Partea întâi, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a și a 7-a.

***

6. Eshatologia

Capitolul final[1] începe cu scopul istoriei[2]. Apoi despre „Parusia amânată”[3], despre hiliasm[4], pentru ca autorul să ajungă la două concepții teologice care neagă Judecata finală: reîncarnarea și apocatastaza[5].

Autorul găsește că teoria origenistă „a căderii sufletelor” se înrudește cu reîncarnarea din antroposofie[6]. Iar discutând apocatastaza, acesta afirmă că ea neagă libertatea umană[7]. Pentru că „suferinţele îndurate de cei răi în iad nu sunt administrate de Dumnezeu, ci sunt expresia egoismului absolut al celor ajunşi acolo, care, refuzând să iubească, se scufundă la infinit într-o subiectivitate monstruoasă ale cărei pofte nu mai pot fi satisfăcute niciodată”[8].

Judecata particulară presupune existența sufletului și după moarte[9]. Căci Dumnezeu, în iubirea Sa nețărmurită, „nu îngăduie reîntoarcerea în neant nici măcar a diavolului, cu atât mai puțin a celor păcătoși[10].

După care autorul subliniază starea de provizorat dintre Judecata particulară și cea universală[11], considerând că la Judecata particulară precumpănitoare este dreptatea dumnezeiască pe când esența Judecății finale e mila lui Dumnezeu[12].

Însă niciodată Dumnezeu nu judecă fără milă și niciodată mila Sa nu e lipsită de dreptate. Fapt pentru care nu putem simplifica, în mod nepermis, raportările paradoxale ale lui Dumnezeu la creația Sa și nici ale creației la Sine.

„Arvuna incoruptibilității”[13] la Sfântul Simeon Noul Teolog și ce înseamnă îndumnezeirea creației[14].

Ultima secvență a cursului e dedicată eshatologiei romano-catolice și protestante[15], autorul subliniind că în romano-catolicism există o perspectivă reificată și futuristă despre eshatologie[16], pe când pentru protestanți „eshatologia este o problemă a prezentului[17].

Și autorul atinge punctul nevralgic al discuției, când afirmă că în catolicism nu se dorește vederea lui Dumnezeu pentru a nu fi subminată autoritatea papei, adică a celui care „ține locul” lui Dumnezeu[18]. Pentru că „o admitere [de către romano-catolici n.n.] a punctului de vedere răsăritean ar fi echivalat, în viziunea acestei teologii, cu o exceptare a misticilor de la obligaţia generală de supunere faţă de autoritatea bisericească prin afirmarea unui acces nemediat la vederea lui Dumnezeu, o imixtiune a eshatologicului însuşi în perioada istoriei, deci a Bisericii”[19].

Iar autorul continuă discuția spre prăpastia și mai mare a teologiei romano-catolice afirmând că „teoria indulgenţelor pentru cei morți a extins această putere [a Bisericii] și dincolo de moarte, în perioada consacrată purgatoriului, împingând astfel domeniul eshatologiei propriu-zise abia după evenimentul învierii și judecăţii finale”[20].

După ce autorul subliniază cum „dăruie” papa, prin indulgențe, „meritele” lui Hristos și ale Sfinților[21], acesta precizează că în protestantism funcționează predestinația, care „face inutilă nu numai judecata particulară, ci şi [pe] cea universală[22].

Ideea grăbirii venirii lui Hristos[23], despre purgatoriu ca „iad provizoriu”[24], cei din „purgatoriu” „se roagă” pentru noi[25] și despre cum înțeleg „supranaturalul”[26] romano-catolicii.

Martorii lui Iehova și adventiștii pledează pentru o inconștiență a sufletelor celor adormiți până la a doua venire a Domnului[27]. Dar „majoritatea protestanţilor nu neagă conștiența sufletelor după moarte în perioada de așteptare a momentului eshatologic final, care este învierea universală. Esenţialul în această problemă este însă acela că, în viziunea lor, sufletele nu pot uza în nici un fel de această stare de conștiență pentru a îndrepta sau a adăuga ceva la starea în care s-au aflat în momentul morții lor, [așa] cum cred, spre exemplu, catolicii prin doctrina lor despre purgatoriu[28].

*

În concluzie, autorul nostru mizează pe o teologie cu multe aspecte personale și își dorește o introducere a teologiei slavei în toate compartimentele Teologiei Dogmatice însă nu reușește acest lucru la modul convingător.

Pentru că nu pornește de jos, de la munca de cercetare pe sursele scripturale și patristice ci de la o inserare a temei la nivel ideatic, mai mult sau mai puțin sterilă.

Căci trebuie să îmbinăm teologia cu experiența mistică în materie de scris teologic și nu să dorim o împăcare în forță a conceptelor teologice diverse.


[2] Idem, p. 1.

[3] Idem, p. 6-10.

[4] Idem, p. 10-12.

[5] Idem, p. 12-19.

[6] Idem, p. 14.

[7] Idem, p. 17.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 20.

[10] Idem, p. 22.

[11] Idem, p. 24.

[12] Idem, p. 28.

[13] Idem, p. 32.

[14] Idem, p. 42-43.

[15] Eshatologie 2, p. 385-399, cf.

http://niculceaadrian.ro/files/Download/d62.pdf.

[16] Idem, p. 387.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 389.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 389-390.

[22] Idem, p. 391.

[23] Idem, p. 393.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 394.

[26] Idem, p. 395.

[27] Idem, p. 397.

[28] Idem, p. 398.

Did you like this? Share it: