Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Fiul lui Dumnezeu păstorește cu toiag de fier pe poporul Său, dar Dosoftei înlocuiește imaginea vaselor zdrobite, din original, reflectând consecințele pentru neamurile care nu ascultă, cu o alta (care e un derivat): „De vei face-ntr-înșii cârduri / Și-i [vei] zdrobi ca nește hârburi [cioburi](Ps. 2, 44-45).

Interesantă totuși – lipsind referința directă la vasele olarului[1] – această imagine foarte plastică și deopotrivă profund tradițională și anticipativă, a hârburilor umane, a „ruinelor spirituale” (Heliade, Anatolida).

Ritmul versurilor susține succesiunea rapidă și coerentă a gândurilor și a imaginilor – de aceea și poetul și-a dat toată silința ca să împlinească și pretențiile prozodiei, evitând senzația neplăcută a poticnirii.

Dimpotrivă, versurile curg în ape repezi, mai line sau mai învolburate, dar care sună clar și cantabil, încât nu e de mirare că au fost apreciate și de poporul care le-a învățat sau le-a transformat în alte cântece:

Asupră-mi mulț[i] să sculară,
Cuvânt mare cuvântară,
Dându-ș[i] inemii credință
Cum să fiu în oceință [deznădejde]
/…/
Am strigat cu glasul mare
Cătră Dumnezău cel tare,
Că mi-aude de mi-i vântă [apărare]
Dintr-a Sa măgură svântă.

Am dormit somn cu odihnă [hodină?]
Pănă-n zuă de la cină.
Și m-am sculat demineață,
Că mi-i Dumnezău povață.

De-ntunerece de gloate
Teamă n-am, nice mă poate
Veste rea să mă mâhnească…
(Ps. 3, 3-6, 15-25)

În colinde și în cântecele populare se observă simplificarea ideatică și invenția narativă.

Aici însă vedem o succesiune năvalnică de idei și sentimente sau stări de spirit.

Versuri precum „Și când te mânii, nu face / Rău altuia, ce nu-ț[i] place” (Ps. 4, 21-22) s-au metamorfozat probabil în: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face.

În acest psalm însă, aceste două versuri reprezintă un adaos care nu există în original, ci sunt o completare tot în spiritul Evangheliei: „Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este Legea şi proorocii” (Mt. 7, 12).

Pentru că anterior fusese vorba de căința pentru păcate („Inema ce te sfădește / La culcuș o umilește” (Ps. 4, 23-24)), Dosoftei adaugă și iubirea de aproapele, pentru a întregi porunca.

„Și când din lume mi-i duce / Mă vei odihni cu dulce” (Ps. 4, 41-42) e menit să ni-l reverbereze pe Eminescu.

Termenul „dulce” însă cred că înseamnă har, după tradiția veche a textelor coresiene.

Omul peste care s-a însemnat lumina dumnezeiască, „strălucoarea svintei fețe” a lui Dumnezeu, se-„ntoarce la blândețe”  (Ps. 4, 30-32), adică la iubire, pace covârșitoare și iertare.

Veselia pe care Dumnezeu o dă în inima omului, pe deasupra, din rodurile de vin, grâu și ulei/untdelemn, despre care vorbește psalmul, e din nou ilustrată în mod particular de Dosoftei, printr-o imagine pe cât de neașteptată, pe atât de personală:

De-aceasta m-dai bucurie
Inemii și veselie,
Ca de casă cu strânsoare [îndestulată],
Cu haine tinse la soare.
(Ps. 4, 33-36)

Pentru că hainele întinse la soare semnifică bucuria și îmbelșugarea celor din familie.

Este, de asemenea, un peisaj domestic specific românesc.

Culoarea aceasta locală, pe care o adaugă uneori Dosoftei, realizând renumita „autohtonizare”, este întru totul integrată în semnificatul psalmic, nu modifica nimic din coerența lui hermeneutică.


[1] O alegorie recurentă în Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. În afară de acest psalm, o putem afla exprimată foarte limpede și în alte locuri: „Vai de cel ce se ceartă cu Ziditorul său, ciob printre hârburile de pământ! Oare lutul zice olarului: „Ce faci tu?” Şi lucrul către meşter: „Tu nu eşti iscusit!” […] Şi acum, Doamne, Tu eşti Tatăl nostru, noi suntem lutul şi Tu olarul, toţi lucrul mâinilor Tale suntem! ” (Is. 45, 9; 64, 7) ; „Iată, ce este lutul în mâna olarului, aceea sunteţi şi voi în mâna Mea, casa lui Israel!” (Ier. 18, 5) ; „Olarul frământă pământul moale cu osteneală şi face spre slujba noastră orice vas şi din acelaşi pământ face vase spre curată întrebuinţare şi altele dimpotrivă, dar toate asemenea; şi care vas de ce treabă să fie, hotărăşte olarul” (Înțel. 15, 7) ; „Vasele olarului le lămureşte cuptorul; iar ispita omului cugetul lui. […] Ca lutul olarului, aşa sunt în mâna Lui; toate căile Lui, după bună plăcerea Lui” (Sirah, 27, 5; 33, 14) ; „Dar, omule, tu cine eşti care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa?  Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste?” (Rom. 9, 20-21).

Toate citatele sunt din Biblia 1988.

Did you like this? Share it: