Părintele Tudor mi-a dăruit spre citire 5 cărți și una ca dar la Dorna Arini. Și mi-a cerut opinia despre ele. Acest articol reprezintă raportarea mea la ele.

*

Cărți publicate:

1. Pr. Tudor Ciocan, Scurtă istorie a spiritualității isihaste, cu pref. de Pr. Prof. Dr. Gheorghe Drăgulin, Ed. Arvin Press, București, 2005, 115 p.

2. Idem, Citind Filocalia. Gânduri pe marginea câtorva note ale Părintelui Dumitru Stăniloae la Filocalia, Ed. Curtea Veche, București, 2001, 141 p.

3. Idem, Capete despre Rugăciunea neîncetată, Ed. Sofia, București, 2008, 125 p.

4. Idem, Pacea zorilor de zi, fără editură, București, 2009, 94 p. (format mic). Cartea pe care mi-a dăruit-o.

Și teza doctorală în formă manuscriptică:

5. Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan, Monologhia, mijloc de perfecționare spirituală în religiile abrahamice, coord. științific ÎPS Prof. Dr. Teodosie Petrescu, Constanța, 2012, 272 p.

*

I. Tudor Ciocan, Pacea zorilor de zi, fără editură, București, 2009, 94 p. (format mic). O carte de haikuri.

Singurul vers autentic din carte e acesta: „ciori sporovăind”, p. 10.

Pentru că autorul nu a învățat de la nimeni ce e haikul. El a vrut să ne spună ce este de spus…pe când haiku reprezintă cum pot spune ceea ce este exprimabil.

El, haikul, nu e o simplă vizualizare a unor idei teologice, filosofice, experiențiale, nu este o narațiune concisă care începe și se termină odată cu textul, nu e un mod facil de exprimare a unor trăiri.

Ci haikul este o experiență personală concentrată, exprimată lapidar…unde cuvintele nu alcătuiesc o imagine ci deschid o supra-imagine, care e metafora unei experiențe simple.

Cuvintele haikului îmi exprimă esența simbolică a gândirii mele despre o temă…după cum un grafician, cu o linie verticală, două linii ca mâini și două ca picioare și un cerc în vârful verticalei…indică simbolul unui om.

Cuvintele haikului sunt ca acele linii, care, separate nu spun nimic…dar care, împreună, duc la o metaimagine…la o imagine simbol, care le depășește și le conține în același timp.

Adică autorul nu poate fi poet de haiku înainte de a fi înțeles din ce experiență și prin ce tehnică se scrie un haiku.

*

II. Pr. Tudor Ciocan, Scurtă istorie a spiritualității isihaste, cu pref. de Pr. Prof. Dr. Gheorghe Drăgulin, Ed. Arvin Press, București, 2005, 115 p.

Înainte de a fi preot, părintele Tudor a fost inginer, p. 7/ nu are sens majuscularea lui lumină în expresia „lumină necreată”, p. 13, pentru că lumină = har. Majusculăm numai persoanele treimice în teologie dar nu și energia Treimii/ în Tomosul aghioritic, pe care l-am recitit recent, Sfântul Grigorie Palama se fundamentează doar pe 3 persoane: Sfinții Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Macarie cele Mare. Autorul, în p. 13, îi include și pe Sfinții Atanasie cel Mare, Grigorie al Nyssei, Diadoh al Foticeii și Grigorie Teologul.

Nu se introduce punctul în citare…ci după închis ghilimele și notă de subsol. Pentru că orice propoziție/ frază…trebuie să se termine cu punct, semnul exclamării, semnul întrebării sau 3 puncte și nu cu…o nota de subsol lăsată în aer.

Autorul citează prea mult și reflectează prea puțin.

Are predilecție pentru sintagma „rugăciune monologică”, lucru care apare și în teza sa doctorală, deși sintagma cheie în Ortodoxie e „rugăciunea neîncetată”.

Nu faptul că e doar una e important…ci aceea că ritmul ei e unul continuu…pentru ca să ducă la scopul ei: curățirea minții și a inimii și vederea lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, monolog e vorbire la pereți sau în capul tău. Pe când rugăciunea neîncetată sau isihastă, care coboară slava lui Dumnezeu în tine, e vorbire cu Dumnezeu, e străpungere a ființei în fața lui Dumnezeu…adică e dialogică.

Dacă monologăm nu ne rugăm…pentru că nu ne adresăm nimănui.

Nu e omfalohilici (p. 27), pentru că substantivul latin, la G. pl., este: omphalopsychorum, cf. PG 150, col. 771-772.

Da, de acord, nu putem asimila isihasmul cu yoga, p. 30.

Și îi dau dreptate lui Jaques Albert Cuttat că există ispita de a confunda metoda rugăciunii cu scopul ei: ajungerea la unirea cu Dumnezeu, p. 37. Pentru că, cei mai mulți dintre nevoitorii ortodocși, doresc de fapt extaze și nu curățirea inimii prin pocăință. Ei vor să se arate drepți în fața lui Dumnezeu…când rugăciunea vrea, dimpotrivă: să ne arate cât de nedrepți, cât de nesfinți, cât de căzuți suntem noi în fața Lui. Că de-aia repetăm de mii de ori: „păcătosul” și nu „Sfântul”.

Iar vederea extatică e venirea Lui la noi, oricând dorește…și nu Îl forțăm noi pe El, prin rugăciune, să Se coboare în lăuntrul persoanei noastre.

De aceea nu cât ne rugăm, nu unde, nu cum e absolut important în rugăciunea lui Iisus ci din ce stare interioară ne rugăm. Cu ce minte, cu ce inimă, cu ce uitare de toate…ne dăruim lui Dumnezeu în rugăciune.

Autorul, vrâd să departajeze între isihasm și chietism, afirmă faptul că „isihasmul nu propune o renunțare la lume spre a dobândi o așa-zisă liniște dumnezeiască”, p. 45.

Însă isihasmul, la cotele lui reale și nu iconomice, care au fost monastice dintru început…se face tocmai retrăgându-te din zgomotul lumii, în locuri singuratice…pentru ca în liniștea unei așezări…să îți construiești și liniștea minții și a inimii.

Da, acum, noi practicăm rugăciunea inimii oriunde și oricând. Însă Sfântul Grigorie Palama, cel care s-a rugat un timp, strigând continuu: Luminează-mi întunericul!, s-a curățit de patimi și a avut primele vedenii dumnezeiești după ce s-a retras în rugăciune…adică după ce s-a despărțit de zarva lumii.

Isihasmul înseamnă retragere…curățire și umplere de har…și dacă Dumnezeu îți indică să ieși să propovăduiești din darurile Lui…atunci o faci.

Însă nu poți să propovăduiești mai întâi de a fi primit harul Lui, încredințarea Lui extatică…și de a te fi exersat în asceza despătimitoare și în teologia dogmelor dumnezeiești.

Iar liniștirea isihastă este și „tăcere goală” (p. 45), este plină și de năluciri drăcești și de neastâmpăr al trupului și de multă oboseală a minții…dar și de vedenii dumnezeiești și de rugăciuni pline de bucurie pentru întreaga lume. Ea are de toate…pentru că e un traseu continuu.

Îi dăm dreptate autorului în afirmația: „Teologie dogmatică a scris și [Sfântul] Paisie [Velicikovski] dar importanța acesteia pentru tezaurul Ortodoxiei nu a fost încă studiată sistematic”, p. 67, n. 177.

Însă toți Sfinții Bisericii au loc asigurat în Dogmatica Bisericii pentru că fiecare are ceva de spus despre problematicile dogmatice.

Da, isihasmul nu este non-tradițional, p. 71, însă a avut de luptat cu neștiința teologică și experiențială venită din nesfințirea oponenților săi. Sfântul Grigorie Palama a fost contestat experiențial și teologic de niște filosofi lamentabili și nu de niște oameni duhovnicești de calibru.

În concluzie, avem de-a face cu o introducere istorică bine structurată dar nu îndeajuns de matur gândită. Pentru că nu se observă din citirea ei explicitarea teologică a isihasmului, din secolul al 14-lea până azi…ci doar un continuum de referințe istorice, teologice și editoriale care nu pot să înlocuie o organică explicitare a teologiei isihaste.

Did you like this? Share it: