Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [6]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

La fel, și scutul „de bună vrere” și cununa „cu mângâiere” (Ps. 5, 59-60)  sunt metafore ce recunosc inefabilului sau impalpabilului o concretețe pe care o sesizează cei care cunosc prin experiență.

Începând cu psalmul 6, Dosoftei se exersează și în versuri cu măsura de 12-13 silabe:

Mă trudesc fără vreme cu suspini, cu jele,
Spăl în nopțâle toate perinile mele
Cu lacrămile mele, de-m[i] moi așternutul,
De când nu cerci de mine, că m-am stâns cu totul.
Că mi s-au tulburatu-mi vederea de spaimă,
M-am vechit în[tre] pizmașii carii mă defaimă.
/…/
La a mea greutate Dumnezău m-ascultă,
La boala mea-m[i] trimite mila Sa cea multă.
Priĭmitu-mi-au în jele lacrămi ovilite,
Și sâmțârile toate îm[i] sunt curățâte.
(Ps. 6, 13-18; 23-26)

Dosoftei nu procedează însă numai la extinderea unor sintagme sau idei, prin parafraze mai largi, ci recurge și la sinteza expresiilor, în unele cazuri. Astfel, cei ce vânează sufletul meu este mult mai concret exprimat de el prin: „gonaci” (Ps. 7, 2, 9).

Vânătoarea era însă o îndeletnicire mai populară decât astăzi, după cum dau mărturie scriitorii acelor vremuri.

Dumnezeu, „de nu vă veț[i] întoarce cătră pocăință, / Are săgeț[i] amână scoase din tulbiță” (Ps. 7, 33-34).

Tulbița a adăugat-o Dosoftei…

Psalmul 8 este semnificativ pentru că este unul din textele scripturale pe care și-au întemeiat Sfinții Părinți predica despre om ca împărat al creației.

Din comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la acest psalm a preluat și Neagoe Basarab fragmente pe care le-a integrat în Învățăturile sale[1].

Psalmul pune în balanță omul și întreaga creație. Pentru aceasta – pentru că omului i-a supus Dumnezeu întreg universul – s-a comparat, de căre psalmist, cu mult înaintea lui Pascal (care a adăugat doar metafora trestiei, pentru că superioritatea rațională a omului o susținuse Sfântul Ioan Hrisostom[2]), firea umană firavă/ muritoare cu imensitatea cosmică.

Dosoftei zugrăvește frumusețea cosmică într-o poezie pe care am apreciat-o și altădată și care deschide subiectul în literatura română:

Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,
Cu toată podoaba, și-i pornit cu cale.
Ai tocmit luna să crească, să scază,
Să-ș[i] ia de la soare lucoare din rază.
Stele luminate ce lucesc pre noapte,
De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate.
Ce poate fi omul de-l aduci aminte,
De cerci pentru dânsul folos înainte?
(Ps. 8, 7-17)

Ar fi fost de ajuns și primele două versuri citate anterior, pentru a reproduce ideea fundamentală a psalmului.

Luna și stelele au parte însă de o poetizare aparte și pentru că întemeierea/ urzirea lor de către Dumnezeu nu e lipsită de semnificații (inclusiv) teologice.

Cosmosul apare astfel ca inundat de lumină, inclusiv universul material se întemeiază pe lumină și există prin iradiere și transmitere de lumină, așa cum luna își ia lucoare din raza soarelui.


[1] Vezi și Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, vol. II, op. cit., p. 265, 283-284.

[2] Vezi și Idem, p. 289.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *