Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 20 octombrie, 2012

Istoria începe de oriunde o privești [41]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a.

***

Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov[1] a trăit în secolul al 13-lea d. Hr., născându-se în satul Basarabov, în Bulgaria, aproape de cetatea Rusciuc/ Ruse de azi[2].

Păstorul vitelor satului[3]. Strivirea puilor de pasăre[4] și nevoința pe care și-a luat-o[5]. Devine monah, unde are tot ascultarea de păstor la vite[6]. Spre sfârșitul vieții locuiește într-o peșteră, aproape de Mănăstirea lui[7].

Adoarme în peștera lui, Sfintele sale Moaște sunt luate de apa Lomului și pentru că au fost văzute de oameni ca „o licărire de lumină” au fost scoase din apă[8].

Sfântul Dimitrie își începe lucrarea sa dumnezeiască în posteritate prin aceea că o vindecă pe copila demonizată[9].

Tentativa de a aduce Sfintele sale Moaște în Țara Românească, oprirea de la fântâna din Ruse[10] și întoarcerea lor în Basarabov[11].

Hagi Dimitrie și ÎPS Grigorie al II-lea al Ungrovlahiei primesc de la generalul Saltîkov Sfintele sale Moaște în afară de mâna dreaptă a Sfântului, care a fost trimisă la Kiev și e păstrată la Lavra Pecerska[12].

Ziua când Sfintele sale Moaște au fost așezate în Mitropolia Ungrovlahiei a fost aceea de 13 iulie 1777: o zi de duminică[13].

În 1821, racla Sfântului a fost dusă în Biserica Sfântul Dimitrie din Ișlicari. Nu se știe când s-a întors la Mitropolie[14].

Pe 17 februarie 1918, Mitropolitul Primat Conon Arămescu îl anunța pe feldmareșalul August von Mackensen că în noaptea precedentă (sâmbătă spre duminică) Sfintele Moaște au fost luate cu forța de vreo 15-20 soldați bulgari înarmați[15].

Bulgarii au pus racla într-un „camion automobil” îndreptând-se spre Giurgiu[16]. Pentru că au schimbat automobilul cu o căruță, răpitorii au fost prinși la Daia, lângă Călugăreni[17]. Cel care i-a prins a fost locotenentul german Rhefeld[18].

După 3 zile racla a revenit la București, mii de bucureșteni au întâmpinat-o[19] și pelerinajul la Sfântul Dimitrie a durat o lună[20].

Mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793) l-a proclamat pe Sfântul Dimitrie „ocrotitor al Capitalei”[21].

PS Ghenadie Petrescu (Ghenadie al II-lea al Argeșului) a schimbat în 1880 racla de lemn a Sfântului cu una din argint masiv, care a costat 22. 800 lei[22].

Argintarul care a făcut-o se numește Teodor Filipov, rus de neam și care a fost căsătorit cu o româncă[23], tot el făcând și racla Sfintei Filofteia de la Curtea de Argeș[24].

Pe 28 februarie 1950, Sfântul Sinod a hotărât generalizarea cultului Sfântului Dimitrie Basarabov în toată România și acest lucru s-a împlinit efectiv în data de 9 octombrie 1955, când Biserica Ortodoxă Română a împlinit 70 de ani de autocefalie[25].

Pe 27 octombrie 1989, din cauza lui Ceaușescu, Sfintele Moaște au fost duse în Biserica Sfântul Nicolae[26], pentru ca din 1990 pelerinajul la Sfântul Dimitrie să ia amploare[27].


[1] *** Sfântul Cuvios Dimitrie Basarabov cu Sfintele Moaște la București. Viața. Istoricul Moaștelor. Minunile. Acatistul. Paraclisul, ed. îngrij. de L. S. Desartovici, ilustrații de Călin Vădan, Ed. Sofia, București, 2009, 246 p.

[2] Idem, p. 11.

[3] Idem, p. 12.

[4] Idem, p. 13.

[5] Idem, p. 15-16.

[6] Idem, p. 16.

[7] Idem, p. 17.

[8] Idem, p. 21-23.

[9] Idem, p. 23.

[10] Idem, p. 29.

[11] Idem, p. 30.

[12] Idem, p. 32.

[13] Idem, p. 33.

[14] Idem, p. 34.

[15] Idem, p. 36-38.

[16] Idem, p. 41.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 42.

[20] Idem, p. 43.

[21] Idem, p. 54.

[22] Idem, p. 59-61.

[23] Idem, p. 61.

[24] Idem, p. 62.

[25] Idem, p. 67-68.

[26] Idem, p. 85.

[27] Idem, p. 86.

Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii

Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

(Luca 8, 26-39)

‘În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi, ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte.

Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea; şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune.

Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate.

Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul.

Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinuturile Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus’.

***

În Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii vedem că bărbatul chinuit de demon din cetatea Gherghesenilor căuta singurătatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de oameni.

Viaţa lui era un chin, deşi era viu, totuşi el trăia printre cei morţi, adică în morminte. El era mort din punct de vedere spiritual şi din punct de vedere social. Din această atitudine a omului demonizat vedem că păcatul, înţeles ca lucrare a demonilor în viaţa oamenilor, înstrăinează pe oameni de Dumnezeu, de semeni şi de ei înşişi.

Dumnezeu a făcut omul după chipul Său, adică persoană chemată la comuniune de iubire şi viaţă veşnică cu Persoanele Sfintei Treimi: ‘Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră’ (Facere 1, 26).

Creat după chipul lui Dumnezeu Cel iubitor şi nemuritor, omul era chemat să devină nemuritor dacă iubeşte pe Dumnezeu – Izvorul şi Dăruitorul vieţii veşnice.

Dar, fiind ispitit de Satan care luase forma şarpelui, omul a voit să fie ca Dumnezeu, despărţit de Dumnezeu, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu.

Când, prin neascultare, omul a încălcat porunca lui Dumnezeu, el a căzut din starea de iubire faţă de Dumnezeu şi a slăbit legătura de viaţă veşnică sau comuniunea cu Dumnezeu. Dacă ascultarea omului faţă de Dumnezeu era viaţa, neascultarea lui a devenit moarte.

După săvârşirea păcatului, Adam şi Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează şi însingurează pe om de prezenţa lui Dumnezeu şi îl împiedică să guste din Pomul Vieţii, adică să trăiască din prezenţa lui Dumnezeu – Dătătorul de viaţă (Facere 3, 22).

Sfânta Scriptură ne arată că înainte de a păcătui omul era apropiat de Dumnezeu, iar după ce a păcătuit, el s-a îndepărtat şi s-a ascuns de Dumnezeu (cf. Facere 2, 8-11).

Înainte de a păcătui, omul avea harul lui Dumnezeu prezent în cugetul şi în inima sa, precum şi în jurul său, fiind îmbrăcat în lumina harului ca într-un veşmânt luminos, aşa cum se vede în iconografia ortodoxă autentică. Când însă, prin neascultare, sufletul omului s-a golit de lumina harului divin, atunci s-a dezbrăcat şi trupul lui de lumina harului. De aceea, Adam a văzut că este gol la trup, adică trăieşte mai mult trupeşte decât duhovniceşte.

După ce prin păcat a rupt armonia cu Dumnezeu Creatorul lui, omul pierde şi armonia cu creaturile, cu semenii şi cu natura înconjurătoare (cf. Facere 2, 12-14).

Fiindcă omul uită de Dumnezeu şi nu-L mai iubeşte, Dumnezeu devine exterior omului, devine un străin de care omul se teme şi se ascunde.

Înstrăinarea pe care o aduce păcatul este însingurare, închidere egoistă în sine, iubire de sine mai mult decât dăruire de sine altora.

Înstrăinarea aceasta este şi o sărăcire şi o răcire a relaţiilor spirituale cu Dumnezeu şi cu semenii. Rugăciunea unifică interiorul spiritual al omului, pe când vidul însingurării spirituale îl face să se lipească de realităţile vizibile, limitate şi trecătoare, ca de ultima şi singura realitate.

Pentru a-l vindeca pe om de înstrăinare, adică de îndepărtarea de Dumnezeu care duce la moarte, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu Se face om. Fiul lui Dumnezeu Se face trup (cf. Ioan 1, 14), pentru ca omul să devină purtător de Duhul, să primească Duhul înfierii – învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Sfinţii Apostoli mai întâi au pus în lumină adevărul că prin Întruparea Sa ca om, Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, vine să ne apropie de Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt, pentru ca omul să nu se mai înstrăineze de Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al fericirii veşnice.

În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că ‘prin El (Hristos) avem şi unii, şi alţii (adică iudeii şi neamurile, n.n.) apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos (…) spre a fi locaş al lui Dumnezeu în Duh’ (Efeseni 2, 18 – 20 şi 22).

Vedem, aşadar, că rostul Întrupării lui Hristos din Fecioara Maria este locuirea lui Dumnezeu în oameni şi a oamenilor în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu cel nevăzut, necuprins şi veşnic Se face om văzut, cuprins în trup şi muritor, pentru ca omul să se facă părtaş la viaţa lui Dumnezeu Cel nevăzut, necuprins şi nemuritor, adică părtaş al vieţii veşnice în toată plinătatea ei.

De aceea, acelaşi Sfânt Apostol Pavel spune că ‘întru El (Hristos) locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii’ (Efeseni 3, 17 şi 19).

Iar când vorbeşte mai direct despre scopul acestei locuiri a plinătăţii dumnezeirii în Hristos-Omul, Sfântul Apostol Pavel zice: ‘Hristos să Se sălăşluiască prin credinţă în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire, (…) şi să cunoaşteţi iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoştinţă, ca să vă umpleţi de toată plinătatea lui Dumnezeu’ (Efeseni 3, 17 şi 19).

Dar într-un înţeles şi mai adânc, prin Întruparea şi Naşterea Sa ca Om, Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu împlineşte dorinţa şi planul lui Dumnezeu-Tatăl de înfiere a oamenilor în Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea harului Sfântului Duh: ‘Precum întru El (Hristos) ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, care ne-a fost dăruit nouă prin Fiul Său cel iubit’ (Efeseni 1, 4-6).

Acelaşi adevăr al înfierii omului prin harul dumnezeiesc, ca urmare a venirii lui Hristos în lume, ni-l arată şi Sfântul Ioan Evanghelistul când zice: ‘Şi celor câţi L-au primit pe Hristos, care cred în numele Lui, le-a dat puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut’ (Ioan 1, 12-13).

Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 1-9), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om (cf. Luca 1, 35) şi, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos la Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).

În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte zicând: ‘Crezând în El (în Hristos) aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei, care este arvuna moştenirii noastre, spre răscumpărare celor dobândiţi de El şi spre lauda slavei Sale’ (Efeseni 1, 13-14). ‘Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte’ (Galateni 4, 6).

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca pe oameni să-i facă fii ai lui Dumnezeu după har (cf. Ioan 1, 12-13), prin sălăşluirea harului Duhului Sfânt în cei care cred în Hristos Fiul lui Dumnezeu şi cheamă în rugăciune pe Dumnezeu din ceruri numindu-L Tatăl nostru.

Deci, prin harul înfierii pe care ni l-a adus Hristos prin venirea Sa în lume, noi nu mai suntem străini de Dumnezeu, ci fii după har ai Tatălui ceresc, ‘împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu’ (Efeseni 2, 19) în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului’ (I Timotei 3, 15), fraţi ai lui Hristos (cf. Evrei 2, 11-12), templu al Sfântului Duh (cf. I Corinteni 3, 16 -17) în care locuieşte Dumnezeu, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel adresate corintenilor: ‘noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu a zis că ‘Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu (…) şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice’ zice Domnul Atotţiitorul’ (2 Corinteni 6, 16 şi 18).

Taina întrupării lui Hristos este începutul vindecării de înstrăinare şi ea cheamă pe oameni la săvârşirea faptelor bune prin care ei să arate că sunt fii iubiţi, după har, ai Tatălui ceresc, fraţi în Hristos şi locaş al Sfântului Duh.

Înstrăinarea de Dumnezeu se vindecă atunci când intensificăm convorbirea şi comuniunea cu El prin rugăciune şi prin fapte bune.

De aceea, trebuie să ne rugăm dimineaţa şi seara, dar şi înainte şi după începerea unei activităţi. În popor se spune: ‘Totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu’. Trebuie să ne rugăm înainte şi după micul dejun, prânz şi cină. Trebuie să ne rugăm în vreme de bucurie şi în vreme de necaz. Să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El şi să-i cerem ajutorul în toate împrejurările vieţii. Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă zicând: ‘Rugaţi-vă neîncetat’ (1 Tesaloniceni 1, 17).

Crearea omului după chipul Dumnezeului Celui Veşnic presupune o relaţie dintre chip şi Arhetip, o relaţie permanentă a comuniunii care găseşte în rugăciune forma sa cea mai firească şi necesară. Rugăciunea înseamnă întoarcerea chipului către Arhetipul său, în timp ce păcatul înseamnă înstrăinarea de Arhetip.

Creat după chipul Dumnezeului Celui Veşnic şi Personal, omul, deşi limitat, este chemat să participe la viaţa dumnezeiască veşnică şi la bogăţia Sa nesfârşită de frumuseţe şi iubire. Cultul divin este, de altfel, o expresie şi o preamărire a legăturii vii a omului creat cu Dumnezeul său Cel Veşnic. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ‘atunci când omul încetează să se roage, începe să păcătuiască‘.

Totuşi rugăciunile noastre sunt mai tari când ne rugăm nu numai acasă, ci împreună cu Biserica. Rugăciunea în biserică, împreună cu preotul şi cu toţi credincioşii, este şi o întărire în credinţă şi în iubire frăţească.

Întrucât Biserica este ‘casa lui Dumnezeu’, când participăm la slujbele Bisericii, simţim cel mai mult că suntem fii ai Tatălui ceresc, fraţi în Hristos (Romani 8, 28-29) şi templu al Sfântului Duh (1 Corinteni 3, 16-17; 2 Corinteni 6, 16; Efeseni 2, 21), şi chemaţi a fi părtaşi la comuniunea şi slava veşnică a lui Dumnezeu (Ioan 17, 24; Filipeni 3, 21; Coloseni 3, 4).

Chiar şi cei care merg în străinătate trebuie să caute unde se află o biserică ortodoxă românească sau, dacă nu este românească, să meargă la o biserică ortodoxă soră de alt neam (greacă, rusă, bulgară ş.a).

Înstrăinarea de Biserică şi de viaţa creştină ortodoxă devine adesea şi înstrăinare de propria familie, prin trecerea la alte credinţe. De asemenea, divorţul între soţ şi soţie, abandonarea părinţilor în vârstă de către fiii sau fiicele lor sunt forme dureroase ale înstrăinării de familie şi a oamenilor de ei înşişi, cu urmări negative pentru întreaga societate. Vedem aşadar că înstrăinarea aduce însingurare şi suferinţă, pe când rugăciunea multă şi comuniunea de iubire arătată în fapte bune aduc viaţă şi bucurie.

Înaintaşii noştri au avut conştiinţa responsabilităţii pentru păstrarea dreptei credinţe, ca bază a dobândirii mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu pentru eternitate, prin Biserică, deoarece numai în Biserică poate fi trăită adevărata comuniune a omului cu Dumnezeu.

Societatea de astăzi este preponderent individualistă, narcisistă şi autosuficientă.

Sufletul omului contemporan afectat de secularizare, prin respingerea tainei Bisericii, a început să fie asaltat de învăţăturile greşite ale unor secte şi erezii, dar şi de o religiozitate difuză sau sincretistă.

Vidul spiritual este umplut, din nefericire, de o ‘parareligie’, ce imită religia, fără a face însă referire la Dumnezeu.

O înnoire spirituală profundă şi autentică este singurul răspuns credibil la criza spirituală pe care o trăim. Doar sfinţenia poate să se opună sau să răspundă acestor provocări.

Este vorba de o schimbare dificilă, în noi înşine, în care trebuie să distingem între ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar şi superficial; între ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial în viaţa noastră personală şi în viaţa comunităţilor noastre.

În timp ce păcatul înseamnă alienarea naturii umane, sfinţenia constituie adevărata sa chemare. Adică trebuie să redescoperim vocaţia şi idealul îndumnezeirii omului, sau asemănarea lui cu Dumnezeu (cf. Facere 1, 26).

Fiinţa umană se îndumnezeieşte prin har, în măsura în care participă la viaţa şi sfinţenia Dumnezeului Celui Viu şi Sfânt. Paradoxul omului este acela că deşi este păcătos, el este totuşi chemat să devină sfânt.

De aceea, pocăinţa (întoarcerea la Dumnezeu) şi iertarea sunt acte de înnoire spirituală şi de umanizare. Potrivit Revelaţiei divine, umanizarea lui Dumnezeu în Hristos are ca scop îndumnezeirea omului, creat după chipul comuniunii divine Treimice (Facere 1, 26). ‘Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu’, spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii.

Ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegemadevărata fericire este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului Său şi împlinirea poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Despre cele 5 cărți ale Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan [3]

Prima parte și a doua.

***

Mintea = partea rațională a sufletului și nu e „deosebită” mintea de rațiune, cap. 80, p. 44.

Autorul numește mintea „partea activă” și inima „partea pasivă”, p. 45, poate neștiind că aceasta e o împărțire a lui Toma de Aquino, pe care o accepta și Pascal, care considera puterile sufletești ca fiind separate și nu interdependente în acțiunea sufletească.

În cap. 89, p. 48, autorul revine la ideea de nume al lui Dumnezeu și afirmă: „Numele Domnului este plin de putere. Prin Numele Acesta Preasfânt s-au făcut toate și prin același Nume Preasfânt se vor înnoi, la săvârșirea veacurilor, toate”.

Toate au venit de la neființă la ființă la porunca lui Dumnezeu și nu prin numele Lui, lucru foarte evident din primele două capitole din Facerea.

Dacă autorul nostru se raportează literalist la Filip. 2, 10, spre exemplu, pentru a susține „puterea lucrătoare de la sine a numelui” lui Dumnezeu, atunci acolo numele indică persoana Domnului Hristos și nu o rostire a numelui Său separată de El.

Iar bucuria rugăciunii inimii nu vine din chemarea numelui lui Hristos, cap. 89, p. 48, ci din lucrarea directă a persoanei lui Hristos în persoana noastră, a celor care ne rugăm Lui. De aceea rugăciunea e dialogică, e chemare și răspuns imediat, haric, din partea lui Dumnezeu și nu un monolog privind la stele.

Cel care rostește continuu rugăciunea lui Iisus nu se gândește la nimic…pentru că asta e prima regulă a ei: renunțarea la imaginație și la gândire discursivă în timpul rugăciunii.

Dacă autorul ar fi fost inițiat de un Părinte isihast în rugăciunea lui Iisus…asta i-ar fi spus-o din prima zi: Fără imaginație și raționamente! Fără gânduri! Roagă-te cu mintea goală de gânduri și cu cea mai mare durere pentru păcatele tale!

Însă autorul spune în 92/ 49: „cel ce rostește Rugăciunea neîncetată își adună mintea cugetând la Dumnezeu și la sine”.

Adică autorul „călătorește cu gândul”…în loc să se roage renunțând la orice gând, la orice imagine, la orice grijă…Că de aia se retrăgeau în munți, în sihăstrii, în locuri întunecate rugătorii isihaști/ care doreau liniștirea interioară: pentru ca să aibă cât mai puține raportări interioare la lumea din jur.

De unde știe autorul că lumea a fost creată de Dumnezeu nu „lin” ci cu „mare frământare”, 94/ 50?

Însă din 100/ 52 îmi dau seama că autorul folosește sintagma „săvârșirea lumii”, folosită și la cap. 94, nu în legătură cu facerea lumii ci, în mod cu totul curios, în legătură cu In. 19, 30.

Adică atunci când Domnul a spus „Săvârșitu-s-a!”, autorul înțelege că…acum s-a sfârșit facerea lumii? Eu îl înțeleg pe In. 19, 30 ca sfârșit al vieții pământești a Domnului sau al iconomiei mântuirii în persoana lui Hristos Dumnezeu…

În 108/ 55, autorul subordonează pe Fiul Duhului și pe Fiul Tatălui: „pentru ca omul să se poată uni cu Hristos și prin Hristos cu toată firea nevăzută și văzută, cu sine și cu Însuși Dumnezeu, el are nevoie de Duhul Sfânt. Doar prin Duhul lui Hristos putem ajunge cu adevărat la El. Iar Duhul lui Hristos Se revarsă deplin asupra lumii prin Sfânta Biserică”.

Așadar, autorul nu vorbește despre harul persoanelor dumnezeiești prin care Acestea lucrează în noi ci despre persoanele dumnezeiești care coboară în noi…lucru cu totul imposibil, pentru că ar înseamna că suntem „deoființă” cu Dumnezeu.

Și astfel, Hristos vine în noi „datorită” Duhului Sfânt iar prin Fiul „ne unim” cu toată lumea și cu „Însuși Dumnezeu”, adică cu Tatăl, autorul punând pe picior de egalitate unirea cu creația cu unirea cu Dumnezeu.

Din ultima propoziție: „Duhul lui Hristos Se revarsă deplin asupra lumii prin Sfânta Biserică” rezultă că autorul reduce harul Treimii numai la Sfintele Taine și slujbele Bisericii, drept consecință lumea/ cosmosul în întregime e aharic, adică lipsit de prezența energetică a lui Dumnezeu.

Și de aici un pronunțat fundamentalism ortodox, care confundă sfințenia Bisericii Ortodoxe cu totalitatea lucrării sfințitoare a lui Dumnezeu în lume și făcându-L pe Dumnezeu „un indiferent” față de cei care nu sunt creștini ortodocși.

Însă sfințenia Bisericii, faptul că slava lui Dumnezeu se coboară în Tainele, slujbele și viața integrală a Bisericii și afirmarea Bisericii Ortodoxe ca singura și deplina Biserică a lui Hristos, aceste două afirmații teologice nu intră în conflict cu afirmațiile, tot la fel de adevărate, că Dumnezeu susține cu slava Sa întreaga creație, că harul e fundamentul creației și că Dumnezeu invită pe tot omul care vine în lume, care se naște în lume…la dreapta cunoaștere și experiere a slavei Sale.

Pentru că mărturisirea prezenței lui Dumnezeu „numai” în Biserică înseamnă, faptic, că lumea întreaga e „lipsită” de frumusețe, de ordine și de har…lucru care nu e adevărat.

„Rugăciunea curată”, atât de mult invocată de autor, nu se dobândește în funcție de câte „patimi lucrătoare”, 109/ 55, nu ai în tine ci înseamnă o tot mai mare abundență de har în persoana noastră pe măsura curățirii de patimi și a vederilor extatice dăruite de Dumnezeu. Pentru că cel care vede pe Dumnezeu, care are vederi extatice, nu e lipsit cu totul de patimi dar e plin din destul de har și de iubirea nețărmurită pentru Dumnezeu.

În 110/ 55, autorul spune, din nou și din nou arătându-și neștiința în experiențele mistice: „nu gândi că ai ajuns să vezi Lumina Taborului dacă în tine mai există umbra unei patimi”.

Când adevărul e invers: tocmai de aceea ne dăruie Dumnezeu vederi extatice pentru ca lumina dumnezeiască să curățească, de fiecare dată, încă o nouă patimă/ neputință a noastră.

