Nu te lăsa mințit de aparențe!
Adică nu râde ca prostul de omul din fața ta…dacă nu știi cine este și ce poate! Pentru că oamenii talentați, geniali, Sfinți nu sunt cei care par a fi…ci cei care dovedesc că sunt.
Zi: 23 octombrie 2012
Istoria ieroglifică. În versuri [15]
Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14.
Partea a patra
Așe și într-acesta chip
sfaturile amânduror părților aședzându-să,
asupra Filului
și mai cu de-adins asupra Inorogului
cu mare și fără dreptate ură rămasără.
Deci îndatăși uricile și privileghiile Liliiacului, vrând-nevrând,
după vechile lui pravile și voie înnoind,
aședzară.
După aceia toate pasirile de carne mâncătoare
și toate jigăniile de singe nevinovat vărsătoare,
pentru asupra Inorogului vânătoare,
beleag și cuvânt își dederă,
și toate în toate părțile
să-l cerce,
să-l afle,
să-l prindză,
să-l lege,
și după a lor tirănească să-l giudece
lege
să orânduiră.
Ce ei încă acestea orânduind
și fel de fel de lațuri, curse, mreji
și alte măiestrii
în toate poticile
și căile
întindzind,
strâmbătate ca aceasta
în multă vreme ceriul a privi,
pământul a suferi
neputând,
de năprasnă din toate părțile
și marginile pământului
holburi,
vivore,
tremuri,
cutremuri,
tunete,
sunete,
trăsnete,
plesnete
scorniră,
atâta cât tot muntele înalt
cu temeliele în sus
și cu vârvul în gios
răsturnară
și tot copaciul gros,
înalt și frundzos
din rădăcină îl dezrădăcinară,
și așe, toată calea
și cărarea
pre pământ și prin aer
cu grele neguri
și cu întunecoși nuări,
ca cu un veșmânt negru căptușind
astupară
și tot drumul de pe fața pământului
cu stinci pohârnite,
cu dealuri și holmuri răzsipite
și cu păduri săciuite
pretiutiderelea închisără
și încuiară.
Din ceriu fulgere,
din nuări smidă
și piatră,
din pământ aburi,
fumuri
și holburi,
unele suindu-să,
iară altele coborându-să,
în aer focul cu apa să amesteca
și stihiile
între sine cu nespus chip să lupta.
Carile atâta de strașnică
și groznică
metamorfosin în toată fapta
făcură,
cât ceriul cu pământ
și apa cu focul
războiu cumplit să fie râdicat
să părea,
cu a cărora clătire
toată zidirea să scutura
și să cutremura
și spre cea desăvârșit
a tot duhul peire
să pleca.
Deci dintâi pricina
groznicei aceștiia
clătiri nepricepută,
iară mai pre urmă tuturor cunoscută
fu
(că precum picătura
cea mai de pre urmă
vasul îneacă,
așe strâmbatățile mari și multe
mai denainte grămădite
cu una mai de apoi și necunoscută
și cea cădzută
răsplătire își iau,
și precum multe grămădite
mai denainte
au fost să cunosc).
A amestecăturii, dară, aceștiia pre scurt,
istoriia aceasta au fost:
Toate dealurile mari
și toți munții înalți
asupra stâncelor
și copacilor
sfat sfătuiră.
Carii șepte hatmani
de războiu purtători
și a gloatelor păvățuitori
având,
asupra holmurilor
celor de la cetatea Deltii
vrăjmaș războiu râdicară
și fără veste, cu mari huiete
și de năprasnă cu mari buhnete,
asupră-le pohârnindu-să, să răsturnară.
Iară pricina aceștii strașnice rădicări
și fără milă fărâmări
era aceasta: munții cu holmurile
între sine,
pentru greutatea carea
de la stânci și de la copaci trag,
să jeluiră
și de pohoara carea în cârcă poartă
unul cătră altul să olecăiră
și fietecarile cătră de-aproapele său
într-acesta chip dzisără:
„Până când, fraților, stinca piatra sacă
și plopul, chiparâsul și paltinul,
copaci fără roadă,
în capul nostru suindu-să,
pe spate-ne urcându-să,
vârvurile și creștetele ne vor acoperi?
Și până când ei înălțindu-să
și mărindu-să,
ca cum în vreo samă ne-am fi,
ne vor ocări și batgiocuri?
(Că certarea
cu toiege într-ascuns decât ocara
și batgiocura în arătare
mai de suferit ieste).
De care lucru, cu toții într-un gând
și într-o inimă a ne împreuna,
cu mic și cu mare, într-un cuvânt
și într-un giurământ
a ne lega
trebuie
și lucru carile
altădată în politiia noastră
nu s-au mai vădzut
să facem,
adecă cu a noastră răsturnare
a mândrilor
și trufașilor
cea desăvârșit prăpădire
și răzsipire
să aducem
(că toată moartea
din fire aspră și amară ieste,
carea numai cu viderea răzsipii nepriietinului
mai plăcută
și mai îndulcită
a fi să pare).
Deci unde ne sint rădăcinile,
acolo vârvurile,
și unde ne sint vârvurile,
acolo rădăcinile
să ne mutăm.
Că într-acesta chip
toată stânca groasă
și pietroasă
și tot copaciul crăngos
și frundzăros
supt noi va rămânea,
și așe, precum pururea decât noi mai mici
și precum noi i-am hrănit
și i-am crescut,
în brață i-am purtat
și la sin i-am aplecat
și precum până într-atâta în samă a nu ne băga
și în toată hula și ocara a ne lua
nu li s-au cădzut
vor cunoaște.
(Că călcâiul peste cap a să înălța
și piciorul, macară că cinci degete are,
însă slujba mânii a apuca
nu să cade”.)
Așe, munții deodată cu cuvântul
și lucrul pliniră,
căci pre toată movilița cu sine trăgând,
toate holmurile
și dealurile
după cei șepte voievodzi
urma.
Carii cu toții deodată clătindu-să
și din temelie cutremurându-să,
unii peste alții să pohârniră,
de a cărora huiet
toate marginele lumii să răzsunară
și să înspăimântară.
Pre aceia vreme adunările,
în vivorniță într-aceasta la locul pomenit aflându-să,
și iele împreună cu munții
nu puțintele pățiră
și nu puțină pagubă și scădere
avură.
Mai vârtos că măiestriile,
lațurile și cursele,
carile pentru vânarea Inorogului întinsese,
toate din temeiu să rupsese
și nici de o treabă
spre aceia slujbă să întorsesă
(că munții prăvălindu-să,
cei ce prin munți lăcuitori
și vasul înecându-să,
cei ce pre mare sint călători,
fără primejdiia vieții
și piierderea dobânziii
a fi nu pot).
Iară între tulburările munților
Inorogul la câmpii lăcașului său,
lin și fără grijă, viața-și petrecea
și cea mai de pre urmă la ce va
ieși în tot chipul a adulmăca
să nevoia,
până când după a munților
asupra stincelor și a copacilor răsturnare,
precum biruința
la munți să fie rămas
înțăleasă,
și toată stânca și copaciul
de la Delta o parte să să fie zdrumicat,
iară o parte după sine târâind,
în robie să fie luat.
Așijderea,
precum tot dobitocul și zburătoarea
între stânci și între nuări lăcuitoare
să afla,
în robiia
celor șepte voievodzi să fie cădzut
și de la locul său să-i fie mutat
să înștiință.
Acestea așe, iară Filul
(carile pre taină
la cetatea Deltii să să fie dus
mai denainte s-au pomenit,
după ce lucrul împotrivă isprăvit
vădzu,
cătră Inorog a năzui
sili.
Filul nu cu bun gând
asupra Inorogului la adunări
să dusese.
(Însă ochiul ceresc toate vede
și cumpăna nevădzută
toate în dreptate
și fără filoprosopie cumpanește).
Iară la înturnare,
singur de ascunsul inimii sale
vădindu-să
și de greșitul său gând
asupra Inorogului căindu-să,
în gura mare mărturisi
(că tot priietinul
din dobânda aurului aflat,
decât cel cu legătura firii împreunat,
mai de gios
și mai cu prepus ieste).
Iară după ce adunările
cu multă nenorocire
în robie
cădzură
și la locul celor șepte munți,
în valea carea Grumadzii-Boului să cheamă
aduși fură,
Inorogul lucrul din capăt,
iară Filul din coadă
a apuca
ispitiră.
Inorogul pricina dintâi,
iară Filul fapta pricinii căuta,
Inorogul monarhiia pasirilor,
iară Filul epitropiia Strutocamilii
a răzsipi să nevoia.
Însă Filul, puținele ispitind,
precum încă funea noaâ
și cu nevoie a să rumpe a fi
cunoscu.
De care lucru,
mai mult în deșert a să osteni
să părăsi.
Inorogul toată răutatea
în capul pasirilor
și tot pricazul în glasul
și siloghismul Corbului cunoscând,
pentru amurțala oțăros glasului lui
leac să afle pre la toți vrăjitorii
și doftorii
vremii aceiia cerea,
și acmu și doftorul cel bun găsise
și leacul nemerisă
(numai unde ceriul nu să pleacă,
pământul în zădar să râdică
și când nuării umedzala
în ploi nu-și slobod,
în deșert samănă
cela ce samănă).
În care chip,
și a Inorogului ostenință ieși,
de vreme ce norocul slujind,
vicleșugul Corbului în sprijineală
și răutatea-i în fereală
să arătă,
și chipurile vrăjitorilor schimbându-să,
Inorogul de tot începutul apucat
într-altă vreme a-l săvârși
și cu alt mijloc a-l plini
s-au lăsat,
precum la locul său să va pomeni.
Într-aceiași vreme,
și Vidra sosind,
spre înădușala a tuturor jiganiilor,
nu puține fumuri slobodzi,
și acmu toate dobitoacele
prețul a-și tăia
și din robie a scăpa
nevoindu-să,
Vidra cu ale sale,
în divuri,
în chipuri,
amestecături,
prețul îndoit le adaosă,
atâta cât pasirilor nu numai penele
și dobitoacelor nu numai perii,
ce și tuleiele li s-au jepuit
și pieile de pre carne li s-au belit.
Așe,
Vidra ca un vânt în trestii lovind,
din toate și în toate părțile îi plecă
și îi înduplecă.
Însă în sfârșit ceva vrednic de laudă neisprăvind,
în gârlele apelor spre aciuare să dusă.
Iară robimea dobitoacelor,
toată prin fel de fel de tâmplări
și după multe și nenumărate de tâmplări
și zbuciumări
prețul dându-și
și precum li să părea
lucrurile aședzindu-și
și oarecum după voia lor tocmindu-și,
de la cei șepte voievodzi
iertare își luară
și la locurile sale
să să ducă să sculară.
În urmă pe Râs,
pe dulăii ciobănești,
pe coteii de casă
și pe Hameleon lăsind,
ca denapoile lor păzind,
pentru vânătoarea lațurilor
și a tuturor măiestriilor
carile de iznoavă
asupra Inorogului întinsese,
aminte să le fie,
le porunciră.
Așijderea, împotriva lucrurilor sale
cevași de s-ar tâmpla,
cum mai curând știre să le dea,
ca după cuvântul
și giurământul
carile mai denainte cu vicleșug pusese,
cu toții împreună,
de mai mare goană și vânătoare
să să gătească.
În vremea ieșirii lor
de la Grumadzii-Boului,
cu hrizmosul carile încă de demult
Camilopardalul le tâlcuisă
și coada păunului
cătră coarnele boului
aflase
și pre Cămilă cu dânsa
frumos împodobisă,
să fie vădzut cineva
lucru de ciudesă
și preste toată ciuda mai ciudat
și mai minunat.
Că la ieșirea lor de la cei șepte munți,
ciuda nevădzută
(și precum să dzice dzicătoarea): neaudzită,
cu coadă în vârvul capului
Cămila era.
Iară la intrarea la locul lor,
vestită dzicătoarea să pliniia,
carea dzice:
„Mare ciudă duc în car,
mai mare va fi
dac-om sosi”[1].
Toți era cum era,
iară toată minunea
și ciudesea,
în Cămilă să cuprindea
(că precum soarele cu a sa
lumină toate stelele acopere
și nevădzute le face,
așe pasirea dobitocită
și vita păsărită
pre toate de mascara
covârșiia).
Căci la Cămilă,
în loc de peri și de floci,
cu pene roșii o îmbrăcasă,
lângă carile aripi negre ca de Corb alăturasă,
la grumadzii Cămilei cel cohâiat,
capul boului cel buârat
prepusese.
Coada păunului cea rotată,
nu despre sapă,
după obiceiul a tuturor dobitoacelor,
ce în loc de cercel,
alăturea cu capul,
în sus o ridicase
și, de cornul cel drept lipind-o, o legase
(că unde văpsala galbănă
degetele văpsește,
acolo la Cămile coarne, aripi și pene odrăslește).
Aședară, jigăniile și dobitoacele toate
urmând Strutocamilii,
la sălașul monarhiii sale sosiră,
unde, pe Strutocamilă
în obiciuitul șopron băgând,
pilituri de fier cu prund amestecate,
în loc de ospăț, înainte-i vărsară,
cu carile mai mult să mânca
decât mânca
și mai mult corțiia
decât mistuia.
Iară alalte
de singe nevinovat vărsătoare jiganii,
fietecarea,
trunchiu de meserniță
și prăvălie de carne
deșchisese,
în toate părțile giunghind,
zugrumând,
tăind,
despoind,
aruncând,
împărțind
și nici de grasă în samă băgând,
nici de vitioană cevaș milă având
(că unde jigania oile păzește,
acolo ciobanul păscând,
în loc de lână,
cu gerul să învește [se îmbracă]).
Atâta cât tot dobitocul supus
la cea desăvârșit a peririi primejdie
sosisă.
Tot ochiul ce le priviia
cu lacrămi de singe le tânguia,
între dânsele undeva
glas de bucurie
sau viers de veselie
nu să simțiia,
fără numai răget,
muget,
obide,
suspine,
văietături
și olecăituri
în toate părțile
și în toate colțurile
să audziia.
Cămila săraca,
de chipu-și să mira,
de aripi și de pene oarecum mărindu-să,
să cani înfla.
Apoi de sete și de foame
și de alte nevoi și bezcisnicii cu jele
și nemângăiată să văiera.
Cătră aceasta stăpân să stăpâniia,
deasupra să supunea,
cu glas să amuțiia,
cu mâni să ciunțiia,
cu picioare să ologiia,
cu ochi să orbiia
și încă cu duh să înădușiia
și cu sufletul în coș
în toate ceasurile să omorâia
(că precât în viață moartea,
atâta în putere slăbiciunea
lucreadză, însă cu atâta moartea
decât slăbiciunea mai fericită,
căci ce ia
o dată, nici a mai da [nici a mai da],
nici a mai lua
altă dată poate.
Iară în slăbiciune năcazurile,
ca otava
în primăvară odrăslesc
și fel de fel de chipuri
spre mai mare dosadă izvodesc).
Așe Strutocamila,
în vreo parte a să clăti,
de fricoasă nu putea,
ceva a grai,
de proastă nu știa,
pentru care lucru,
din gura ei altă ceva
nu să audziia
fără numai bolbăietura
carea de la moșii
și strămoșii săi învățasă
și prin glasul fără articule
din piept și din gârtan
acestea îi clocotiia:
r.r.r.a.a.a.c.c.c.o.o.o.v.v.v.a.a.a.,
pre carile mai pre urmă,
iarăși Lupul filosofind,
într-acesta chip le-au tâlcuit:
rău, rău, rău,
ah, ah, ah,
capul, capul, capul,
oh oh oh,
vai, vai, vai.
Pre aceasta vreme și Vulpea
piielea blănarilor
și carnea cioarâlor
își dede,
căci nici pământul în sine o priimi,
nici aerul de cât era uscată a o mai zbici
putu.
Și așe, și ea
plata vicleșugului
prăpădenie și peire de năprasnă
a fi cunoscu
(că a vicleșugului sămințe
vara să samănă dulci
și iarna răsar amară,
a cărora poamă
întâi îndulcesc,
apoi cu nesuferită amărâme
otrăvăsc).
[1] Umor și zicători care îl anunță pe Creangă.
Conținutul teologic al cursurilor universitare ale Pr. Prof. Dr. Adrian Niculcea [8]
Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a.
***
6. Eshatologia
Capitolul final[1] începe cu scopul istoriei[2]. Apoi despre „Parusia amânată”[3], despre hiliasm[4], pentru ca autorul să ajungă la două concepții teologice care neagă Judecata finală: reîncarnarea și apocatastaza[5].
Autorul găsește că teoria origenistă „a căderii sufletelor” se înrudește cu reîncarnarea din antroposofie[6]. Iar discutând apocatastaza, acesta afirmă că ea neagă libertatea umană[7]. Pentru că „suferinţele îndurate de cei răi în iad nu sunt administrate de Dumnezeu, ci sunt expresia egoismului absolut al celor ajunşi acolo, care, refuzând să iubească, se scufundă la infinit într-o subiectivitate monstruoasă ale cărei pofte nu mai pot fi satisfăcute niciodată”[8].
Judecata particulară presupune existența sufletului și după moarte[9]. Căci Dumnezeu, în iubirea Sa nețărmurită, „nu îngăduie reîntoarcerea în neant nici măcar a diavolului, cu atât mai puțin a celor păcătoși”[10].
După care autorul subliniază starea de provizorat dintre Judecata particulară și cea universală[11], considerând că la Judecata particulară precumpănitoare este dreptatea dumnezeiască pe când esența Judecății finale e mila lui Dumnezeu[12].
Însă niciodată Dumnezeu nu judecă fără milă și niciodată mila Sa nu e lipsită de dreptate. Fapt pentru care nu putem simplifica, în mod nepermis, raportările paradoxale ale lui Dumnezeu la creația Sa și nici ale creației la Sine.
„Arvuna incoruptibilității”[13] la Sfântul Simeon Noul Teolog și ce înseamnă îndumnezeirea creației[14].
Ultima secvență a cursului e dedicată eshatologiei romano-catolice și protestante[15], autorul subliniind că în romano-catolicism există o perspectivă reificată și futuristă despre eshatologie[16], pe când pentru protestanți „eshatologia este o problemă a prezentului”[17].
Și autorul atinge punctul nevralgic al discuției, când afirmă că în catolicism nu se dorește vederea lui Dumnezeu pentru a nu fi subminată autoritatea papei, adică a celui care „ține locul” lui Dumnezeu[18]. Pentru că „o admitere [de către romano-catolici n.n.] a punctului de vedere răsăritean ar fi echivalat, în viziunea acestei teologii, cu o exceptare a misticilor de la obligaţia generală de supunere faţă de autoritatea bisericească prin afirmarea unui acces nemediat la vederea lui Dumnezeu, o imixtiune a eshatologicului însuşi în perioada istoriei, deci a Bisericii”[19].
Iar autorul continuă discuția spre prăpastia și mai mare a teologiei romano-catolice afirmând că „teoria indulgenţelor pentru cei morți a extins această putere [a Bisericii] și dincolo de moarte, în perioada consacrată purgatoriului, împingând astfel domeniul eshatologiei propriu-zise abia după evenimentul învierii și judecăţii finale”[20].
După ce autorul subliniază cum „dăruie” papa, prin indulgențe, „meritele” lui Hristos și ale Sfinților[21], acesta precizează că în protestantism funcționează predestinația, care „face inutilă nu numai judecata particulară, ci şi [pe] cea universală” [22].
Ideea grăbirii venirii lui Hristos[23], despre purgatoriu ca „iad provizoriu”[24], cei din „purgatoriu” „se roagă” pentru noi[25] și despre cum înțeleg „supranaturalul”[26] romano-catolicii.
Martorii lui Iehova și adventiștii pledează pentru o inconștiență a sufletelor celor adormiți până la a doua venire a Domnului[27]. Dar „majoritatea protestanţilor nu neagă conștiența sufletelor după moarte în perioada de așteptare a momentului eshatologic final, care este învierea universală. Esenţialul în această problemă este însă acela că, în viziunea lor, sufletele nu pot uza în nici un fel de această stare de conștiență pentru a îndrepta sau a adăuga ceva la starea în care s-au aflat în momentul morții lor, [așa] cum cred, spre exemplu, catolicii prin doctrina lor despre purgatoriu”[28].
*
În concluzie, autorul nostru mizează pe o teologie cu multe aspecte personale și își dorește o introducere a teologiei slavei în toate compartimentele Teologiei Dogmatice însă nu reușește acest lucru la modul convingător.
Pentru că nu pornește de jos, de la munca de cercetare pe sursele scripturale și patristice ci de la o inserare a temei la nivel ideatic, mai mult sau mai puțin sterilă.
Căci trebuie să îmbinăm teologia cu experiența mistică în materie de scris teologic și nu să dorim o împăcare în forță a conceptelor teologice diverse.
[1] Eshatologie 1, p. 1-43, cf.
[2] Idem, p. 1.
[3] Idem, p. 6-10.
[4] Idem, p. 10-12.
[5] Idem, p. 12-19.
[6] Idem, p. 14.
[7] Idem, p. 17.
[8] Ibidem.
[9] Idem, p. 20.
[10] Idem, p. 22.
[11] Idem, p. 24.
[12] Idem, p. 28.
[13] Idem, p. 32.
[14] Idem, p. 42-43.
[15] Eshatologie 2, p. 385-399, cf.
[16] Idem, p. 387.
[17] Ibidem.
[18] Idem, p. 389.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] Idem, p. 389-390.
[22] Idem, p. 391.
[23] Idem, p. 393.
[24] Ibidem.
[25] Idem, p. 394.
[26] Idem, p. 395.
[27] Idem, p. 397.
[28] Idem, p. 398.
Conținutul teologic al cursurilor universitare ale Pr. Prof. Dr. Adrian Niculcea [7]
Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a și a 6-a.
***
Apoi tratează Sfânta Euharistie în mod distinct[1], cum a făcut și cu Preoția, începând discuția cu terminologia noutestamentară[2].
Iar în Euharistie avem „prezența reală a lui Hristos”[3] din care rezultă 5 consecințe:
1. în Euharistie e prezentă întreaga umanitate a lui Hristos, adică trupul și sufletul Său;
2. această prezență a Sa durează pe toată perioada păstrării elementelor euharistice;
3. Hristos e prezent în fiecare părticică în parte din Euharistie;
4. e același Hristos în toate Euharistiile Bisericii pentru că El este „omniprezent în Biserică” și
5. „Hristos euharistic este tot atât de real ca şi Hristos cel înviat a treia zi din mormânt”, fapt pentru care elementelor euharistice li se cuvine „aceeași închinare care se cuvine chipului său din icoană sau trupului său istoric cel unit ipostatic cu Logosul divin”[4].
Avem un singur amendament aici, la primul punct. Și anume: în Euharistie e prezentă întreaga Sa umanitate, care e nedespărțită de dumnezeirea Lui. Iar cei care se împărtășesc cu Hristos euharistic nu se împărtășesc numai cu umanitatea Lui ci se unesc și cu dumnezeirea Lui, lucru subliniat de tot Canonul euharistic.
Urmează discuția despre săvârșitor și primitor, unde autorul se poziționează în mod tranșant față de preotul care împărtășește fără spovedanie, cerând caterisirea lui[5] dar nu cere același lucru și pentru preoții care liturghisesc fără să se spovedească.
Subliniază apoi caracterul de jertfă al Euharistiei[6] pe bază de argumente scripturale, canonice și patristice[7]. Însă distincția e următoarea: „Jertfa euharistică este aceeași cu cea de pe Golgota, este activarea, iar nu repetarea aceleia. Diferenţa este doar de aspect: sângeroasă pe cruce, nesângeroasă pe altare”[8].
Vorbind despre consecințele împărtășirii euharistice, autorul enumeră doar 3: 1. întărește credința în înviere și nemurire, 2. curățește de păcate, 3. întărește sufletul în ispite și îl ferește de păcate[9], nesubliniind deloc sfințirea și îndumnezeirea omului pe care o aduce unirea ființială cu Hristos Dumnezeu.
Și Taina Nunții este tratată distinct[10], autorul recenzând critic pe Yannaras, Soloviov, Bulgakov, Evdokimov, concluzionând faptul: „aşa-zisa fundamentare trinitară a Tainei Nunţii sugerată de Bulgakov şi formulată explicit de Evdokimov nu este decât o blasfemie la adresa textului sacru, nu doar ignorat, ci de-a dreptul falsificat în mod intenţionat pentru a argumenta iubirea carnală. Astfel de interpretări nu fac decât să coboare creștinismul în rândul vechilor religii orgiastice în care riturile sexuale aveau profunde semnificaţii religioase naturaliste”[11].
Referindu-se la scopul căsătoriei, autorul îl vede ca fiind unul orizontal și nu ascendent: „scopul nunții este nu acela de a moşteni Împărăția Cerurilor, ci de a stăpâni pământul, lumea aceasta terestră în care trăim acum, după cădere”[12]. Tocmai de aceea „finalitatea adevărată a Nunții sunt copiii”[13] iar a doua: ca bărbatul să nu fie singur[14]. Așadar din perspectiva autorului această Sfântă Taină ar fi „singura” fără împlinire eshatologică. Însă lucrurile stau tocmai invers: Nunta este profund eshatologică și intimistă și este icoana unirii depline dintre Dumnezeu și om.
Urmează capitolul dedicat sacramentologiei în romano-catolicism[15], unde autorul pornește de la Vatican II[16]. Distincția dintre Sacramente și Sacramentalii[17], Hristos e săvârșitorul Tainelor[18]…și autorul folosește doar ediția B. Bartmann, Précis de Théologie Dogmatique…vorbind despre Sfinte Tainele la Sfântul Augustin, Sfântul Isidor etc. destul de lejer și neconvingător.
„Suportul general” al Tainelor e Biserica[19] și aceasta „administrează eficient…grația în numele lui Hristos”[20]. Iar autorul ajungând la cea mai mare problemă a teologiei romano-catolice afirmă: „neputința ei de a înțelege transfigurarea naturii umane a lui Hristos”[21].
În ultimul capitol, dedicat doctrinei protestante[22], autorul accentuează perspectiva spiritualistă asupra Tainelor[23]. Pentru Luther, Tainele sunt „semne vizibile ale făgăduințelor divine”[24]. Pentru Zwingli sunt semne ale relației creștinului cu Biserica[25]. Pentru Calvin ele erau nu „numai semn prin care se deosebesc creștinii de necreştini, ci și un semn prin care se conferă harul dumnezeiesc”[26].
Reformatorii au negat caracterul de jertfă al Euharistiei[27]. De aceea, pentru Zwingli Euharistia este „un ritual de comemorare”[28], pentru Luther e o jertfă bisericească[29] iar Calvin a mărturisit „o anumită prezență a lui Iisus însuşi în jertfa de pe altar. El a numit aceasta „prezență virtuală“”[30].
[1] Misteriologie 1, p. 26-31, cf.
[2] Idem, p. 26.
[3] Idem, p. 27.
[4] Idem, p. 28.
[5] Idem, p. 28-29.
[6] Idem, p. 29-31.
[7] Idem, p. 29-30.
[8] Idem, p. 30.
[9] Idem, p. 31.
[10] Idem, p. 31-37.
[11] Idem, p. 34.
[12] Idem, p. 35.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Misteriologie 2, p. 1-10, cf.
[16] Idem, p. 1.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Idem, p. 5.
[20] Ibidem.
[21] Idem, p. 9.
[22] Misteriologie 3, p. 309-318, cf.
[23] Idem, p. 311.
[24] Idem, p. 314.
[25] Idem, p. 315.
[26] Ibidem.
[27] Idem, p. 317.
[28] Ibidem.
[29] Ibidem.
[30] Ibidem.
Crezul la Sfântul Simeon al Tesalonicului [2]
Sfântul Simeon al Tesalonicului, Erminia Dumnezeiescului Simbol al credinței ortodoxe, trad. din lb. gr. veche și note de Drd. Nicușor Deciu, Ed. IBMO, București, 2010, 149 p.
***
Prima parte.
*
din nou împotriva lui Filioque, p. 84-85/ „nedespărțirea Treimii”, p. 85/ „n-am primit ipostasul Sfântului Duh, nici firea Dumnezeirii, ci darul și harul”, p. 86/ folosirea Crezului la Botez și la Hirotonie, p. 87-88/ la Cincizecime Sfinții Apostoli nu au primit „ipostasul Său [persoana Sfântului Duh n.n.], ci harismele” dumnezeiești ale Treimii, p. 91.
„harul Duhului”, p. 91/ Biserica „s-a făcut una, a Îngerilor și a oamenilor, întemeiată fiind pe temelia Apostolilor și a Prorocilor”, p. 92/ despre 4 Sfinte Taine în p. 92/ „piatra” e mărturisirea Sfântului Apostol Petru, p. 93/ „tot cel ce se botează în apa pătrunsă de harul Duhului, prin invocarea Sfintei Treimi, primește chipul curăției, al nepătimirii și al luminării care se află în trupul lui Hristos”, p. 95-96.
„ereticii cei neînțelepți”, p. 97/despre unicitatea Botezului în partea de sus a p. 98/ Despre Pocăință ca al doilea botez, p. 98/ și tot aici, în josul p. 98, despre iertarea prin mărturisire și mucenicie pentru Hristos.
înnoirea făpturii, p. 100/ „chinurile iadului”, p. 101/ osânda veșnică a Iadului, p. 102/
*
II. Expunere foarte necesară făcută de același Sfânt Părinte despre dogmele din Sfântul Simbol de unde au fost adunate și împotriva cui au fost ele rânduite, p. 106-133.
Cu mărturii scripturale abundente la cuvinte, sintagme și propoziții. Pentru ca să demonstreze cât de scriptural e Crezul Bisericii.
Iar la „Care din Tatăl purcede”, Sfântul Simeon aduce 4 versete: In. 15, 26; Mc. 1, 10; I Cor. 2, 12 și Ps. 32, 6, p. 126-127.
Paragraful al 20-lea e împotriva origeniștilor, p. 132.
*
III. Pe scurt, atât cât este cu putință, despre unica noastră credință creștinească. Douăsprezece capete ce cuprind Legea noastră creștinească, pe care unii le-au numit articole ale credinței. Acestea au fost alcătuite în chip foarte limpede de Preafericitul Arhiepiscop al Tesalonicului, Simeon. Iar ele cuprind Dumnezeiescul Simbol și, pe scurt, despre virtuți, p. 134-149.
Cum începe scrierea: „Credința noastră creștinească cea adevărată și unică, mai presus de minte și de cuvânt fiind, ca ceea ce este cu adevărat singura credință și foarte adevărată mărturisire a lui Dumnezeu cel Unul în Treime, a Celui ce este mai presus de cunoaștere”, p. 134.
Tatăl este „singurul cauzator al Celor ce sunt din El”, p. 136/ „și cu Dumnezeirea nu S-a despărțit de sfântul său suflet, nici de trupul Său”, p. 139/
*
Traducere atentă, păstrând echilibrul între vechi și nou…însă fonturile sunt improprii citirii.