Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a.

***

Nu putem fi de acord nici cu „independent” din afirmația: „Preoţia îl face prezent pe Hristos așa cum este El cu adevărat, independent de coborârea Sa în istorie, așa cum este El ca Dumnezeu din eternitate”[1], pentru că asta ar înseamna că preoția Bisericii nu are nimic de-a face cu întruparea Sa sau că Hristos e Preot în veac numai prin divinitatea Sa și nu și prin umanitatea Sa, stipulându-se de fapt un monofizitism sacramentologic.

Urmează subcapitolul dedicat hirotoniei,  unde autorul nostru precizează că cel hirotonit se face părtaș la „preoţia lui Hristos, [și] capătă puterea de a afirma dumnezeirea lui Hristos”[2]. Mai degrabă divino-umanitatea lui Hristos…

Pentru Părintele Adrian, actul sacramental al hirotoniei „impregnează întreaga ființă [a celui hirotonit odată] pentru totdeauna”[3].

Și acesta se poziționează categoric vizavi de faptul că o persoană sau un grup restrâns nu pot fi infailibili: „afirmarea infailibilității unui episcop, fie el şi papa însuşi, sau chiar a întregului episcopat este o erezie”[4].

După care discută succesiunea apostolică a ierarhiei bisericești ca pe o realitate istorică[5].

Dar punând întrebarea dacă episcopii ulteriori au primit „deplinătatea harului” Apostolilor[6], autorul recenzează critic opinia Părintelui Stăniloae, care afirma că episcopii ulteriori nu au calitatea de „martori” pe care au avut-o Apostolii[7].

Și pledoaria sa, în această chestiune, e următoarea: „Această afirmaţie [a Părintelui Stăniloae exprimată supra n.n.] ridică o mare întrebare: ce anume i-a făcut pe apostoli să-şi dea seama că omul Iisus era, de fapt, însuşi Hristosul, Fiul lui Dumnezeu? Ochii şi urechile lor pământeşti? Sau „ochii“ şi „urechile“ Duhului Sfânt?

Dacă tăria mărturisirii apostolilor s-a bazat pe faptul că ei l-au urmărit pe Iisus, l-au văzut şi l-au auzit direct mai mult ca oricine altcineva, este de neexplicat lepădarea Sfântului Petru şi fuga celorlalţi ucenici, ca şi apostazia lui Iuda sau chiar respingerea totală din partea fariseilor şi a cărturarilor (IOAN VIII, 59).

Mai mult, după acest criteriu Pavel nu mai poate fi considerat un apostol autentic. Iar dacă episcopii care au urmat prin succesiune apostolilor nu-l cunosc în aceeaşi măsură pe Hristos cum l-au cunoscut apostolii, atunci Hristos nu mai este tot atât de deplin prezent peste veacuri în Biserică, pe cât a fost de prezent între apostoli în timpul vieţii sale pământeşti şi Tradiţia nu mai este nici ea egală cu Scriptura.

Este exact ceea ce susţin cu fervoare protestanţii şi în special Oscar Cullman”[8].

Faptul că harul Treimii e cel care ne luminează mintea să-L înțelegem pe Hristos ca Dumnezeu și om a fost mărturisit de Părintele Dumitru în multe părți ale operei sale. Numai că aici Sfinția sa a vrut să spună că mărturia istorico-duhovnicească a Apostolilor, ca martori direcți ai propovăduirii Sale istorice, nu mai poate fi trăită de nici un alt membru al Bisericii, lucru cu totul și cu totul adevărat atâta timp cât viața istorică a lui Hristos e irepetabilă.

Însă pentru Sfântul Pavel și pentru toți cei de după Sfinții Apostoli cunoașterea lui Hristos e o cunoaștere mistică, prin vedere extatică. Așa cum L-a cunoscut Pavel pe drumul spre Damasc, L-au cunoscut toți Sfinții pe Hristos: adică arătându-Se lor, în mod extatic, ca Dumnezeu întrupat în slava Sa.

Din această perspectivă a vederii extatice, cunoașterea lui Hristos este posibilă în orice secol și e pe măsura celui care se învrednicește de vederea Lui. Iar ierarhia bisericească ar trebui să aibă o viață de mare sfințenie, plină de vederi mistice, pentru ca să Îl cunoască realmente pe Hristos, prin vedere extatică și nu doar din citirea Scripturii și a Tradiției.

Referindu-se la puterea preoțească de a lega și dezlega păcatele oamenilor, autorul o vede pe aceasta ca „semnul prezenţei lui Hristos în mijlocul Bisericii și al lumii”[9] și conchide: „preoţia de hirotonie este singura pavăză reală împotriva secularizării Bisericii, adică a reducerii învățăturilor și darurilor ei dumnezeiești la o învățătură şi la niște daruri pur omenești, după măsura păcătoșeniei și a limitării noastre ca ființe istorice”[10].

Într-un al 5-lea subcapitol, autorul resubliniază caracterul indelebil/ de neșters, din ființa noastră, al preoției[11]. Și referindu-se la caterisire, acesta afirmă că ea înseamnă doar oprirea de a sluji ca preot și nu pierderea harului preoției[12].

Iar pledoaria sa, în acest sens, e energică: „Ideea retragerii harului însuși în actul caterisirii trebuie respinsă categoric, pentru a elimina orice bănuială că acordarea acestui har ar fi opera unui om sau a unui grup, fie el format și din episcopi.

Episcopul este numai un instrument al harului: cel ce face prezent pe Hristos în preoţi este Duhul lui Dumnezeu care coboară peste ei la chemarea și prin mâinile episcopului.

Harul hirotoniei nu depinde nici de episcop, nici de comunitate, nici chiar de persoana celui hirotonit, ci numai de Dumnezeu. Dar nimeni nu-şi poate lua acest dar singur, adică în afara Bisericii sau independent de episcop”[13].

Urmează discutarea, împreună, a Botezului și a Mirungerii[14], pe baza „strânsei legături și a semnificației comune”[15] a celor două Taine, fundamentată pe F. Ap. 8, 14-17; 10, 44-48; 19, 1-6[16].

Pentru semnificația Botezului citează Rom. 6, 3-4, 6, 8-11; 8, 10-11[17]. El este o trecere din „împărăția morții” în „Împărăția lui Hristos”[18].

Apoi despre „efectele mântuitoare” ale celor două Taine[19], Părintele Niculcea concluzionând: „dacă prin Botez primim iertarea păcatului strămoșesc și a celor personale, în cazul adulților, prin Mirungere primim şi puterea de a rezista asaltului pe care diavolul îl îndreaptă asupra noastră pe tot parcursul vieții”[20].

 Urmează discuția despre „săvârșirea validă” a celor două Taine[21]. Nu botezăm oameni morți și nici nu repetăm Botezul și Mirungerea[22].

Următoarele două Taine discutate împreună sunt Maslul și Pocăința[23], autorul prefațând discuția despre ele cu tema „semnificația bolii în Noul Testament”[24]. Iar dacă boala are la bază influența demonilor și consecințele păcatelor personale[25], vindecările făcute de Domnul și de Apostolii Săi „nu au [avut o] semnificație medicală, ci una pur religioasă”[26].

De aceea, Cel care vindecă în Taina Maslului este Hristos[27]. Iar „Maslul urmează Botezului şi Mirungerii ca o confirmare în plus a intrării anticipate a celui credincios în realitatea eshatologică a Împărăției lui Hristos, a vieţii veşnice, în care nu mai există suferinţă, boală şi nici moarte”[28].

Și autorul ne explică faptul că tratează Pocăința în continuarea Maslului pentru că după vindecarea trupului e nevoie și de cea a sufletului[29].

Din perspectiva noastră lucrurile stau tocmai invers: întâi sufletul, apoi trupul, pentru că din suflet coboară boala păcatului în trup iar ambele se ocupă de întregul om și nu doar de o parte din el. Însă suntem de acord cu faptul că există o relație profundă între cele două Sfinte Taine.

Autorul subliniază „caracterul eshatologic”[30] al Pocăinței iar epitimia o vede ca pe o realitate „exclusiv pedagogică”[31].