Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 19 octombrie, 2012

Despre cele 5 cărți ale Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan [2]

Prima parte.

***

III. Pr. Tudor Ciocan, Capete despre Rugăciunea neîncetată, Ed. Sofia, București, 2008, 125 p.

Cartea e dedicată Părintelui Ioanichie Bălan, care i-a fost duhovnic autorului și Acad. Virgil Cândea, care i-a fost mentor și conducător de doctorat.

În cartea de față, prin tot ceea ce ne prezintă, autorul dorește să ni se înfățișeze ca un om duhovnicesc, cu o experiență mistică și teologică considerabilă. Vom observa însă dacă e așa sau nu.

E neavenită majuscularea numelui în expresia „Numele Tău”, p. 8. Care e rolul ei? La fel în sintagmele: „Rugăciunea curată” sau „Sfântul Nume”, p. 11.

Autorul acordă cumva numelui lui Dumnezeu statutul de atribut/ energie dumnezeiască, fapt pentru care majusculează cuvântul „nume”? E o influență romano-catolică legată de teologia „sfântului nume”? Sau din mistica ebraică a numelui divin?

Începutul rugăciunii lui Iisus nu e prin „insuflare divină” și nici prin „descoperire dumnezeiască”, p. 12, ci prin repetarea cu trudă.

Și a dobândi rugăciunea „pe o cale mai presus de fire”, p. 15, nu înseamnă că a învățat-o extatic…ci faptul că, în scurt timp de la începerea rostirii ei și după o curățire de patimi incipientă, a avut prima experiență extatică.

Însă rugăciunea inimii nu e numai cu extaze și iluminări dumnezeiești ci e o disciplină și un ritm continuu, o stare continuă de vorbire cu Dumnezeu…și când ne e bine și când ne e mai puțin bine.

Nu există „Lumină taborică”, p. 17, ci doar lumina dumnezeiască a Treimii care a fost văzută de Sfinții Apostoli pe Tabor și de milioane de Sfinți acolo unde a vrut Dumnezeu să li Se descopere întru slava Sa. Adică lumina dumnezeiască nu e „taborică”, „sinaitică” sau „bucureșteană”…ci una pe care o văd toți cei care o văd acolo unde sunt și după măsura lor.

Rugătorii adevărați însă, apropo de p. 18-19, nu sunt cei cu normă de rugăciune…ci cei care orice fac, oriunde sunt sunt în rugăciune, în lucrare pentru alții, în deschidere față de alții. Pentru că atunci când lucrăm, scriem, muncim rugăciune nu înseamnă să repetăm rugăciunea inimii ci să lucrăm în starea pe care a adus-o rugăciunea în noi.

ne concentrăm la lucrul nostru dar cu starea rugăciunii la care am ajuns. Adică nu trebuie să repeți tot timpul rugăciunea…și să intri cu mașina în șanț dacă conduci…sau să nu te poți concentra când scrii la școală sau când tai ceapă la oală sau când scalzi copilul…ci să fii o rugăciune vie, o prezență duhovnicească a lui Dumnezeu peste tot.

Însă i-am văzut pe mulți încercând să se forțeze, peste tot, să fie atenți…când omul nu poate fi atent peste tot…și oboseala te face ca abia să mai poți să te miști și să gândești.

Iar a încerca, tot timpul, să te rogi indiferent ce faci, unde ești, cât de bolnav ești…înseamnă să nu fi înțeles că sănătatea, dacă o pierzi, nu se mai întoarce înapoi cu avionul…ci boala rămâne pentru toată viața.

Ca în teologia rusă…autorul vorbește mereu despre coborârea Duhului (p. 22)…și mai niciodată despre coborârea harului Duhului Sfânt…lucru care se petrece de fapt.

Creștinul nu poate „să se ridice [de unul singur, prin asceză]…deasupra stării firești”, p. 25, a omului pentru ca să vadă slava lui Dumnezeu…ci Dumnezeu îl ridică pe cel curat cu inima la vederea Sa prin slava Sa. Deci harul te ridică la vederea harului…și nu tu faci eforturi pentru ca să ajungi vrednic de vederea harului/ a luminii/ a slavei dumnezeiești.

Cu alte cuvinte, autorul nu cunoaște lucrurile simple ale experienței mistice dar se erijează întru-un cunoscător al celor mai mari decât acestea.

Însă Părintele Tudor cunoaștenu Îl putem „obliga  pe Dumnezeu” să ne arate slava Sa, p. 26.

În cap. 51, la final, p. 31, autorul vorbește despre coborârea Treimii în noi…și nu despre coborârea harului Treimii în noi.

De unde știe autorul care este „treapta cea mai înaltă a rugăciunii”, p. 33, dacă despre povățuitorii lui, amintiți la cap. 1, p. 11, el spune: „cercetat-am pe mai mulți bătrâni îmbunătățiți și niciunul nu a spus despre sine că a dobândit rugăciunea curată”?

Ajutorul Sfinților în rugăciune, p. 34/ „rugăciunea pietistă” = rugăciunea evlavioasă, cap. 68, p. 38. Pietate = evlavie. Autorul a vrut să spună, de fapt, „fals pietistă”…și atunci are sens prima propoziție/

Autorul, este evident faptul, că nu are o experiență personală de transmis cititorului, ci dorește să rezume lucruri citite și auzite. Însă o face cu o pedanterie fals „duhovnicească”, la fel ca sopranele care fac gesturi supradimensionate sau actorii care teatralizează și în poezie.

Cap. 71, p. 40, începe cu aceeași incorectă expresie, din punct de vedere semantic și experiențial: „rugăciunea monologică”. Însă, se pare că rugăciunea „monologică”, în care te rogi fără să te raportezi la Dumnezeu…e foarte răspândită azi…ca și lecția predată care nu ajunge niciodată la elevi/studenți…sau ca mesajul electoral care stă pe stâlpul publicitar…dar nu are nimic de-a face cu cetățeanul în carne și oase.

În cap. 77, p. 43, autorul afirmă lucruri foarte dubioase.

Primul e acesta: „coborârea minții în inimă prin puterea harului Domnului ar reface în sens invers, în chip duhovnicesc, drumul pe care l-a parcurs trupește creierul în despărțirea lui de cord”.

E o fantezie „teologică” și nu o experiență!

Despărțirea minții de inimă înseamnă stricarea unității puterilor sufletești și trupești, prin retragerea harului dumnezeiesc din Protopărinții noștri (cel care ținea la un loc puterile sufletului și ale trupului), după ce au păcătuit…iar noi ne-am născut fără ca să avem vreodată unitatea interioară a puterilor sufletești și trupești.

Pentru că unitatea interioară e un dar al harului…și nu îl primim decât după multe vederi mistice.

A vorbi despre o despărțire a creierului de cord, adică a două organe ale trupului, înseamnă a înțelege unitatea duhovnicească ca rezidând în trup și nu în suflet.

A doua și a treia afirmație șocantă: coborârea minții în inimă e o ajungere „la starea de curăție a pruncului nenăscut, foarte asemănătoare stării în care se afla Adam în rai înainte de cădere”.

Cum așa? Păi pruncul din pântece, zămislit, format…dar nenăscut, despre care vorbește autorul…începe să trăiască mișcările păcatului în ființa lui pentru că se contaminează de simțirile și gândurile și actele mamei și ale tatălui lui.

Cum se transmite păcatul strămoșesc? Prin aceea că începi să „respiri”, din prima clipă a vieții tale intrauterine, tot aerul patimilor din părinții tăi și din lumea în care te naști. Dacă aerul e plin de noxe…tu ce să respiri altceva…decât noxele pe care le ai la dispoziție?

Și atunci cum e curat…pruncul nenăscut…dacă el se naște în păcat, adică învață păcatul prin toate mișcările sufletului și ale trupului său încă din pântecele mamei lui?

De ce îl mai botezăm pe copil…dacă se naște „curat”?

Sau autorul consideră că se „îmbolnăvește” de păcat afară, după ce se naște…dar nu din prima clipă a zămislirii lui în pântece?

Însă, în al treilea rând, a considera că Sfântul Adam, Protopărintele nostru, văzător de Dumnezeu în Rai…era ca pruncul de astăzi, care e încă nenăscut…înseamnă a desconsidera întreaga iconomie a lui Hristos, Care a venit ca să sfințească și să transfigureze firea noastră, care nu se putea restaura și sfinți singură.

Iar dacă un copil nenăscut = Sfântul Adam în Rai…nu poți să ai pretenție de „licențiat” în Teologie…ci de adept al naturalismului cel mai grosier.

De la această pagină, a 43-a, a cărții…în mod firesc nu ar mai trebui să citesc cartea…

Conținutul teologic al cursurilor universitare ale Pr. Prof. Dr. Adrian Niculcea [3]

Partea întâi și a doua.

***

4. Eclesiologia

Debutează cu capitolul „despre ființa și atributele Bisericii”[1], în care autorul afirmă că fundamentul Bisericii e Dumnezeul treimic[2].  Și încă de la început autorul se poziționează anti-Filioque[3]. Aspecte terminologice[4], după care vorbește despre „prezența reală a lui Hristos în Biserică”[5].

Și teoretizează „recunoașterea lui Iisus Hristos ca temei fundamental și unic al Bisericii” pe baza lui I Cor., I In. și In.[6].

Vorbește apoi despre rolul Sfintei Euharistii în Biserică[7], despre sintagmele „plinătatea Dumnezeirii”[8] și „arătarea Dumnezeirii”[9], după care despre „rolul Duhului Sfânt în Biserică”[10], ultimul subcapitol fiind cel mai extins dintre ele.

Prezența lui Hristos în Biserică este condiționată pnevmatologic[11]. Fapt pentru care, „prin odihna permanentă a Duhului asupra Bisericii, Hristos ne este accesibil în toate timpurile la acelaşi nivel de percepţie pe cât a fost posibil Apostolilor la Cincizecime. Mai mult, numai ca urmare a acestei odihniri a Duhului peste Biserică este posibilă prezenţa nediminuată a lui Hristos „în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” aşa cum a promis-o El însuşi (Matei XXVIII, 20; XVIII, 20)”[12].

„Rigoarea doctrinară” a Ortodoxiei, accentuează autorul, nu poate fi diluată pentru că ea reprezintă „semnul adevăratei trăiri în Duhul Sfânt şi al apartenenței la adevărata Biserică a lui Hristos”[13]. Și martorul cerut de F. Ap. 1, 8 trebuie să se raporteze la Hristos și să se afle „sub puterea Duhului Sfânt”[14].

În subcapitolul „tendința Bisericii către eshaton”[15], Părintele Adrian afirmă că „Biserica nu este o realitate închisă în istorie”[16], fiindcă Biserica are drept caracteristică fundamentală  „aspirația după Împărăția Cerurilor”[17].

Urmează secțiunea „Duhul Sfânt sau slava lui Hristos”[18], în care autorul vede urcușul Bisericii spre înviere ca fiind unul comunitar și nu individualist[19].

Cele patru atribute fundamentale ale Bisericii[20], unde, în spațiul de discuție al primului atribut, cel al unității, autorul afirmă faptul că eclesiologia romano-catolică este nestoriană[21], pe când cea protestantă este monofizită[22].

Sfințenia Bisericii decurge din dumnezeirea Capul ei, a lui Hristos Dumnezeu, „fiind o sfințenie necreată[23], pentru că sfințenia membrilor ei e una ontologică și, în același timp, dinamică[24].

Vorbind despre catolicitate, autorul spune că ea reprezintă „deplinătatea unei Biserici în statutul ei de trup al lui Hristos[25] iar despre apostolicitate că este punerea în evidență a lui Hristos, de către ierarhia Bisericii, după exemplul Apostolilor[26].

Autorul însă se arată amiabil cu afirmații interpretabile ale ÎPS Ioannis Zizioulas fără să le recenzeze în mod critic.

Urmează discuția despre ierarhia bisericească[27], cu cele trei trepte ale ei „de drept divin[28].

Și autorul nu consideră ierarhia bisericească drept o noutate noutestamentară ci consideră că „modelul după care Mântuitorul a structurat conducerea Bisericii, cât şi funcţiile acesteia, este, evident, cel vechi-testamentar[29].

Numai că paradigma tripartită și funcțiile preoției vechitestamentare nu se prelungesc în ierarhia Bisericii ci ierarhia Bisericii e nouă și proprie/ constitutivă ei.

Autorul, de asemenea, maximalizează Sfânta Liturghie, ca și mitropolitul Zizioulas, transformând imaginea Bisericii în sinonimul „comunității euharistice”[30].

Numai că Biserica nu trăiește numai din și prin Liturghie ci din și prin toate Tainele și slujbele ei. Iar dacă vom accentua continuu ideea Liturghiei care „formează” sau „întreține” Biserica vom avea numai credincioși de Liturghie dar care absentează la toate celelalte slujbe. Și nu cred că ne dorim acest lucru…

Împotriva miselor categoriale ale romano-catolicilor autorul afirmă, pe drept cuvânt, că „actul euharistic este un act al întregii comunităţi ecleziale”[31].

În subcapitolul dedicat „epiclezei cuvântului”[32], ierarhia Bisericii are și rolul de „a anunța apropierea acestei Împărăţii [a lui Dumnezeu], urgența pregătirii pentru a intra în ea”[33]. Iar puțin mai încolo autorul explică sintagma din titlu: „Este ceea ce am numit epicleza cuvântului: Duhul lui Dumnezeu odihnește, la invocarea ierarhiei, peste întreaga Biserică și aceasta dogmatizează infailibil[34].

Un nou subcapitol se numește „Ierarhia și epicleza canonică” și se referă la puterea harismatică a ierarhului și a preotului de a ierta păcatele[35] și la normele canonice[36].

Cu acesta se termină discuția despre ierarhia sacramentală și se începe aceea despre „preoția generală” și „rolul laicilor în Biserică”[37].

Distincția dintre cler și laicat se bazează pe „funcția eclesială” diferită[38]. Și autorul, în secvența „Moștenitorii Împărăției Cerurilor”, subliniază evenimentul din Num. 14, foarte drag sieși, pe care l-a reluat și în ultima sa carte[39], pentru a argumenta pedobaptismul[40].

Însă Domnul „merge chiar mai departe cu motivarea acestei decizii: el nu spune că acest drept de a moşteni Împărăţia revine copiilor doar pentru că sunt „nevârstnici”, necunoscând încă binele şi răul, ci pentru că ei cred! Cred în bogăţiile mirifice ale Împărăţiei lui Hristos, bogăţii mai presus de orice a putut să vadă vreodată ochiul sau să audă urechea omului, ba chiar mai presus de orice imaginaţie (I Corinteni II, 9)”[41].

La „Beneficiarii Tainelor” autorul leagă, în mod surprinzător, Botezul de trecut și nu de prezent, afirmând că „Botezul este un act care reinstalează pe credincios în atmosfera din vremurile lui Iosua Navi sub conducerea căruia poporul ales, format de-acum numai din copiii de odinioară cărora Domnul le îngăduise să intre în Canaan, au traversat Iordanul intrând astfel, în sfârșit în pământul făgăduit părinților lor”[42].

Dăruirea harului dumnezeiesc prin punerea mâinilor a fost înlocuită mai apoi prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir[43]. Autorul nu ne spune nimic nici despre momentul când s-a făcut acest lucru și nici despre motivația schimbării de administrare.

Iac. 5, 14-15 ca temei scriptural al Sfântului Maslu[44]. Mt. 19, 3-4, 8-9, I Cor. 7, 2-5, 8-10, Efes. 5, 25-26, I Tim. 2, 15, I Cor. 7, 14-16, Mt. 22, 29-30 pentru Taina Cununiei[45]. Pentru Taina Spovedaniei: Mt. 16, 19; 18, 18; In. 20, 21-23[46].

Din păcate, ca și alți autori, împotriva datelor atât de explicite ale Tradiției Bisericii,  autorul nostru împărtășește convingerea că Sfântul Dionisie Areopagitul este „un pseudo” autor patristic[47].


[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 114.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 115.

[7] Idem, p. 115-116.

[8] Idem, p. 116-117.

[9] Idem, p. 117-118.

[10] Idem, p. 118-122.

[11] Idem, p. 119.

[12] Idem, p. 120.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 122-124.

[16] Idem, p. 122.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 124-128.

[19] Idem, p. 126.

[20] Idem, p. 128-133.

[21] Idem, p. 128.

[22] Idem, p. 129.

[23] Idem, p. 130.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 131.

[26] Idem, p. 132.

[28] Idem, p. 1.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 2.

[31] Idem, p. 3.

[32] Idem, p. 4.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 6.

[35] Idem, p. 7.

[36] Idem, p. 8.

[37] Idem, p. 8-17.

[38] Idem, p. 8.

[39] Pr. Prof. Dr. Adrian Niculcea, Constituirea sacramentală a Bisericii. 30 de ani de la lansarea documentului „Botez, Euharistie, Slujire” la Lima-Peru (1982-2012), ediție provizorie, în manuscris, Constanța, 2012, 194 p. La p. 119…unde subliniază Num. 14, 19-23, 31.

[40] Eclesiologie 2, p. 9-10.

[41] Idem, p. 10.

[42] Idem, p. 11.

[43] Idem, p. 12.

[44] Idem, p. 12-13.

[45] Idem, p. 13.

[46] Idem, p. 15.

[47] Idem, p. 15.

Despre cele 5 cărți ale Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan [1]

Părintele Tudor mi-a dăruit spre citire 5 cărți și una ca dar la Dorna Arini. Și mi-a cerut opinia despre ele. Acest articol reprezintă raportarea mea la ele.

*

Cărți publicate:

1. Pr. Tudor Ciocan, Scurtă istorie a spiritualității isihaste, cu pref. de Pr. Prof. Dr. Gheorghe Drăgulin, Ed. Arvin Press, București, 2005, 115 p.

2. Idem, Citind Filocalia. Gânduri pe marginea câtorva note ale Părintelui Dumitru Stăniloae la Filocalia, Ed. Curtea Veche, București, 2001, 141 p.

3. Idem, Capete despre Rugăciunea neîncetată, Ed. Sofia, București, 2008, 125 p.

4. Idem, Pacea zorilor de zi, fără editură, București, 2009, 94 p. (format mic). Cartea pe care mi-a dăruit-o.

Și teza doctorală în formă manuscriptică:

5. Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan, Monologhia, mijloc de perfecționare spirituală în religiile abrahamice, coord. științific ÎPS Prof. Dr. Teodosie Petrescu, Constanța, 2012, 272 p.

*

I. Tudor Ciocan, Pacea zorilor de zi, fără editură, București, 2009, 94 p. (format mic). O carte de haikuri.

Singurul vers autentic din carte e acesta: „ciori sporovăind”, p. 10.

Pentru că autorul nu a învățat de la nimeni ce e haikul. El a vrut să ne spună ce este de spus…pe când haiku reprezintă cum pot spune ceea ce este exprimabil.

El, haikul, nu e o simplă vizualizare a unor idei teologice, filosofice, experiențiale, nu este o narațiune concisă care începe și se termină odată cu textul, nu e un mod facil de exprimare a unor trăiri.

Ci haikul este o experiență personală concentrată, exprimată lapidar…unde cuvintele nu alcătuiesc o imagine ci deschid o supra-imagine, care e metafora unei experiențe simple.

Cuvintele haikului îmi exprimă esența simbolică a gândirii mele despre o temă…după cum un grafician, cu o linie verticală, două linii ca mâini și două ca picioare și un cerc în vârful verticalei…indică simbolul unui om.

Cuvintele haikului sunt ca acele linii, care, separate nu spun nimic…dar care, împreună, duc la o metaimagine…la o imagine simbol, care le depășește și le conține în același timp.

Adică autorul nu poate fi poet de haiku înainte de a fi înțeles din ce experiență și prin ce tehnică se scrie un haiku.

*

II. Pr. Tudor Ciocan, Scurtă istorie a spiritualității isihaste, cu pref. de Pr. Prof. Dr. Gheorghe Drăgulin, Ed. Arvin Press, București, 2005, 115 p.

Înainte de a fi preot, părintele Tudor a fost inginer, p. 7/ nu are sens majuscularea lui lumină în expresia „lumină necreată”, p. 13, pentru că lumină = har. Majusculăm numai persoanele treimice în teologie dar nu și energia Treimii/ în Tomosul aghioritic, pe care l-am recitit recent, Sfântul Grigorie Palama se fundamentează doar pe 3 persoane: Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Macarie cele Mare. Autorul, în p. 13, îi include și pe Sfinții Atanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei, Diadoh al Foticeii și Grigorie Teologul.

Nu se introduce punctul în citare…ci după închis ghilimele și notă de subsol. Pentru că orice propoziție/ frază…trebuie să se termine cu punct, semnul exclamării, semnul întrebării sau 3 puncte și nu cu…o nota de subsol lăsată în aer.

Autorul citează prea mult și reflectează prea puțin.

Are predilecție pentru sintagma „rugăciune monologică”, lucru care apare și în teza sa doctorală, deși sintagma cheie în Ortodoxie e „rugăciunea neîncetată”.

Nu faptul că e doar una e important…ci aceea că ritmul ei e unul continuu…pentru ca să ducă la scopul ei: curățirea minții și a inimii și vederea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, monolog e vorbire la pereți sau în capul tău. Pe când rugăciunea neîncetată sau isihastă, care coboară slava lui Dumnezeu în tine, e vorbire cu Dumnezeu, e străpungere a ființei în fața lui Dumnezeu…adică e dialogică.

Dacă monologăm nu ne rugăm…pentru că nu ne adresăm nimănui.

Nu e omfalohilici (p. 27), pentru că substantivul latin, la G. pl., este: omphalopsychorum, cf. PG 150, col. 771-772.

Da, de acord, nu putem asimila isihasmul cu yoga, p. 30.

Și îi dau dreptate lui Jaques Albert Cuttat că există ispita de a confunda metoda rugăciunii cu scopul ei: ajungerea la unirea cu Dumnezeu, p. 37. Pentru că, cei mai mulți dintre nevoitorii ortodocși, doresc de fapt extaze și nu curățirea inimii prin pocăință. Ei vor să se arate drepți în fața lui Dumnezeu…când rugăciunea vrea, dimpotrivă: să ne arate cât de nedrepți, cât de nesfinți, cât de căzuți suntem noi în fața Lui. Că de-aia repetăm de mii de ori: „păcătosul” și nu „Sfântul”.

Iar vederea extatică e venirea Lui la noi, oricând dorește…și nu Îl forțăm noi pe El, prin rugăciune, să Se coboare în lăuntrul persoanei noastre.

De aceea nu cât ne rugăm, nu unde, nu cum e absolut important în rugăciunea lui Iisus ci din ce stare interioară ne rugăm. Cu ce minte, cu ce inimă, cu ce uitare de toate…ne dăruim lui Dumnezeu în rugăciune.

Autorul, vrâd să departajeze între isihasm și chietism, afirmă faptul că „isihasmul nu propune o renunțare la lume spre a dobândi o așa-zisă liniște dumnezeiască”, p. 45.

Însă isihasmul, la cotele lui reale și nu iconomice, care au fost monastice dintru început…se face tocmai retrăgându-te din zgomotul lumii, în locuri singuratice…pentru ca în liniștea unei așezări…să îți construiești și liniștea minții și a inimii.

Da, acum, noi practicăm rugăciunea inimii oriunde și oricând. Însă Sfântul Grigorie Palama, cel care s-a rugat un timp, strigând continuu: Luminează-mi întunericul!, s-a curățit de patimi și a avut primele vedenii dumnezeiești după ce s-a retras în rugăciune…adică după ce s-a despărțit de zarva lumii.

Isihasmul înseamnă retragere…curățire și umplere de har…și dacă Dumnezeu îți indică să ieși să propovăduiești din darurile Lui…atunci o faci.

Însă nu poți să propovăduiești mai întâi de a fi primit harul Lui, încredințarea Lui extatică…și de a te fi exersat în asceza despătimitoare și în teologia dogmelor dumnezeiești.

Iar liniștirea isihastă este și „tăcere goală” (p. 45), este plină și de năluciri drăcești și de neastâmpăr al trupului și de multă oboseală a minții…dar și de vedenii dumnezeiești și de rugăciuni pline de bucurie pentru întreaga lume. Ea are de toate…pentru că e un traseu continuu.

Îi dăm dreptate autorului în afirmația: „Teologie dogmatică a scris și [Sfântul] Paisie [Velicikovski] dar importanța acesteia pentru tezaurul Ortodoxiei nu a fost încă studiată sistematic”, p. 67, n. 177.

Însă toți Sfinții Bisericii au loc asigurat în Dogmatica Bisericii pentru că fiecare are ceva de spus despre problematicile dogmatice.

Da, isihasmul nu este non-tradițional, p. 71, însă a avut de luptat cu neștiința teologică și experiențială venită din nesfințirea oponenților săi. Sfântul Grigorie Palama a fost contestat experiențial și teologic de niște filosofi lamentabili și nu de niște oameni duhovnicești de calibru.

În concluzie, avem de-a face cu o introducere istorică bine structurată dar nu îndeajuns de matur gândită. Pentru că nu se observă din citirea ei explicitarea teologică a isihasmului, din secolul al 14-lea până azi…ci doar un continuum de referințe istorice, teologice și editoriale care nu pot să înlocuie o organică explicitare a teologiei isihaste.

Cum îl mai chema pe Plotinos?

  • S-au lansat 14 televiziuni în România în 2012.
  • Daniel Morar, procurorul care i-a albit dosarul Flota al lui Băsescu, proaspăt numit de Koveși în funcția de procuror general interimar, și-a subjugat toate parchetele din România. Prin ordinul  nr 188 din 09.10.2012), Daniel Morar şi-a trecut în atribuţii coordonarea DNA, a DIICOT, a Secţiei de Urmărire Penală şi criminalistică, a Secţiei parchetelor militare, a Serviciului de cooperare judiciară internaţională, a relaţiei cu presa şi a compartimentului documentelor clasificate potrivit Jurnalul Național. Cu alte cuvinte, zona operativă stă în mâinile unui singur om, adică ale lui Morar”.
  • Cristian Dorombach, romano-catolic, care, pentru bani, publicitează de la antivirusuri, meciuri de fotbal, computere, la cipsuri de cartofi, chiloți și parfumuri face pe prostul în fața unei aplicații ortodoxe (care și așa a apărut târziu…și nu prea devreme)…ca și când „nu s-ar fi așteptat” să găsească și rugăciuni online ci doar filme porno și publicitări „nefiscalizate” ale mahărilor zilei. Însă e și asta o strategie de marketing: te faci că nu îți place ceva…pentru ca ideea să nu se extindă….și să le vinzi pe ale tale. Și dăm și fila video cu „mirătorul de serviciu”  al celor care îl plătesc:

  • Cele două farmaciste de la Plafar care îl învață carte pe copilul țigan de 8 ani. Sau despre cum poți să faci lucruri bune în diverse moduri. „Pentru părinţii copiilor precum [Alexandru] Dantes, mai important este să-i pună la muncă decât să le dea o şansă de a se ridica. Numai în judeţul Vaslui, în 2011, 785 de elevi au abandonat şcoala, 405 dintre ei fiind încă în ciclul gimnazial. Numărul analfabeţilor neştiuţi sau ascunşi creşte de la o zi la alta, iar dramele acestor copii se consumă în tăcere, ignoraţi de stat şi cu părinţi incapabili să se gândească la viitorul lor. „Eu nu am cu ce să îl ajut. Nu avem bani suficienţi să mâncăm, dar să mai dăm şi pe haine. El sărăcuţu vrea să aibă ce au şi colegii lui, dar nu se poate. Mă bucur că îi place la şcoală şi merge zilnic„, spune femeia care i-a devenit mamă de-a doua lui Dantes. Bunicul băiatului, Aurel Călinescu, e şi el mândru de nepot: „Să ştie şi el, dac-o fi să plece, unde e, să vadă un tren, un program ceva. Eu n-am şcoală”, spune ruşinat bărbatul”.
  • Alexandru Dantes si rudele lui Alexandru Dantes (copilul care vrea să devină doctor) și rudele lui.
  • Despre cum Dumnezeu dă inimă miloasă…celor care mai sunt încă umani: „Abdel Wassim El Whani, un miliardar din Qatar, rezident la Paris, adoră să-şi arate bunăstarea oferind cadouri extravagante. Prima dată s-a întâmplat luna trecută, o înregistrare video de pe Youtube înfăţişându-l pe El Whani oferindu-i unei cerşetoare din România un million de euro, conform Business Insider. Câteva zile mai târziu, qatarezul a cumpărat mai multe telefoane iPhone 5, pe care le-a aruncat apoi trecătorilor. Într-o înregistrare mai recentă, excentricul miliardar le-a dăruit un Lamborghini unor tineri pe care abia îi întâlnise. Filmuleţele au fost vizualizate de peste două milioane de ori, iar Abdel a devenit un star, pe care oamenii îl caută pentru a-i cere favoruri. Povestea miliardarului a apărut şi pe un blog găzduit de Le Monde, site-ul fiind, efectiv, blocat de mesajele a sute de oameni, care îi cereau ajutorul financiar”.

  • În zilele de 11 si 12 octombrie 2012 a avut loc, la Tel Aviv şi Ierusalim, în prezenţa lui Varujan Vosganian, lansarea versiunii ebraice a romanului ”Cartea Şoaptelor”, publicat în luna iunie 2012 la prestigiosul grup editorial Hakibutz Hameuchad – Sifriat Poalim Publishing Group, cu sprijinul ICR prin programul “Translation and Publication Support Programme”. Tradusă de Any Shilon şi redactată de Anita Peri-Sela, ”Cartea Şoaptelor” s-a bucurat de o primire extrem de elogioasă în Israel, ajungând la a doua ediţie într-un interval de 3 luni”.
  • Care cititor…v-a cerut această dare de seamă? Și cine este al treilea…după cei doi din CVurile anterioare? Și, de ce nu, mă puteți „înfia” și pe mine…chiar dacă nu știu să cânt la chitară. Însă posed una, de Reghin…veche și dezacordată. Poate ne întâlnim cândva, la București, ca să facem schimb de coarde…De ce nu, alături de un expreso cu gheață! Nici motocicletă n-am…așa că rămâne de discutat
  • „Liderul echipei „Tonik Show”, Nicu Bendea, mizează în disputa cu Monica Tatoiu pe faptul că amândoi au terminat Matematica. Mai mult, actorul din trupa clujeană de stand-up comedy susţine că fosta femeie de afaceri este doar un personaj dintre cele pe care le-au luat în vizor. „Este doar o parodie şi o consider pe doamna Monica Tatoiu suficient de inteligentă şi cu simţul umorului încât să nu se supere. N-am vrut să o pensionăm de la televiziune, pentru că sunt sigur că nu are carte de muncă, nu are de unde să se pensioneze. Dar dânsa are două doctorate, a terminat matematica, la fel cum am terminat şi eu, nu ne putem supăra…Dacă noi, matematicienii, ne supărăm între noi, unde dracu’ ajungem?!”, a declarat Bendea”.
  • Și clipul „incendiar” pentru care doamna Tatoiu vrea să îl dea în judecată:

  • Metafizica lui Cantemir tradusă în italiană: „Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago este un tratat filosofic al începuturilor modernității românești rămas multă vreme necunoscut, ce apare astăzi în ediție critică și traducere italiană. El se constituie, ca reacție la diferite forme ale aristotelismului padovan, drept o filosofie creștin-ortodoxă în care se îmbină numeroase izvoare ale apofatismului grecesc, în particular teologia lui [Pseudo-]Dionisie Areopagitul. Se înfățișează sub forma unei teologo-fizici ce lămurește condițiile în care se poate ajunge la cunoașterea principiilor lumii și care se configurează, în același timp, drept o cosmogonie după modelul fizicilor mozaice și o istorie a păcatului originar ce descrie demnitatea ontologică în care omul a fost creat și știința simplă pe care a avut-o în Paradis. Opera este completată cu o carte despre timp și despre eternitate, una despre viețile individuale și participarea lor la viața universală și, în sfârșit, una care tratează despre liberul arbitru și schițează liniile unei etici creștine”.
  • 1.247 de cercetași au fost abuzați sexual, în SUA. Cercetașii primeau cu bună știință pedofili în rândul instructorilor. […] Din documente reiese și faptul că Organizația Cercetașilor a încercat în numeroase rânduri să mușamalizeze aceste cazuri, ba mai mult, că voluntarii acuzați și dovediți că ar fi abuzat copii au continuat să lucreze în această instituție, unii dintre ei recidivând”.
  • Un om cu două fețe…la propriu.
  • Crin Antonescu a explicat de ce au fost înlocuiţi şefii filialelor sector 1 Bucureşti, Mehedinţi şi Dâmboviţa. […] Antonescu a spus că Moisescu şi Chiliman sunt acuzaţi de trădare, iar sancţiunile nu au vreo legătură cu opoziţia faţă de admiterea candidaturii lui Becali. „Atunci când întreg activul de partid ducea o luptă politică aşteptată de milioane de români, dl Andrei Chiliman dădea publicităţii o proclamaţie scrisă propabil de Dan Andronic sau ucenicii săi, ştiţi cine este Dan Andronic, cel care ne-a nenorocit pe toţi, de la Adrian Năstase la Călin Popescu Tăriceanu (Andronic i-a consiliat pe cei doi la alegerile din 2004, respectiv 2008, fiind din 2009 în tabăra Băsescu-PDL – n.a.). Cum poţi califica altfel decât trădare catalogarea PNL ca fiind un grup infracţional, aşa cum spunea Vlad Moisescu într-o convorbire telefonică înregistrată de persoane pe care dl Moisescu poate le cunoaşte”, a declarat Crin Antonescu”.
  • George Bogdan (Cotidianul): „La Bruxelles, Kovesi va avea un rol important de jucat. […] Mai mult, cadoul politic al lui Băsescu pentru Reding – via Kovesi – este unul şi mai preţios: tomuri de transcrieri ale unor interceptări ilegale de convorbiri telefonice între politicieni, oameni de afaceri, lideri de opinie din România. Continuând munca asiduă de delaţiune a Monicăi Macovei, fostul procuror general al României i-a pus la dispoziţie lui Viviane Reding, printre altele, informaţii – direct de la sursă – legate de dosare în care sunt implicate diferite nume de notabilităţi: fostul premierul Adrian Năstase, doctorul Şerban Brădişteanu, Gigi Becali, George Copos, Dan Voiculescu, Cătălin Voicu, Decebal Traian Remeş, Zsolt Naghy (fost ministru al Comunicaţiilor), Tudor Chiuariu (fost ministru al Justiţiei) etc. Sub atenta îndrumare a doamnei Viviane Reding […] dosarele penale ale unor foşti demnitari PDL trimişi în judecată, inclusiv dosarele penale care îl au ca învinuit-jucător pe Băsescu, vor fi muşamalizate. O primă muşamalizare la Bruxelles s-a petrecut cu cazul grav de la Primăria Sectorului 3, când aceasta era condusă de fostul primar Liviu Negoiţă, şi unde procedurile de achiziţie publică emanau corupţie pură”.
  • Idem: „Pentru propria lor protecţie şi a prietenilor de la Bruxelles, din „raţiuni de stat”, Băsescu şi lătrăii lui mută strategia şantajării cu dosare penale de la Bucureşti la Bruxelles. Aceste dosare, banale în sine, vor fi folosite de gaşca popularilor europeni de la Comisie, în frunte cu Reding şi Barroso, ca tot atâtea instrumente de şantajare a noilor guvernanţi ai României (după alegerile 9 decembrie 2012). […] Dacă europarlamentarii USL nu vor cere insistent, în plenul Parlamentului de la Strasbourg, ca aceste proceduri abuzive – încurajate de Viviane Reding pasămite în numele luptei împotriva corupţiei din România – să fie stopate şi nu vor cere o anchetă, va fi prea târziu pentru România ca stat suveran”.
  • Adrian Năstase: „Îmi cer scuze că mă uit în corespondenţa dnei Catherine Day către dna Mona Pivniceru. Am observat însă că aceste scrisori ajung invariabil şi la redacţia „România Liberă”, probabil pe filiera Predoiu – Sima – Dan Tapalagă, de unde le citesc şi eu. Poate însă că scrisoarea i-a fost înmânată la Congresul PPE, de către dna Reding, Monicăi Macovei – cu – care s-a întâlnit, ca între independente în ale justiţiei româneşti – şi care apoi a transmis-o lui Dan Tapalagă care să o dea la „România Liberă” de unde să o citească, odată cu tot poporul, şi dna Pivniceru. Oricum, pare a fi o scrisoare interesantă, care defineşte, definitiv, statutul de colonie al României. Rezultă, indubitabil, presiunea politică asupra autorităţilor române în perspectiva alegerilor din decembrie şi implicarea unor comisari europeni ai PPE în influenţarea acestor alegeri”.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén