Iubiții mei,
cred că trebuie să vorbim mult mai direct, foarte concret și simplu în același timp despre realitățile și înțelegerile noastre teologice.
Pentru că viața noastră cu Dumnezeu, viața bisericească, se bazează pe realitatea prezenței, a relației și a acțiunii directe continue a lui Dumnezeu în viața noastră.
Pe intimitatea, pe prietenia cu Dumnezeu…
De aceea orice dogmă și învățătură ortodoxă trebuie înțeleasă și tratată ca realitate, ca realitate care ne vizează și care ne transfigurează existența.
Adică ori dacă vorbim despre Dumnezeul nostru treimic, despre Sfinți, despre Îngeri sau despre demoni (ca în Evanghelia de azi, de la Lc. 8, 26-39), despre prezent și viitor trebuie să pornim întotdeauna de la ce spun Tradiția și Scriptura despre toate aceste realități bisericești.
Pentru că învățătura de credință mântuitoare face parte din tezaurul de viață divino-uman al Bisericii și numai în și pentru Biserică se gândește și se acționează teologic.
Adică nu putem vorbi despre viață, vindecare, boală sau moarte fără să le înțelegem eclesial. Ca având relație cu viața Bisericii și cu teologia ei.
Din acest motiv orice Evanghelie duminicală tematizează/ propovăduiește lucruri pentru întreaga comunitate a Bisericii. Cu toate că nu toți pot să înțeleagă lucrurile la un nivel înalt…
Și dacă astăzi avem un pasaj evanghelic care ne vorbește despre demonizare, exorcizare și puterea suverană vindecătoare a lui Dumnezeu asta înseamnă că toți membrii Bisericii sunt chemați astăzi să reflecteze/ să cugete/ să aprofundeze aceste realități eclesiale.
Iar a reflecta la ceea ce te invită Biserica înseamnă un act de ascultare și de cugetare continuă pentru că te invită la un ritm/ la un traseu al cugetării teologice care are de-a face cu tine, cu viața ta…
Și trebuie să căutăm în noi înșine…și să vedem ce legătură are Evanghelia duminicii cu propria noastră viață…
Adică ce am eu de-a face cu demonii…sau cu demonizații? Trec demonii prin viața mea? Am văzut vreunul? Mi-a făcut vreo „problemă” vreun drac vreodată?
Iar dacă i-am văzut vorbind și lucrând prin oameni…ce am simțit? Ce am făcut în momentul când m-au înspăimântat în somn, pe cale, noaptea sau ziua? Și cum L-am simțit pe Dumnezeu în ecuația asta/ în situația asta concretă de viață?
Pentru că tot ceea ce citim și trăim teologic și devine una cu noi înseamnă modul cum ne raportăm la ce se petrece cu noi.
Așa că predica și comentariul teologic trebuie să explice Scriptura și pe Sfinții Părinți ai Bisericii și pe teologii ei în modul acesta foarte direct…care să aibă legătură cu noi.
-Adică există demoni?
-Da! Sunt ființe spirituale…
-Cine i-a creat?
-Dumnezeu! Numai că nu i-a creat demoni/potrivnici Lui, ci Îngeri plini de slava Lui.
-Atunci El e de vină pentru relele pe care ni le fac demonii?
-Nu! Pentru că demonii sunt persoane care acționează potrivit voii lor…și sunt responsabili pentru ceea ce fac…după cum suntem și noi, oamenii…
Trebuie să ajungem la concluzii clare.
Iar concluziile clare ne dau o imagine simplă dar bogată în profunzimea ei despre realitățile discutate.
Tocmai de aceea trebuie să cunoaștem și să trăim, la nivelul nostru, realitățile dogmelor și învățăturilor ortodoxe pentru ca să le putem expune cu acuratețe, cu maximă atenție la detalii și pentru a cânta și a ne bucura de aceste detalii în toată ființa noastră.
Și cum să trăim, mai concret, dogma Prea Sfintei Treimi?
Învățând, mai întâi de toate, cum au tâlcuit/ comentat/ înțeles Sfinții Părinți ai Bisericii Scriptura și cum au dogmatizat-o la Sinoadele Ecumenice. Și pe baza acestei învățături clare și cu totul ortodoxe, revelate, trăind o viață liturgică și ascetică continuă…învățăm pas cu pas cum e Dumnezeul nostru treimic, cum Se dezvăluie El în viața noastră, ce vrea de la noi, unde vrea să ne îndrepte.
Și astfel Dumnezeul despre care spun cărțile sfinte ale Ortodoxiei…devine Dumnezeul nostru, care împodobește ființa noastră, Care e mereu cu noi, Care locuiește în noi prin slava Sa și ne sfințește continuu.
Pentru că orice relație și experiență de viață duhovnicească începe cu întâlnirea cu Dumnezeu (întâlnire convertitoare/ care ne schimbă/ ne dă viața peste cap) și care ne face avizi de orice a spus și a făcut Dumnezeu către și în Sfinții Săi și în viața întregii creații.
Motiv pentru care viața ortodoxă e întâlnire și relație cu Dumnezeu…și aprofundare continuă a relației cu El.
Iar în orice predică și întâlnire duhovnicească aprofundăm detaliile relației cu Dumnezeu. Ale relației fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu…
Așa că slujba și predica Bisericii ne interesează în mod direct.
Ne interesează…pentru că de teologia și practica bisericească se leagă întreaga noastră sănătate și bucurie duhovnicească de aici…și veșnică.
Iar dacă vrem să Îl cunoaștem pe Dumnezeu…trebuie să apelăm la toți Sfinții Lui din veșnicie sau din această viață…care ne pot da detalii practice despre ce înseamnă a gândi, a simți, a iubi, a transpira, a munci, a spera cu Dumnezeu.
Adică sursele de teologie și de viață ale Bisericii sunt imense.
Avem de studiat non-stop!
Și de la orice Sfânt am porni cu cunoașterea lui, a teologiei și a vieții lui…trebuie să ajungem, trecând prin toți, la lucrurile constante. La lucrurile care se intersectează cu voia lui Dumnezeu…și care sunt proprii și exigențelor noastre.
Dacă nu ajungem la a-i armoniza pe toți Sfinții în mintea și în inima noastră…e semnul că undeva, pe drumul cunoașterii lor, am devenit prea încrezuți pentru…sfințenia și frumusețea lor.
Prea încrezuți…și n-am mai putut să le observăm măreția lor smerită.
Însă haideți să prelungim Evanghelia de azi până în viața noastră…și în societatea postmodernă!
Demonizatul de azi e un exemplu de izolare (Lc. 8, 27) și de agresivitate (Lc. 9, 29).
Și pentru că demonii îl împingeau spre pustiu (Ibidem) el este corelativul unui excentric ideologizat al postmodernității.
Un filosof ateu și disprețuitor, care scrie și conferențiază cu mult zel împotriva lui Dumnezeu…un inițiator de nouă biserică, care caută continuu un public pentru enormitățile lui…un artist avid de celebritate…un extremist religios care înțelege credința ca teroare și crimă…pot să facă tot felul de gesturi bătătoare la ochi…prin care să devină celebri.
Mediatizați și, în același timp, periferizați…
Arătați ca exemple șocante, neasimilabile…
Pentru că gesturile agresive cât și publicitarea agresivă prind la publicul infantilizat.
La publicul care vrea să vadă goliciunea umană…în suflet și în trup…până la cotele ei cele mai degradante.
Nuditatea nu ca nuditate…ci ca desfigurare umană.
Și fie că vorbim de ideologie, de extremism, de violență, de pornografie, de manipulări genetice, de ură inter-rasială sau de războaie religioase…prin toate acestea ne referim la exclusivism, la inapetența pentru dialog, la neasumarea celuilalt.
Demonizatul nostru acționa negativ datorită manipulării lui de către…mulți demoni (Lc. 8, 30).
Iar dacă nu admiți existența demonilor…cu atât mai mult nu accepți existența a multe ființe într-una singură. Locuirea parazitară a mai multe ființe spirituale în persoana unui om.
Însă dacă a-i purta pe mulți oameni în mintea și în inima ta înseamnă a păstra memoria lor și a relației cu ei…a fi posedat de demoni, fără să poți opune prea multă rezistență, de către multe ființe spirituale rele, ranchiunoase, violente, înseamnă a avea în tine o junglă fără cuști.
Și acum credeți că e fără rost Evanghelia de azi…când lumea noastră e în fierbere, când oamenii nu se mai pot opri din a-și lucra patimile?
Ne luăm pachetul de țigări fără de care nu putem „trăi”. Băutura aia tare și bună, care ne face „praștie”. Drogul ăla care ne înlocuiește realitatea dramatică cu himere.
Apelăm la „dragostea” ei vandabilă. Nu prea mai știm să comunicăm dar drăcuim „cu mare poftă”.
Ne facem că muncim. Ne facem că ne facem treaba. Ne facem că ne pasă de noi, de familia noastră, de lumea asta, mare și largă…și atât de zgomotoasă în ambițiile ei imunde.
Și toate acestea, pentru că demonii care-l împingeau pe demonizatul nostru în pustiu…și care n-au „murit” între timp, ci s-au „specializat” și mai mult în rele…ne împing și pe noi spre a ne face de cap, spre a ne izola, spre a fi o povară pentru alții.
Și e normal ca o societate cu oameni închiși în sine, necomunicabili, egoiști, care „își văd numai de interesele lor” să fie considerată o societate de anonimi și de singuratici.
Iar creștinii ortodocși, care mizează pe relație, pe comuniune și comunicare, pe o viață deplin introdusă în viața Bisericii și în relație cu Dumnezeu…trăiesc într-o lume fără simțul adevăratei vieți. A vieții îndumnezeitoare.
De aceea, pe lângă problemele noastre, problemele mântuirii noastre…sunt și problemele lumii în care trăim. Sunt obstacole duble…
Motiv pentru care și fapta bună și viața curată și sfințenia sunt atât de copleșitoare când sunt mediatizate.
Ce să facem? Să fim grădinarii lui Dumnezeu…care plantează câte o floare…în fiecare parcelă de pământ pe care o văd.
Adică plantează, peste tot, adevărurile lui Dumnezeu, frumusețea Lui, rugăciunea Lui, dreapta Lui închinare și doxologie…și prin toate acestea se plămădesc continuu, în interiorul lor, oamenii Împărăției lui Dumnezeu.
Demonii au intrat în porci după ce Domnul le-a îngăduit [Lc. 8, 32].
Și îngăduința aceasta pedagogică a lui Dumnezeu trebuie văzută oricând avem de-a face cu cutremure, cu boli în masă, cu incendii, cu războaie, cu nedreptăți strigătoare la cer…
Pentru că Dumnezeu le îngăduie…pentru a redeveni responsabili…de tot ceea ce facem…dar și pentru a limita păcatele celor care nu se sinchisesc să facă rău. Rău, rele de proporții…
Iar vindecarea de demoni…înseamnă venire în sine.
Înseamnă să fii sofronunta [Lc. 8, 35, cf. GNT]/ întreg la minte.
Iar în viața ortodoxă întreg la minte e omul despătimit, e omul curățit de păcate, iluminat și plin de har, care se umple pe fiecare zi de sfințenie…și nu un absolvent de studii superioare sau „un intelectual”.
Intelectualul neinițiat, adică fără cunoaștere și viață teologică, e omul care poate să acceadă, în principiu, la înțelegerea literală a textelor sfinte dar, în fapt, nu poate trece de acest stadiu literalist, pentru că teologia Bisericii e plină de viață, e o existență totală…și nu o reflecție teologică ruptă de viața noastră cotidiană.
De aici și multiplele concluzii fanteziste despre teologia și viața Bisericii Ortodoxe, pentru că intelectualii neangajați în ritmul Bisericii consideră că totul se reduce la simple constatări, de pe mal…fără să te arunci în oceanul de sfințenie și de schimbare ontologică al vieții Bisericii.
Însă viața Bisericii e dinăuntru…e din apa harului…e din bucuria postului…e din asceza înțelegerii teologice…e prin împărtășirea euharistică cu Domnul…e rugăciune continuă…e cu tot ce înseamnă transfigurare.
Oamenii nu se liniștesc, nu se fac întregi la minte cu sloganuri, cu rețete non-bisericești, cu moduri de a fi neconforme cu rațiunea…ci tocmai printr-o tot mai personalizatoare rațiune/ mod de gândire și de viețuire divino-umană.
Da, omul s-a vindecat, oamenii au fost uimiți…dar cu toată uimirea și spaima lor…au rămas tot nerecunoscători. L-au rugat să plece pe Făcătorul de bine (Lc. 8, 37).
Nu s-au crezut buni pentru sfințenie…ci doar pentru o viață porcească, adică nerațională.
Și observăm de aici că nerecunoștința vine tocmai din neînțelegerea binelui ce ți s-a făcut. Sau din neparticiparea la binele altora.
Minimalizezi darurile lui Dumnezeu din viața ta…și nu îți pasă de bucuriile altora.
Însă bucuriile noastre nu pot fi bucurii fără bucuriile lor!
Bucuriile noastre solipsiste, neîmpărtășite, care nu ne fac mai oameni, mai frumoși sunt ridurile bătrâneții noastre sufletești, sunt dovada a cât de…triști…și de neinteresanți suntem.
Și asta e întrebarea: cât de trist vrei să fii…sau cât de vesel aici și în Împărăția lui Dumnezeu?
Vrei să fii o caricatură „frumoasă” sau o frumusețe ascetică, plină de slava Lui?
Și răspunsul ni-l dăm…în tăcerea a ceea ce facem. Amin!