Și la fel ne împărtășim și cu Hristos euharistic: nu pentru că suntem „Sfinți” și primim Euharistia ca pe „o recompensă” ci pentru că suntem păcătoși și avem nevoie neapărată ca să ne umplem și mai mult de prezența și de sfințenia lui Hristos Dumnezeu.

Însă autorul încercând să ridice vederea extatică și să o facă apanajul unei sfințenii închipuite și nu reale…nu face altceva decât ceea ce fac duhovnicii „riguroși” cu alții și nu cu ei înșiși: în loc să îi lase să se împărtășească des pe credincioși, pentru ca să se întărească în relația și viața cu Dumnezeu, îi împărtășesc din Paști în Crăciun…ei împărtășindu-se oricum la fiecare Sfânta Liturghie, pentru ca nu cumva sfințenia lui Dumnezeu „să fie călcată în picioare” de credincioși.

Numai că sfințenia lui Dumnezeu e cerută și dorită de credincioși și oamenii onești nu pot să-și bată joc de izvorul de viață care îi vindecă și îi mântuiește.

Numai fariseii ierarhiei bisericești, care o duc bine din punct de vedere euharistic, consideră că săracii mireni și monahi, care așteaptă pe Hristosul potirului, își vor bate joc de El Însuși, adică de Viața lor.

Și în 124/ 61 reapare pnevmatocentrismul…adică prevalența lucrării Duhului în noi față de cea a Fiului, ca și când nu Treimea, prin harul ei, lucrează în noi ci doar Duhul Sfânt.

Același lucru și în 125 și 126/ 62.

Ne descoperim „inima duhovnicească” nu dacă urmărim aerul care ne intră în piept, 130/ 64, ci dacă pocăința reală, prin multă rugăciune și trezvie, se adună în sufletul nostru și începem să simțim duhovnicește durerea pentru păcatele noastre. Iar acolo unde e concentrată durerea duhovnicească a sufletui acolo e inima duhovnicească, adică sediul puterilor sufletești, unde coboară mintea ca să se roage, în unitate duhovnicească cu inima, în inimă.

În 158/ 77 autorul afirmă: „iar Lumina taborică, deși nu este substanță dumnezeiască, este necreată”. Însă asta înseamnă necreată: că e dumnezeiască. Lucru pe care îl afirmă Sfântul Grigorie Palama în Tomosul aghioritic la punctul 5: ființa și energiile lui Dumnezeu sunt necreate [actiston].

Lucruri repetitive, bate pasul pe loc, nu ne duce nicăieri.

*

IV. Pr. Tudor Ciocan, Citind Filocalia. Gânduri pe marginea câtorva note ale Părintelui Dumitru Stăniloae la Filocalia, Ed. Curtea Veche, București, 2001, 141 p.

Autorul vrea să explice „anumite paragrafe care mie mi s-au părut mai dificil de înțeles”, p. 9, dar și să dezvolte câteva note ale Părintelui Stăniloae la Filocalii, p. 10.

Prin Scriptură intrăm în dialog cu Dumnezeu, p. 26/ citirea Scripturii „spre zidire duhovnicească”, p. 30/ statutul paradoxal al virtuții, p. 45-46/

Multe lucruri comune, fără temă, neatractivă.

*

Despre teza doctorală, a 5-a carte, voi vorbi cu autorul…dacă va mai dori…în particular.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [5]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Cosmosul, cu frumusețea și glasul său particular (limbajul firii), își face simțită prezența de timpuriu în poezia română, începând de acum, de la Dosoftei, și ajungând la cea mai înaltă expresie în versurile lui Eminescu.

Dosoftei transformă o precizare temporală a psalmului 5, legată de momentul începerii rugăciunii (dimineața, în original), într-o parafrază poetică: Dumnezeu îl aude și îl vede când încă soarele nu revarsă zorii:

Încă zoare nu revarsă
De soare, când va să iasă…
(Ps. 5, 7-8)

Forma zoare (singularul/ echivalent pentru zori) ori nu se mai păstrează astăzi, ori este un termen inventat, și tocmai de aceea are sonorități poetice aparte, induse și de sintaxa ingenioasă.

Cel care merge pe calea răului este văzut ca alergând, ca avansând în această direcție, într-o dinamică interioară pe care o presupune și alegerea păcatului, și nu într-o inerție sau stagnare care nu este posibilă, pentru că mișcarea spiritului este continuă, într-un sens sau în altul:

Că Tu, Doamne,-n fărălege
Pre nime nu laș[i] s-alerge.
(Ps. 5, 11-12)

Păcătoșii nu Îl pot vedea pe Dumnezeu, pentru că vederea Lui îi arde în mod spiritual, dar Dosoftei află din nou o manieră poetică/ plastică de a exprima această moarte spirituală a lor:

Strâmbii nu laș[i] să trăiască,
De-aproape să Te prăvască,
Că de svânta-Ț[i] căŭtătură
S-or face pizmașii zgură.
(Ps. 5, 15-18)

Zgura exprimă bineînțeles eșecul moral și spiritual al vieții lor…faptul că din ființa lor nu se poate alege decât zgura: o rămășiță insalubră.

Faptul că în Împărăția lui Dumnezeu, în „svânta casă”, la Cina Domnului din veșnicie, atitudinea din versurile lui Dosoftei reproduce o gestică uzuală („Îț voi întra-n svânta casă, / Unde șez, Doamne, la masă, / De m-oi închina cu rugă” (Ps. 5, 25-27)) nu reprezintă o tendință poetică precursoare a folclorizării poetice abuzive de mai târziu, în secolul XX.

Sau acel puțin astfel de exemple nu ar fi trebuit să încurajeze o atare direcție, pentru că Dosoftei are în vedere aici o pildă a Domnului (chemarea la cină, Lc. 14, 16-24), care ilustrează în linii mari aspectele unei cine și care este o vorbire alegorică și nu o descriere sau o relatare realistă.

