Partea întâi, a doua și a treia.

***

Capitolul următor e dedicat eclesiologiei romano-catolice[1], autorul afirmând faptul că Vatican I (1870)[2] „a desăvârșit opera teologică a Conciliului de la Trento [1545-1563] accentuând la maximum caracterul vizibil al Bisericii”[3].

În 1943 însă, prin enciclica Mystici Corporis, s-a afirmat că „Biserica Catolică Romană şi Corpul mistic sunt unul şi acelaşi lucru. Corpul mistic este deci o realitate cât se poate de concretă, înzestrată cu mijloace de sfinţire, compusă din membrii determinaţi şi dintr-o structură ierarhică, având în fruntea ei pe papă drept cap vizibil. Al doilea demers al enciclicei este acela de a preciza sensul adjectivului ‚mistic’ pentru a salva distanța dintre Dumnezeu și creația Sa și necesara cooperare a membrilor Corpului (mistic) la mântuirea lor”[4].

De la II Vatican (1962-1965)[5], autorul se ocupă mai întâi de Lumen gentium[6], unde afirmă faptul că documentul teologic luat în discuție „descrie Biserica fără echivoc drept un organism vizibil[7].

În Ad gentes[8], Biserica Romano Catolică este descrisă ca „Biserica lui Hristos”, care „se face pe deplin și realmente prezentă tuturor oamenilor și tuturor popoarelor”[9].

Referirile autorului la Gaudium et spes[10] și la Unitatis redintegratio[11] scot în evidență dimensiunea trinitară pe care cele două documente vor să o dea Bisericii[12].

Referindu-se apoi la Crezul papei Paul al VI-lea (1968), autorul subliniază afirmația papei cum că putem contempla Treimea „nu numai în iconomia mântuirii în care cele trei persoane adorabile Se manifestă, ci, de asemenea, în viaţa intimă a Divinităţii în care Ele locuiesc din eternitate şi a Cărei vedere noi o așteptăm[13], astfel papa stipulând ideea total netradițională, aceea că cei credincioși „participă” la ființa și la relațiile intratrinitare și nu doar la vederea slavei Treimii, așa după cum afirmă Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe.

Însă, amintește Părintele Niculcea, harul e „creat” pentru romano-catolici și acest aspect intră în coliziune cu aspectul mistic al Bisericii[14].

Se discută apoi atributele Bisericii în romano-catolicism, unitatea fiind de credință, de cult și de conducere[15] și ea emanând din statutul papei de a fi considerat „infailibil”[16].

În ceea ce privește sfințenia, ea e de ordin personal și real. Iar cea reală, care se referă la „obiecte sfinte şi rituri sacramentale” e împărțită în „sfințenie pasivă” (biserici și vase liturgice) și „sfințenie activă” (rituri sacramentale)[17].

Catolicitatea e văzută ca posesie deplină, a atributelor Bisericii lui Hristos, de către „fiecare Biserică locală” care stă în ascultare de papă[18], pe când apostolicitatea e legată de „infailibilitatea” papală, pe premisa utopică cum că papa e „succesorul lui Petru” și astfel el este „păstorul suprem al Bisericii”[19].

Urmează discuția despre ierarhia bisericească la romano-catolici[20], capitol în care autorul afirmă următoarele: „teologia catolică nu distinge, asemenea ortodocşilor, între preoţia specială sau de hirotonie şi preoţia generală a poporului lui Dumnezeu; în viziunea catolică nu există decât o singură preoţie, cea specială, distribuită însă gradat în funcţie de treapta bisericească pe care se află fiecare.

Papa deţine deplinătatea acestei preoţii; episcopii deţin aceeaşi preoţie, dar la nivelul mai scăzut al treptei pe care o ocupă; puterea preoţilor derivă din aceea a episcopilor, pentru ca, în final, laicii să participe la nivelul cel mai de jos la această preoţie harică, exercitând-o acolo unde nu o pot exercita, la nivelul lor, preoţii. Toţi participă însă la acelaşi apostolat[21].

Despre „primatul” papal[22] și șubreda sa „fundamentare”[23]. Episcopii îl înconjoară pe papă și sunt trimișii lui în lume[24] dar rolul lor e decorativ când vine vorba de promulgarea de „dogme”.

Despre rolul preoților[25] și apoi al laicilor[26], care îi ajută pe preoți[27].

Iar autorul nostru, luând poziție față de teologia și practica romano-catolică, afirmă în mod tranșant că în Ortodoxie Sfânta Liturghie este publică și nu privată[28] dar și că preotul ortodox nu e „vicarul, înlocuitorul episcopului său”[29] când slujește, pentru că „episcopul este prezent virtual la fiecare Liturghie şi-n fiecare comunitate, chiar dacă această prezenţă nu poate fi de ordin fizic, din motive binecuvântate.

Având în vedere prezenţa sa de jure, chiar dacă este numai una virtuală, preotul îi pomeneşte numele ca şi cum el ar fi prezent, se apleacă în faţa scaunului din spatele Sf. Altar şi tămâiază locul nu ca şi cum episcopul ar fi prezent, ci pentru că el este prezent, deşi numai virtual.

Fără prezenţa episcopului înţeleasă ca obligatorie şi imposibil de substituit prin altcineva nicio Liturghie nu este valabilă[30].

Numai că autorul nostru, subliniind rolul episcopului în eparhia sa și prezența sa continuă, vizibilă și virtuală în slujire, ne dă percepția că centrează toată puterea preoțească în episcop, de unde rezultă că preoții și diaconii sunt doar auxiliarii episcopului și nu două trepte preoțești de sine stătătoare și cu funcții proprii, alături de episcopat, care numai împreună reprezintă preoția lui Hristos, așa cum El a instituit-o în mod tripartit.

Adică introduce mentalitatea romano-catolică în ceea ce privește preoția, unde preoția e centrată cu totul în papă, ba, mai mult, papa constituie de unul singur Biserica, atâta timp cât poate decreta „învățături de credință” care să nu țină cont de întreaga suflare a Bisericii.

Fără doar și poate episcopul ortodox este prezent continuu în eparhia sa și preoții și diaconii săi se raportează la sine prin ascultare, rugăciune și dragoste. Dar nu pentru că au primit preoția de la episcop ci pentru că și episcopul, și preoții și diaconii prin episcop, au primit preoția de la Hristos și niciunul nu poate să-l înlocuiască pe celălalt ci numai împreună sunt și slujesc ca ierarhia sacramentală a Bisericii.

De aceea, pe drept cuvânt, autorul subliniază că ierarhia Bisericii nu oferă comunității „propria lor învăţătură, ci pe aceea a lui Hristos[31].

Și autorul se consideră îndreptățit să tragă următoarea concluzie referitoare la situația din romano-catolicism: „A afirma că există medii sociale în care evanghelizarea, sfinţirea şi cârmuirea pe calea către Hristos n-o poate face nimeni mai eficient decât un laic sau o organizaţie înseamnă declararea falimentului ierarhiei în efortul ei de a-şi împlini misiunea pentru care a fost trimisă în lume”[32].

Dar, în același timp, nu trebuie să negăm faptul că fără o ierarhie ortodoxă cu multiple specializări și cu vocație autentică pentru a îngriji bolnavi sau a educa tineri sau a traduce cărți teologice etc., pe lângă slujirea zilnică, liturgică și predică, nu putem convinge o lume din ce în ce mai plictisită de veleitari.

Pentru că falimentul ierarhiei ortodoxe nu constă în faptul că nu am avea har, slujbe pline de teologie și viață duhovnicească ci pentru că noi nu suntem cu toții reprezentanți autentici ai vieții și ai teologiei Bisericii, pe lângă oameni cu competențe multiple asumate organic, prin multă trudă.

Dar autorul nostru e la polul opus, afirmând faptul că „nu este nevoie de asociaţii laice pentru a desfăşura misiuni de caritate sau chiar de evanghelizare incipientă, căci caritatea şi evanghelizarea „neamurilor” este însăşi esenţa Bisericii lui Hristos şi a misiunii apostolilor ei din toate timpurile”[33].

Numai că această afirmație este negată de situația practică a Bisericii, unde în spitalele, instituțiile media, tipografiile și în toate domeniile diverse ale Bisericii activează oameni competenți, care știu ce să facă în domeniul lor și aceștia nu sunt doar membri ai ierarhiei ci, majoritatea, sunt mireni și monahi.

Dar, în același timp, tot acest imens efort de creație al mirenilor și al monahilor nu diminuează cu nimic și nici nu înlocuie rolul și acțiunile ierarhiei Bisericii ci le potențează, atâta timp cât Biserica se dovedește o instituție divino-umană care se adresează deopotrivă sufletelor și trupurilor oamenilor în parametri de mare eficiență și promptitudine.

Nu avem cum să nu fim de acord însă cu rândurile pline de responsabilitate ale autorului: „misiunea ierarhiei este şi aceea de a păstra pe „credincioşi” în limitele Bisericii, prin predica, Tainele şi îndrumarea cu care-i înconjoară la fiecare slujbă şi ocazie.

Dar adevărata ei misiune este aceea de a coborî de fiecare dată mai adânc în această vale a plângerii care este lumea şi de a scoate dintre „tâlhari” pe cei căzuţi.

Iată de ce ceea ce noi numim astăzi asistenţa socială, nu este o activitate extra-bisericească, ci este însăşi esenţa misiunii trimişilor (apostolilor) lui Dumnezeu în lume şi abia aceasta constituie Biserica propriu-zisă[34].

Iar din ultimul pasaj citat înțelegem că autorul a luat atitudine împotriva asistenței sociale care se vrea a fi paralelă cu Biserica dar reprezentând Biserica.

Și referindu-se tot la misiunea Bisericii, Părintele Adrian subliniază  faptul că „ținta evanghelizării” Bisericii este „restaurarea ființei umane”[35].


[3] Eclesiologie 3, p. 1.

[4] Idem, p. 3.

[7] Eclesiologie 3, p. 4.

[9] Eclesiologie 3, p. 4-5.

[12] Eclesiologie 3, p. 5.

[13] Idem, p. 6.

[14] Idem, p. 7-8.

[15] Idem, p. 9.

[16] Idem, p. 10.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[21] Idem, p. 1.

[22] Idem, p. 1-2.

[23] Idem, p. 2.

[24] Idem, p. 3.

[25] Idem, p. 3-5.

[26] Idem, p. 5-6.

[27] Idem, p. 6.

[28] Idem, p. 7.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 8.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 8-9.

[35] Idem, p. 9.

Did you like this? Share it: