Despre cele 5 cărți ale Pr. Drd. Tudor Ion Ciocan [3]

Prima parte și a doua.

***

Mintea = partea rațională a sufletului și nu e „deosebită” mintea de rațiune, cap. 80, p. 44.

Autorul numește mintea „partea activă” și inima „partea pasivă”, p. 45, poate neștiind că aceasta e o împărțire a lui Toma de Aquino, pe care o accepta și Pascal, care considera puterile sufletești ca fiind separate și nu interdependente în acțiunea sufletească.

În cap. 89, p. 48, autorul revine la ideea de nume al lui Dumnezeu și afirmă: „Numele Domnului este plin de putere. Prin Numele Acesta Preasfânt s-au făcut toate și prin același Nume Preasfânt se vor înnoi, la săvârșirea veacurilor, toate”.

Toate au venit de la neființă la ființă la porunca lui Dumnezeu și nu prin numele Lui, lucru foarte evident din primele două capitole din Facerea.

Dacă autorul nostru se raportează literalist la Filip. 2, 10, spre exemplu, pentru a susține „puterea lucrătoare de la sine a numelui” lui Dumnezeu, atunci acolo numele indică persoana Domnului Hristos și nu o rostire a numelui Său separată de El.

Iar bucuria rugăciunii inimii nu vine din chemarea numelui lui Hristos, cap. 89, p. 48, ci din lucrarea directă a persoanei lui Hristos în persoana noastră, a celor care ne rugăm Lui. De aceea rugăciunea e dialogică, e chemare și răspuns imediat, haric, din partea lui Dumnezeu și nu un monolog privind la stele.

Cel care rostește continuu rugăciunea lui Iisus nu se gândește la nimic…pentru că asta e prima regulă a ei: renunțarea la imaginație și la gândire discursivă în timpul rugăciunii.

Dacă autorul ar fi fost inițiat de un Părinte isihast în rugăciunea lui Iisus…asta i-ar fi spus-o din prima zi: Fără imaginație și raționamente! Fără gânduri! Roagă-te cu mintea goală de gânduri și cu cea mai mare durere pentru păcatele tale!

Însă autorul spune în 92/ 49: „cel ce rostește Rugăciunea neîncetată își adună mintea cugetând la Dumnezeu și la sine”.

Adică autorul „călătorește cu gândul”…în loc să se roage renunțând la orice gând, la orice imagine, la orice grijă…Că de aia se retrăgeau în munți, în sihăstrii, în locuri întunecate rugătorii isihaști/ care doreau liniștirea interioară: pentru ca să aibă cât mai puține raportări interioare la lumea din jur.

De unde știe autorul că lumea a fost creată de Dumnezeu nu „lin” ci cu „mare frământare”, 94/ 50?

Însă din 100/ 52 îmi dau seama că autorul folosește sintagma „săvârșirea lumii”, folosită și la cap. 94, nu în legătură cu facerea lumii ci, în mod cu totul curios, în legătură cu In. 19, 30.

Adică atunci când Domnul a spus „Săvârșitu-s-a!”, autorul înțelege că…acum s-a sfârșit facerea lumii? Eu îl înțeleg pe In. 19, 30 ca sfârșit al vieții pământești a Domnului sau al iconomiei mântuirii în persoana lui Hristos Dumnezeu…

În 108/ 55, autorul subordonează pe Fiul Duhului și pe Fiul Tatălui: „pentru ca omul să se poată uni cu Hristos și prin Hristos cu toată firea nevăzută și văzută, cu sine și cu Însuși Dumnezeu, el are nevoie de Duhul Sfânt. Doar prin Duhul lui Hristos putem ajunge cu adevărat la El. Iar Duhul lui Hristos Se revarsă deplin asupra lumii prin Sfânta Biserică”.

Așadar, autorul nu vorbește despre harul persoanelor dumnezeiești prin care Acestea lucrează în noi ci despre persoanele dumnezeiești care coboară în noi…lucru cu totul imposibil, pentru că ar înseamna că suntem „deoființă” cu Dumnezeu.

Și astfel, Hristos vine în noi „datorită” Duhului Sfânt iar prin Fiul „ne unim” cu toată lumea și cu „Însuși Dumnezeu”, adică cu Tatăl, autorul punând pe picior de egalitate unirea cu creația cu unirea cu Dumnezeu.

Din ultima propoziție: „Duhul lui Hristos Se revarsă deplin asupra lumii prin Sfânta Biserică” rezultă că autorul reduce harul Treimii numai la Sfintele Taine și slujbele Bisericii, drept consecință lumea/ cosmosul în întregime e aharic, adică lipsit de prezența energetică a lui Dumnezeu.

Și de aici un pronunțat fundamentalism ortodox, care confundă sfințenia Bisericii Ortodoxe cu totalitatea lucrării sfințitoare a lui Dumnezeu în lume și făcându-L pe Dumnezeu „un indiferent” față de cei care nu sunt creștini ortodocși.

Însă sfințenia Bisericii, faptul că slava lui Dumnezeu se coboară în Tainele, slujbele și viața integrală a Bisericii și afirmarea Bisericii Ortodoxe ca singura și deplina Biserică a lui Hristos, aceste două afirmații teologice nu intră în conflict cu afirmațiile, tot la fel de adevărate, că Dumnezeu susține cu slava Sa întreaga creație, că harul e fundamentul creației și că Dumnezeu invită pe tot omul care vine în lume, care se naște în lume…la dreapta cunoaștere și experiere a slavei Sale.

Pentru că mărturisirea prezenței lui Dumnezeu „numai” în Biserică înseamnă, faptic, că lumea întreaga e „lipsită” de frumusețe, de ordine și de har…lucru care nu e adevărat.

„Rugăciunea curată”, atât de mult invocată de autor, nu se dobândește în funcție de câte „patimi lucrătoare”, 109/ 55, nu ai în tine ci înseamnă o tot mai mare abundență de har în persoana noastră pe măsura curățirii de patimi și a vederilor extatice dăruite de Dumnezeu. Pentru că cel care vede pe Dumnezeu, care are vederi extatice, nu e lipsit cu totul de patimi dar e plin din destul de har și de iubirea nețărmurită pentru Dumnezeu.

În 110/ 55, autorul spune, din nou și din nou arătându-și neștiința în experiențele mistice: „nu gândi că ai ajuns să vezi Lumina Taborului dacă în tine mai există umbra unei patimi”.

Când adevărul e invers: tocmai de aceea ne dăruie Dumnezeu vederi extatice pentru ca lumina dumnezeiască să curățească, de fiecare dată, încă o nouă patimă/ neputință a noastră.

Și la fel ne împărtășim și cu Hristos euharistic: nu pentru că suntem „Sfinți” și primim Euharistia ca pe „o recompensă” ci pentru că suntem păcătoși și avem nevoie neapărată ca să ne umplem și mai mult de prezența și de sfințenia lui Hristos Dumnezeu.

Însă autorul încercând să ridice vederea extatică și să o facă apanajul unei sfințenii închipuite și nu reale…nu face altceva decât ceea ce fac duhovnicii „riguroși” cu alții și nu cu ei înșiși: în loc să îi lase să se împărtășească des pe credincioși, pentru ca să se întărească în relația și viața cu Dumnezeu, îi împărtășesc din Paști în Crăciun…ei împărtășindu-se oricum la fiecare Sfânta Liturghie, pentru ca nu cumva sfințenia lui Dumnezeu „să fie călcată în picioare” de credincioși.

Numai că sfințenia lui Dumnezeu e cerută și dorită de credincioși și oamenii onești nu pot să-și bată joc de izvorul de viață care îi vindecă și îi mântuiește.

Numai fariseii ierarhiei bisericești, care o duc bine din punct de vedere euharistic, consideră că săracii mireni și monahi, care așteaptă pe Hristosul potirului, își vor bate joc de El Însuși, adică de Viața lor.

Și în 124/ 61 reapare pnevmatocentrismul…adică prevalența lucrării Duhului în noi față de cea a Fiului, ca și când nu Treimea, prin harul ei, lucrează în noi ci doar Duhul Sfânt.

Același lucru și în 125 și 126/ 62.

Ne descoperim „inima duhovnicească” nu dacă urmărim aerul care ne intră în piept, 130/ 64, ci dacă pocăința reală, prin multă rugăciune și trezvie, se adună în sufletul nostru și începem să simțim duhovnicește durerea pentru păcatele noastre. Iar acolo unde e concentrată durerea duhovnicească a sufletui acolo e inima duhovnicească, adică sediul puterilor sufletești, unde coboară mintea ca să se roage, în unitate duhovnicească cu inima, în inimă.

În 158/ 77 autorul afirmă: „iar Lumina taborică, deși nu este substanță dumnezeiască, este necreată”. Însă asta înseamnă necreată: că e dumnezeiască. Lucru pe care îl afirmă Sfântul Grigorie Palama în Tomosul aghioritic la punctul 5: ființa și energiile lui Dumnezeu sunt necreate [actiston].

Lucruri repetitive, bate pasul pe loc, nu ne duce nicăieri.

*

IV. Pr. Tudor Ciocan, Citind Filocalia. Gânduri pe marginea câtorva note ale Părintelui Dumitru Stăniloae la Filocalia, Ed. Curtea Veche, București, 2001, 141 p.

Autorul vrea să explice „anumite paragrafe care mie mi s-au părut mai dificil de înțeles”, p. 9, dar și să dezvolte câteva note ale Părintelui Stăniloae la Filocalii, p. 10.

Prin Scriptură intrăm în dialog cu Dumnezeu, p. 26/ citirea Scripturii „spre zidire duhovnicească”, p. 30/ statutul paradoxal al virtuții, p. 45-46/

Multe lucruri comune, fără temă, neatractivă.

*

Despre teza doctorală, a 5-a carte, voi vorbi cu autorul…dacă va mai dori…în particular.