Nu confundă, altfel spus, planul terestru cu cel ceresc-etern.

Dar s-ar putea ca încercarea lui Dosoftei de a crea viziuni poetice în sensul inițiat deja de Sfânta Scriptură, recurgând însă și la aspecte ce țin de un areal și o experiență autohtonă, să fi fost prost înțeleasă ca o etapă necesară de…românizare a Scripturii.

Ceea ce este încă și mai grav, este că a fost asociată și cu un proces de infantilizare a teologiei, care încearcă să excludă interpretarea dificilă în favoarea unei înțelegeri imediate.

Însă nici Dosoftei și niciunul dintre ceilalți scriitori vechi ai literaturii române nu au recurs vreodată și nu au avut în intenție un asemenea demers.

Dimpotrivă, Dosoftei rămâne alegoric și metaforic, ba chiar, datorită formulei poetice, acestea sunt multiplicate.

După cum vom vedea și mai departe, în alte cazuri, el nu recurge la simplificări semantice ale alegoriilor scripturale (mai cu seamă fiind vorba de semnificații teologico-dogmatice), ci de intimizări ale atmosferei și autohtonizări acolo unde este posibil.

A drege pașii ni se pare o altă metaforă care îi aparține lui Dosoftei („Și spre Tine-m[i] deregi pașii” (Ps. 5, 33)), pentru că a drege/ a derege (provenind din dirigo, dirigere, direxi, directus = a îndrepta, a călăuzi), în limba veche, însemna mai des a potrivi de gust/ a face bun: a drege mâncarea, vinul, etc.

Antim Ivireanul spunea într-un exordiu: „Aş pohti însă aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc, după putinţă, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăţi drese, cuvântul cel ce bună vestire şi, în loc de băutură veselitoare, să dreg în păharul preaînţeleptelor capetelor voastre cuvântul cel de mare bucurie”[1].

Termenul s-a conservat cu această semnificație doar în unele rugăciuni și în limbajul bisericesc: într-o rugăciune către Maica Domnului de la finalul Acatistului Buneivestiri, aceasta e numită „paharul Împăratului ceresc, întru care s-a dres de la Duhul Sfânt vinul harului celui neîmpuţinat”.

În româna modernă, a drege s-a păstrat cu un singur sens, dintre cele vechi, și anume: a repara ceva.

Însă la Dosoftei este interesantă nuanța poetică obținută prin expresia a drege pașii, pentru a îndrepta pașii. Ea reprezintă o altă intervenție a poetului în text…

Comparația dintre un termen ideal sau diafan și unul concret nu este în sine inedită, dar asemănarea dintre graiuri și morminte i se datorează autorului nostru: „Cu graiuri necuvioase, / Ca un mormânt plin de oase” (Ps. 5, 39-40).

O viziune care sună neașteptat de modern prin originala asociere.


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 194.

Răspunsul Părintelui Tudor Ion Ciocan

El vizează cele două articole critice de aici: primul și al doilea.

Însă eu aștept răspunsuri punctuale și nu evazive la fiecare problemă pe care am ridicat-o…dacă eu am avut bunul simț să primesc cărțile autorului, să le citesc și să le recenzez la cererea dumnealui.

Răspunsul trebuie să fie tot la fel de articulat și pentru care să piardă ceva timp…după cum am pierdut și noi.

Pentru că autorul are neștiințe grave de ordin teologic dar, totodată, și o părere foarte bună despre experiența sa duhovnicească și mistică.

***

Textul primit prin email de la Părintele Tudor:

“5. Se spunea pentru avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul auzind că are dreaptă şi mare socoteală. Şi vrând să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui: tu eşti Agathon? Am auzit pentru tine că eşti curvar şi mândru.

Iar el a zis: ei bine, aşa este. Şi i-au zis lui: tu eşti Agathon bârfitorul şi clevetitorul? Iar el a zis: eu sunt. Au zis iarăşi: tu eşti Agathon ereticul? Iar el a răspuns: nu sunt eretic. Şi l-au rugat pe el, zicând: spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ţi-am zis ţie le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?

Zis-a lor: cele dintâi asupra mea le scriu, căci este spre folosul sufletului meu. Iar cuvântul acesta eretic este despărţire de Dumnezeu şi nu voiesc să mă despart de Dumnezeu. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală şi s-au dus zidiţi, adică folosiţi”.

http://www.pateric.ro/pentru-avva-agathon/

*

„49. Doi bătrâni, de mulţi ani şedeau împreună şi niciodată nu a fost ceartă între dânşii. Şi a zis unul către celălalt: să ne certăm şi noi ca oamenii. Iar celălalt a zis: nu ştiu cum se face cearta.

Al doilea a zis: iată, pun o cărămidă în mijloc şi zic că este a mea. Tu zici nu, că este a ta. Şi de aici se face începutul. Deci, au pus în mijloc cărămida şi a zis unul către celălalt: aceasta este a mea! Şi a primit răspuns: nu, că este a mea! Şi i s-a spus: dacă este a ta ia-o şi mergi. Şi s-au dus, neputând să se certe între dânşii”.

http://www.pateric.ro/pentru-socotinta/

 Doamne ajută, Părinte!

Cele două cuvinte le-am pus pentru că oglindesc mai bine cele ce le-aş spune eu, decât cuvintele mele.

Evident, că cel dintâi nu se potriveşte pentru unele din afirmaţiile Sfinţiei Voastre în ceea ce priveşte cărţile mele. Cum Sfinţia Voastră încercaţi să fiţi responsabil în ceea ce scrieţi, la fel şi eu; mă strădui să fiu deplin ortodox.

Deocamdată însă sunt prins, după cum bine ştiţi, în finalizarea tezei de doctorat, de aceea nu voi încerca să le explic în scris (deşi, recunosc, mă ispiteşte foarte mult acest gând şi cred că ar putea fi chiar roditor duhovniceşte, atâta vreme cât măcar unul dintre noi am „pleca mai îndreptaţi la casa noastră”…).

Pe blog, însă n-am de gând să scriu. Mi s-a cerut de către mai mulţi să-mi fac şi eu, propriul meu blog, şi asta de acum câţiva ani (să fie vreo 3-4), dar simt că acest fel de comunicare nu mi se potriveşte.

De aceea, deşi comunic prin e-mail, şi încă destul de mult, în continuare voi stărui în a nu fi decât un participant (relativ) atent, dar complet pasiv în ceea ce priveşte blogosfera.

În schimb, când ne va îngădui Dumnezeu să ne vedem faţă către faţă, poate vom avea răgazul măcar a unui început de discuţii lămuritoare.

În rest, să ne dea Dumnezeu inima curată şi mintea cea întreagă spre a ne putea ruga Lui, unul pentru celălalt şi pentru păcatele noastre, fie ele mai groase sau mai subţiri!

Cu prietenie în Hristos Domnul,

pr. Tudor Ciocan.

Ps. Deşi este unul personal, dacă găsiţi de folos, din punctul meu de vedere puteţi posta acest e-mail pe net, unde doriţi. V-am mai spus prin viu grai, cum au ajuns pe net uneori articole de-ale mele.

Conținutul teologic al cursurilor universitare ale Pr. Prof. Dr. Adrian Niculcea [4]

Partea întâi, a doua și a treia.

***

Capitolul următor e dedicat eclesiologiei romano-catolice[1], autorul afirmând faptul că Vatican I (1870)[2] „a desăvârșit opera teologică a Conciliului de la Trento [1545-1563] accentuând la maximum caracterul vizibil al Bisericii”[3].

În 1943 însă, prin enciclica Mystici Corporis, s-a afirmat că „Biserica Catolică Romană şi Corpul mistic sunt unul şi acelaşi lucru. Corpul mistic este deci o realitate cât se poate de concretă, înzestrată cu mijloace de sfinţire, compusă din membrii determinaţi şi dintr-o structură ierarhică, având în fruntea ei pe papă drept cap vizibil. Al doilea demers al enciclicei este acela de a preciza sensul adjectivului ‚mistic’ pentru a salva distanța dintre Dumnezeu și creația Sa și necesara cooperare a membrilor Corpului (mistic) la mântuirea lor”[4].

De la II Vatican (1962-1965)[5], autorul se ocupă mai întâi de Lumen gentium[6], unde afirmă faptul că documentul teologic luat în discuție „descrie Biserica fără echivoc drept un organism vizibil[7].

În Ad gentes[8], Biserica Romano Catolică este descrisă ca „Biserica lui Hristos”, care „se face pe deplin și realmente prezentă tuturor oamenilor și tuturor popoarelor”[9].

Referirile autorului la Gaudium et spes[10] și la Unitatis redintegratio[11] scot în evidență dimensiunea trinitară pe care cele două documente vor să o dea Bisericii[12].

Referindu-se apoi la Crezul papei Paul al VI-lea (1968), autorul subliniază afirmația papei cum că putem contempla Treimea „nu numai în iconomia mântuirii în care cele trei persoane adorabile Se manifestă, ci, de asemenea, în viaţa intimă a Divinităţii în care Ele locuiesc din eternitate şi a Cărei vedere noi o așteptăm[13], astfel papa stipulând ideea total netradițională, aceea că cei credincioși „participă” la ființa și la relațiile intratrinitare și nu doar la vederea slavei Treimii, așa după cum afirmă Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe.

Însă, amintește Părintele Niculcea, harul e „creat” pentru romano-catolici și acest aspect intră în coliziune cu aspectul mistic al Bisericii[14].

Se discută apoi atributele Bisericii în romano-catolicism, unitatea fiind de credință, de cult și de conducere[15] și ea emanând din statutul papei de a fi considerat „infailibil”[16].

În ceea ce privește sfințenia, ea e de ordin personal și real. Iar cea reală, care se referă la „obiecte sfinte şi rituri sacramentale” e împărțită în „sfințenie pasivă” (biserici și vase liturgice) și „sfințenie activă” (rituri sacramentale)[17].

Catolicitatea e văzută ca posesie deplină, a atributelor Bisericii lui Hristos, de către „fiecare Biserică locală” care stă în ascultare de papă[18], pe când apostolicitatea e legată de „infailibilitatea” papală, pe premisa utopică cum că papa e „succesorul lui Petru” și astfel el este „păstorul suprem al Bisericii”[19].

Urmează discuția despre ierarhia bisericească la romano-catolici[20], capitol în care autorul afirmă următoarele: „teologia catolică nu distinge, asemenea ortodocşilor, între preoţia specială sau de hirotonie şi preoţia generală a poporului lui Dumnezeu; în viziunea catolică nu există decât o singură preoţie, cea specială, distribuită însă gradat în funcţie de treapta bisericească pe care se află fiecare.

Papa deţine deplinătatea acestei preoţii; episcopii deţin aceeaşi preoţie, dar la nivelul mai scăzut al treptei pe care o ocupă; puterea preoţilor derivă din aceea a episcopilor, pentru ca, în final, laicii să participe la nivelul cel mai de jos la această preoţie harică, exercitând-o acolo unde nu o pot exercita, la nivelul lor, preoţii. Toţi participă însă la acelaşi apostolat[21].

Despre „primatul” papal[22] și șubreda sa „fundamentare”[23]. Episcopii îl înconjoară pe papă și sunt trimișii lui în lume[24] dar rolul lor e decorativ când vine vorba de promulgarea de „dogme”.

Despre rolul preoților[25] și apoi al laicilor[26], care îi ajută pe preoți[27].

Iar autorul nostru, luând poziție față de teologia și practica romano-catolică, afirmă în mod tranșant că în Ortodoxie Sfânta Liturghie este publică și nu privată[28] dar și că preotul ortodox nu e „vicarul, înlocuitorul episcopului său”[29] când slujește, pentru că „episcopul este prezent virtual la fiecare Liturghie şi-n fiecare comunitate, chiar dacă această prezenţă nu poate fi de ordin fizic, din motive binecuvântate.

Având în vedere prezenţa sa de jure, chiar dacă este numai una virtuală, preotul îi pomeneşte numele ca şi cum el ar fi prezent, se apleacă în faţa scaunului din spatele Sf. Altar şi tămâiază locul nu ca şi cum episcopul ar fi prezent, ci pentru că el este prezent, deşi numai virtual.

Fără prezenţa episcopului înţeleasă ca obligatorie şi imposibil de substituit prin altcineva nicio Liturghie nu este valabilă[30].

Numai că autorul nostru, subliniind rolul episcopului în eparhia sa și prezența sa continuă, vizibilă și virtuală în slujire, ne dă percepția că centrează toată puterea preoțească în episcop, de unde rezultă că preoții și diaconii sunt doar auxiliarii episcopului și nu două trepte preoțești de sine stătătoare și cu funcții proprii, alături de episcopat, care numai împreună reprezintă preoția lui Hristos, așa cum El a instituit-o în mod tripartit.

Adică introduce mentalitatea romano-catolică în ceea ce privește preoția, unde preoția e centrată cu totul în papă, ba, mai mult, papa constituie de unul singur Biserica, atâta timp cât poate decreta „învățături de credință” care să nu țină cont de întreaga suflare a Bisericii.

Fără doar și poate episcopul ortodox este prezent continuu în eparhia sa și preoții și diaconii săi se raportează la sine prin ascultare, rugăciune și dragoste. Dar nu pentru că au primit preoția de la episcop ci pentru că și episcopul, și preoții și diaconii prin episcop, au primit preoția de la Hristos și niciunul nu poate să-l înlocuiască pe celălalt ci numai împreună sunt și slujesc ca ierarhia sacramentală a Bisericii.

De aceea, pe drept cuvânt, autorul subliniază că ierarhia Bisericii nu oferă comunității „propria lor învăţătură, ci pe aceea a lui Hristos[31].

Și autorul se consideră îndreptățit să tragă următoarea concluzie referitoare la situația din romano-catolicism: „A afirma că există medii sociale în care evanghelizarea, sfinţirea şi cârmuirea pe calea către Hristos n-o poate face nimeni mai eficient decât un laic sau o organizaţie înseamnă declararea falimentului ierarhiei în efortul ei de a-şi împlini misiunea pentru care a fost trimisă în lume”[32].

Dar, în același timp, nu trebuie să negăm faptul că fără o ierarhie ortodoxă cu multiple specializări și cu vocație autentică pentru a îngriji bolnavi sau a educa tineri sau a traduce cărți teologice etc., pe lângă slujirea zilnică, liturgică și predică, nu putem convinge o lume din ce în ce mai plictisită de veleitari.

Pentru că falimentul ierarhiei ortodoxe nu constă în faptul că nu am avea har, slujbe pline de teologie și viață duhovnicească ci pentru că noi nu suntem cu toții reprezentanți autentici ai vieții și ai teologiei Bisericii, pe lângă oameni cu competențe multiple asumate organic, prin multă trudă.

Dar autorul nostru e la polul opus, afirmând faptul că „nu este nevoie de asociaţii laice pentru a desfăşura misiuni de caritate sau chiar de evanghelizare incipientă, căci caritatea şi evanghelizarea „neamurilor” este însăşi esenţa Bisericii lui Hristos şi a misiunii apostolilor ei din toate timpurile”[33].

Numai că această afirmație este negată de situația practică a Bisericii, unde în spitalele, instituțiile media, tipografiile și în toate domeniile diverse ale Bisericii activează oameni competenți, care știu ce să facă în domeniul lor și aceștia nu sunt doar membri ai ierarhiei ci, majoritatea, sunt mireni și monahi.

Dar, în același timp, tot acest imens efort de creație al mirenilor și al monahilor nu diminuează cu nimic și nici nu înlocuie rolul și acțiunile ierarhiei Bisericii ci le potențează, atâta timp cât Biserica se dovedește o instituție divino-umană care se adresează deopotrivă sufletelor și trupurilor oamenilor în parametri de mare eficiență și promptitudine.

Nu avem cum să nu fim de acord însă cu rândurile pline de responsabilitate ale autorului: „misiunea ierarhiei este şi aceea de a păstra pe „credincioşi” în limitele Bisericii, prin predica, Tainele şi îndrumarea cu care-i înconjoară la fiecare slujbă şi ocazie.

Dar adevărata ei misiune este aceea de a coborî de fiecare dată mai adânc în această vale a plângerii care este lumea şi de a scoate dintre „tâlhari” pe cei căzuţi.

Iată de ce ceea ce noi numim astăzi asistenţa socială, nu este o activitate extra-bisericească, ci este însăşi esenţa misiunii trimişilor (apostolilor) lui Dumnezeu în lume şi abia aceasta constituie Biserica propriu-zisă[34].

Iar din ultimul pasaj citat înțelegem că autorul a luat atitudine împotriva asistenței sociale care se vrea a fi paralelă cu Biserica dar reprezentând Biserica.

Și referindu-se tot la misiunea Bisericii, Părintele Adrian subliniază  faptul că „ținta evanghelizării” Bisericii este „restaurarea ființei umane”[35].


[3] Eclesiologie 3, p. 1.

[4] Idem, p. 3.

[7] Eclesiologie 3, p. 4.

[9] Eclesiologie 3, p. 4-5.

[12] Eclesiologie 3, p. 5.

[13] Idem, p. 6.

[14] Idem, p. 7-8.

[15] Idem, p. 9.

[16] Idem, p. 10.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[21] Idem, p. 1.

[22] Idem, p. 1-2.

[23] Idem, p. 2.

[24] Idem, p. 3.

[25] Idem, p. 3-5.

[26] Idem, p. 5-6.

[27] Idem, p. 6.

[28] Idem, p. 7.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 8.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 8-9.

[35] Idem, p. 9.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén