Partea întâi, a doua, a treia și a 4-a.

***

Urmează un capitol dedicat „ființei Bisericii” la protestanți[1], unde, încă din prima frază, autorul precizează faptul că în protestantism „în fiinţa ei adevărată, Biserica este invizibilă[2].

De aceea e considerată ca fiind „exclusiv opera lui Dumnezeu”[3], a unui Dumnezeu care te predestinează[4].

Și autorul începe discuția cu teologia begarzilor[5], care vorbeau de un „contact direct şi nemijlocit [al sufletului omenesc] cu Divinitatea”[6], considerându-i precursorii protestantismului[7].

Anabaptiștii au continuat gândirea begarzilor și au fost și mai radicali decât Luther[8]. Nefiind intelectuali, ca Luther și Zwingli, „anabaptiştii pretindeau o autoritate chiar dincolo de Biblie; ei credeau că Dumnezeu Însuşi comunică cu fiecare credincios pe calea Sfântului Duh. Ei acceptau că aceste comunicări pot avea loc chiar în timpul studierii textului sacru sub forma unor viziuni sau a unor voci interioare.

Problema a căpătat contur şi proporţii în momentul în care mulţi dintre ei au început să accepte ca adevăratul Cuvânt al lui Dumnezeu viziuni şi învăţături aflate în conflict direct cu mesajul biblic. Unii ajunseseră chiar să considere Biblia o lucrare a diavolului pentru a înşela pe cei nevrednici”[9].

Din anabaptism a rezultat neoprotestantismul[10] iar „facţiunea care se apropie astăzi cel mai mult de stilul de trăire religioasă al vechilor anabaptişti este mişcarea harismatică sau penticostală răspândită în special în spaţiul american”[11].

Apoi autorul se referă la metodismul lui John Wesley[12] și la quakerii care mizează pe „lumina lăuntrică”[13], pentru ca apoi să vorbească despre „reformatori”.

Luther pledează pentru 3 principii: 1. „conformitatea experienței cu Scriptura”[14], 2. primirea Botezului și a Euharistiei[15] și 3. practicarea „rugăciunii fervente şi a virtuţilor învățate de Legea lui Dumnezeu”[16].

Melanchton face vizibilă Biserica, pentru că „Biserica este comunitatea în care Evanghelia este predicată corect și Sacramentele sunt aplicate corect[17].

Deși Calvin a plecat de la Biserica invizibilă a predestinației a ajuns și el la forme văzute ale Bisericii: „mărturisirea credinţei creştine, exemplul unei vieţi virtuoase şi împărtăşirea cu Sfintele Taine”[18].

Karl Barth a pledat pentru vizibilitatea Bisericii[19] dar, accentuează autorul nostru, „Barth nu depăşeşte în realitate viziunea protestantă despre esența Bisericii. În ciuda referinței trinitare la care apelează pentru a face inteligibil misterul Bisericii, Barth nu renunţă la ideea că, deși vizibilă, Biserica este totuși obiect al credinței[20].

Totodată autorul nostru subliniază că „Hristos în gândirea protestantă este un obiect al experienţei individuale, experienţă care, susțin protestanţii, este cu atât mai autentică cu cât se eliberează de orice normă obiectivă, tradițională, independentă de individ şi de experienţa sa proprie”[21].

Urmează atributele Bisericii[22], unde unitatea ei este spirituală[23], sfințenia e un atribut invizibil[24], la fel și catolicitatea[25], pentru ca apostolicitatea Bisericii să însemne raportarea la exemplul Apostolilor[26].

Motiv pentru care Rudolf Bultmann afirma: „nu conţinutul credinței lui Pavel sau a lui Petru sau a lui Luther este ceea ce trebuie să repete credinciosul fiecărui timp, ci exemplul supunerii lor totale față de Cuvântul lui Dumnezeu”[27].

De aceea protestanții o iau întotdeauna de la capăt în înțelegerea Scripturii și niciodată nu au continuitate cu cei de dinaintea lor, pentru că nu le urmează conținutul integral al credinței ci doar exemplul văzut din exterior.

Ultimul capitol eclesiologic e dedicat ierarhiei protestante[28], unde autorul subliniază că se merge de la respingerea oricărei forme de conducere în Biserică (quakeri și darbyți)[29] până la a considera pe pastori drept simpli funcționari ai bisericii locale[30].

Pentru Calvin „pastorii administrează Tainele, doctorii se ocupă cu interpretarea Bibliei, iar diaconii cu diferite sarcini caritative. El susține că la aceste funcţii nu se poate accede decât prin vocație, adică prin chemare divină, chiar dacă alegerea în ele se face cu consimţământul poporului. De fapt, pastorii noi sunt cooptaţi de cei aflați deja în funcție[31].

Și cu toate că nu consideră „punerea mâinilor” o Taină, bisericile calvine şi prezbiteriene investesc prin ea pe noul prezbiter[32].

Referindu-se la modul în care pastorul este perceput în comunitățile protestante, autorul descrie în următorii termeni situația ironică a acestuia: „Oricât ar accentua teologii reformaţi caracterul autoritar al prezbiterilor şi în general al conducerii bisericeşti în bisericile lor, în realitate nimeni nu îndrăzneşte să afirme că ceea ce descrie pastorul în predica sa ar fi normativ pentru ceilalţi. Oricâtă autoritate sau faimă ar avea un predicator, protestanţii vor considera tot timpul că el, predicând, nu face decât să-şi descrie doar propria experienţă[33]. Și atunci subiectivismul și indiferența reciprocă e starea de lucru în protestantism.

5. Misteriologia

Primul capitol e dedicat Sfintelor Taine în Ortodoxie[34], autorul afirmând că la baza tuturor Tainelor Biserii stă taina lui Hristos[35]. De aici și sublinierea că Tainele au fundament hristologic[36].

Sfintele Taine sunt „întemeiate direct” de către Domnul și „sunt prelungiri peste timp ale întrupării Sale istorice”[37]. Fapt pentru care „săvârşitorul adevărat al fiecărei Taine nu este episcopul sau preotul, ci Însuşi Hristos[38].

Însă nu suntem de acord cu numirea de „instrumente”[39] pentru săvârșitorii Tainelor, pentru că noi conclucrăm cu Dumnezeul treimic la slujirea Tainelor și nu suntem folosiți de El precum niște obiecte pasive.

Problema numărului Sfintelor Taine e una deschisă[40], după care se discută ordinea lor[41] și ea interpretabilă[42]. Și autorul începe cu Preoția mai întâi, după care Botezul, Mirungerea, Euharistia, Sfântul Maslu, Pocăința și în cele din urmă Nunta[43].

Iar autorul începe cu Preoția pentru a sublinia, foarte corect credem noi, „obiectivitatea experienței lui Hristos prin intermediul ierarhiei”[44].

Și autorul pledează pentru transparentizarea lucrării lui Hristos prin ierarhie, subliniind că în cultul ortodox, „preoții nu-L înlocuiesc pe Hristos, ci, dimpotrivă, Îl fac prezent în Biserică în asemenea măsură încât cel ce exercită prin preoți actele preoției este, de fapt, Hristos Însuși, nu preotul[45].


[2] Idem, p. 1.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 2.

[7] Idem, p. 1.

[8] Idem, p. 2.

[9] Idem, p. 3.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 3-4.

A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/John_Wesley.

[13] Idem, p. 4.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 5.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 8.

[20] Idem, p. 11.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 12-14.

[23] Idem, p. 12.

[24] Idem, p. 13.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[29] Idem, p. 1.

[30] Idem, p. 1-2.

[31] Idem, p. 3.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 4.

[34] Misteriologie 1, p. 1-37, cf.

http://niculceaadrian.ro/files/Download/d51.pdf.

[35] Idem, p. 1.

[36] Idem, p. 2.

[37] Idem, p. 4.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 4-5.

[41] Idem, p. 5-6.

[42] Idem, p. 6.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 7.

[45] Ibidem.

Did you like this? Share it: