Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [5]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:
Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita
***
Cosmosul, cu frumusețea și glasul său particular (limbajul firii), își face simțită prezența de timpuriu în poezia română, începând de acum, de la Dosoftei, și ajungând la cea mai înaltă expresie în versurile lui Eminescu.
Dosoftei transformă o precizare temporală a psalmului 5, legată de momentul începerii rugăciunii (dimineața, în original), într-o parafrază poetică: Dumnezeu îl aude și îl vede când încă soarele nu revarsă zorii:
Încă zoare nu revarsă
De soare, când va să iasă…
(Ps. 5, 7-8)
Forma zoare (singularul/ echivalent pentru zori) ori nu se mai păstrează astăzi, ori este un termen inventat, și tocmai de aceea are sonorități poetice aparte, induse și de sintaxa ingenioasă.
Cel care merge pe calea răului este văzut ca alergând, ca avansând în această direcție, într-o dinamică interioară pe care o presupune și alegerea păcatului, și nu într-o inerție sau stagnare care nu este posibilă, pentru că mișcarea spiritului este continuă, într-un sens sau în altul:
Că Tu, Doamne,-n fărălege
Pre nime nu laș[i] s-alerge.
(Ps. 5, 11-12)
Păcătoșii nu Îl pot vedea pe Dumnezeu, pentru că vederea Lui îi arde în mod spiritual, dar Dosoftei află din nou o manieră poetică/ plastică de a exprima această moarte spirituală a lor:
Strâmbii nu laș[i] să trăiască,
De-aproape să Te prăvască,
Că de svânta-Ț[i] căŭtătură
S-or face pizmașii zgură.
(Ps. 5, 15-18)
Zgura exprimă bineînțeles eșecul moral și spiritual al vieții lor…faptul că din ființa lor nu se poate alege decât zgura: o rămășiță insalubră.
Faptul că în Împărăția lui Dumnezeu, în „svânta casă”, la Cina Domnului din veșnicie, atitudinea din versurile lui Dosoftei reproduce o gestică uzuală („Îț voi întra-n svânta casă, / Unde șez, Doamne, la masă, / De m-oi închina cu rugă”… (Ps. 5, 25-27)) nu reprezintă o tendință poetică precursoare a folclorizării poetice abuzive de mai târziu, în secolul XX.
Sau acel puțin astfel de exemple nu ar fi trebuit să încurajeze o atare direcție, pentru că Dosoftei are în vedere aici o pildă a Domnului (chemarea la cină, Lc. 14, 16-24), care ilustrează în linii mari aspectele unei cine și care este o vorbire alegorică și nu o descriere sau o relatare realistă.
Nu confundă, altfel spus, planul terestru cu cel ceresc-etern.
Dar s-ar putea ca încercarea lui Dosoftei de a crea viziuni poetice în sensul inițiat deja de Sfânta Scriptură, recurgând însă și la aspecte ce țin de un areal și o experiență autohtonă, să fi fost prost înțeleasă ca o etapă necesară de…românizare a Scripturii.
Ceea ce este încă și mai grav, este că a fost asociată și cu un proces de infantilizare a teologiei, care încearcă să excludă interpretarea dificilă în favoarea unei înțelegeri imediate.
Însă nici Dosoftei și niciunul dintre ceilalți scriitori vechi ai literaturii române nu au recurs vreodată și nu au avut în intenție un asemenea demers.
Dimpotrivă, Dosoftei rămâne alegoric și metaforic, ba chiar, datorită formulei poetice, acestea sunt multiplicate.
După cum vom vedea și mai departe, în alte cazuri, el nu recurge la simplificări semantice ale alegoriilor scripturale (mai cu seamă fiind vorba de semnificații teologico-dogmatice), ci de intimizări ale atmosferei și autohtonizări acolo unde este posibil.
A drege pașii ni se pare o altă metaforă care îi aparține lui Dosoftei („Și spre Tine-m[i] deregi pașii” (Ps. 5, 33)), pentru că a drege/ a derege (provenind din dirigo, dirigere, direxi, directus = a îndrepta, a călăuzi), în limba veche, însemna mai des a potrivi de gust/ a face bun: a drege mâncarea, vinul, etc.
Antim Ivireanul spunea într-un exordiu: „Aş pohti însă aceste cuvinte să le întinz ca o masă desfătată înaintea dragostei voastre şi să vă fac un ospăţ sufletesc, după putinţă, puind în loc de bucate, cu multe feliuri de bunătăţi drese, cuvântul cel ce bună vestire şi, în loc de băutură veselitoare, să dreg în păharul preaînţeleptelor capetelor voastre cuvântul cel de mare bucurie”[1].
Termenul s-a conservat cu această semnificație doar în unele rugăciuni și în limbajul bisericesc: într-o rugăciune către Maica Domnului de la finalul Acatistului Buneivestiri, aceasta e numită „paharul Împăratului ceresc, întru care s-a dres de la Duhul Sfânt vinul harului celui neîmpuţinat”.
În româna modernă, a drege s-a păstrat cu un singur sens, dintre cele vechi, și anume: a repara ceva.
Însă la Dosoftei este interesantă nuanța poetică obținută prin expresia a drege pașii, pentru a îndrepta pașii. Ea reprezintă o altă intervenție a poetului în text…
Comparația dintre un termen ideal sau diafan și unul concret nu este în sine inedită, dar asemănarea dintre graiuri și morminte i se datorează autorului nostru: „Cu graiuri necuvioase, / Ca un mormânt plin de oase” (Ps. 5, 39-40).
O viziune care sună neașteptat de modern prin originala asociere.
[1] Antim Ivireanul, Opere, ediție critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, București, 1972, p. 194.