Prima parte.

***

III. Pr. Tudor Ciocan, Capete despre Rugăciunea neîncetată, Ed. Sofia, București, 2008, 125 p.

Cartea e dedicată Părintelui Ioanichie Bălan, care i-a fost duhovnic autorului și Acad. Virgil Cândea, care i-a fost mentor și conducător de doctorat.

În cartea de față, prin tot ceea ce ne prezintă, autorul dorește să ni se înfățișeze ca un om duhovnicesc, cu o experiență mistică și teologică considerabilă. Vom observa însă dacă e așa sau nu.

E neavenită majuscularea numelui în expresia „Numele Tău”, p. 8. Care e rolul ei? La fel în sintagmele: „Rugăciunea curată” sau „Sfântul Nume”, p. 11.

Autorul acordă cumva numelui lui Dumnezeu statutul de atribut/ energie dumnezeiască, fapt pentru care majusculează cuvântul „nume”? E o influență romano-catolică legată de teologia „sfântului nume”? Sau din mistica ebraică a numelui divin?

Începutul rugăciunii lui Iisus nu e prin „insuflare divină” și nici prin „descoperire dumnezeiască”, p. 12, ci prin repetarea cu trudă.

Și a dobândi rugăciunea „pe o cale mai presus de fire”, p. 15, nu înseamnă că a învățat-o extatic…ci faptul că, în scurt timp de la începerea rostirii ei și după o curățire de patimi incipientă, a avut prima experiență extatică.

Însă rugăciunea inimii nu e numai cu extaze și iluminări dumnezeiești ci e o disciplină și un ritm continuu, o stare continuă de vorbire cu Dumnezeu…și când ne e bine și când ne e mai puțin bine.

Nu există „Lumină taborică”, p. 17, ci doar lumina dumnezeiască a Treimii care a fost văzută de Sfinții Apostoli pe Tabor și de milioane de Sfinți acolo unde a vrut Dumnezeu să li Se descopere întru slava Sa. Adică lumina dumnezeiască nu e „taborică”, „sinaitică” sau „bucureșteană”…ci una pe care o văd toți cei care o văd acolo unde sunt și după măsura lor.

Rugătorii adevărați însă, apropo de p. 18-19, nu sunt cei cu normă de rugăciune…ci cei care orice fac, oriunde sunt sunt în rugăciune, în lucrare pentru alții, în deschidere față de alții. Pentru că atunci când lucrăm, scriem, muncim rugăciune nu înseamnă să repetăm rugăciunea inimii ci să lucrăm în starea pe care a adus-o rugăciunea în noi.

ne concentrăm la lucrul nostru dar cu starea rugăciunii la care am ajuns. Adică nu trebuie să repeți tot timpul rugăciunea…și să intri cu mașina în șanț dacă conduci…sau să nu te poți concentra când scrii la școală sau când tai ceapă la oală sau când scalzi copilul…ci să fii o rugăciune vie, o prezență duhovnicească a lui Dumnezeu peste tot.

Însă i-am văzut pe mulți încercând să se forțeze, peste tot, să fie atenți…când omul nu poate fi atent peste tot…și oboseala te face ca abia să mai poți să te miști și să gândești.

Iar a încerca, tot timpul, să te rogi indiferent ce faci, unde ești, cât de bolnav ești…înseamnă să nu fi înțeles că sănătatea, dacă o pierzi, nu se mai întoarce înapoi cu avionul…ci boala rămâne pentru toată viața.

Ca în teologia rusă…autorul vorbește mereu despre coborârea Duhului (p. 22)…și mai niciodată despre coborârea harului Duhului Sfânt…lucru care se petrece de fapt.

Creștinul nu poate „să se ridice [de unul singur, prin asceză]…deasupra stării firești”, p. 25, a omului pentru ca să vadă slava lui Dumnezeu…ci Dumnezeu îl ridică pe cel curat cu inima la vederea Sa prin slava Sa. Deci harul te ridică la vederea harului…și nu tu faci eforturi pentru ca să ajungi vrednic de vederea harului/ a luminii/ a slavei dumnezeiești.

Cu alte cuvinte, autorul nu cunoaște lucrurile simple ale experienței mistice dar se erijează întru-un cunoscător al celor mai mari decât acestea.

Însă Părintele Tudor cunoaștenu Îl putem „obliga  pe Dumnezeu” să ne arate slava Sa, p. 26.

În cap. 51, la final, p. 31, autorul vorbește despre coborârea Treimii în noi…și nu despre coborârea harului Treimii în noi.

De unde știe autorul care este „treapta cea mai înaltă a rugăciunii”, p. 33, dacă despre povățuitorii lui, amintiți la cap. 1, p. 11, el spune: „cercetat-am pe mai mulți bătrâni îmbunătățiți și niciunul nu a spus despre sine că a dobândit rugăciunea curată”?

Ajutorul Sfinților în rugăciune, p. 34/ „rugăciunea pietistă” = rugăciunea evlavioasă, cap. 68, p. 38. Pietate = evlavie. Autorul a vrut să spună, de fapt, „fals pietistă”…și atunci are sens prima propoziție/

Autorul, este evident faptul, că nu are o experiență personală de transmis cititorului, ci dorește să rezume lucruri citite și auzite. Însă o face cu o pedanterie fals „duhovnicească”, la fel ca sopranele care fac gesturi supradimensionate sau actorii care teatralizează și în poezie.

Cap. 71, p. 40, începe cu aceeași incorectă expresie, din punct de vedere semantic și experiențial: „rugăciunea monologică”. Însă, se pare că rugăciunea „monologică”, în care te rogi fără să te raportezi la Dumnezeu…e foarte răspândită azi…ca și lecția predată care nu ajunge niciodată la elevi/studenți…sau ca mesajul electoral care stă pe stâlpul publicitar…dar nu are nimic de-a face cu cetățeanul în carne și oase.

În cap. 77, p. 43, autorul afirmă lucruri foarte dubioase.

Primul e acesta: „coborârea minții în inimă prin puterea harului Domnului ar reface în sens invers, în chip duhovnicesc, drumul pe care l-a parcurs trupește creierul în despărțirea lui de cord”.

E o fantezie „teologică” și nu o experiență!

Despărțirea minții de inimă înseamnă stricarea unității puterilor sufletești și trupești, prin retragerea harului dumnezeiesc din Protopărinții noștri (cel care ținea la un loc puterile sufletului și ale trupului), după ce au păcătuit…iar noi ne-am născut fără ca să avem vreodată unitatea interioară a puterilor sufletești și trupești.

Pentru că unitatea interioară e un dar al harului…și nu îl primim decât după multe vederi mistice.

A vorbi despre o despărțire a creierului de cord, adică a două organe ale trupului, înseamnă a înțelege unitatea duhovnicească ca rezidând în trup și nu în suflet.

A doua și a treia afirmație șocantă: coborârea minții în inimă e o ajungere „la starea de curăție a pruncului nenăscut, foarte asemănătoare stării în care se afla Adam în rai înainte de cădere”.

Cum așa? Păi pruncul din pântece, zămislit, format…dar nenăscut, despre care vorbește autorul…începe să trăiască mișcările păcatului în ființa lui pentru că se contaminează de simțirile și gândurile și actele mamei și ale tatălui lui.

Cum se transmite păcatul strămoșesc? Prin aceea că începi să „respiri”, din prima clipă a vieții tale intrauterine, tot aerul patimilor din părinții tăi și din lumea în care te naști. Dacă aerul e plin de noxe…tu ce să respiri altceva…decât noxele pe care le ai la dispoziție?

Și atunci cum e curat…pruncul nenăscut…dacă el se naște în păcat, adică învață păcatul prin toate mișcările sufletului și ale trupului său încă din pântecele mamei lui?

De ce îl mai botezăm pe copil…dacă se naște „curat”?

Sau autorul consideră că se „îmbolnăvește” de păcat afară, după ce se naște…dar nu din prima clipă a zămislirii lui în pântece?

Însă, în al treilea rând, a considera că Sfântul Adam, Protopărintele nostru, văzător de Dumnezeu în Rai…era ca pruncul de astăzi, care e încă nenăscut…înseamnă a desconsidera întreaga iconomie a lui Hristos, Care a venit ca să sfințească și să transfigureze firea noastră, care nu se putea restaura și sfinți singură.

Iar dacă un copil nenăscut = Sfântul Adam în Rai…nu poți să ai pretenție de „licențiat” în Teologie…ci de adept al naturalismului cel mai grosier.

De la această pagină, a 43-a, a cărții…în mod firesc nu ar mai trebui să citesc cartea…

Did you like this? Share it: