Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [7]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Se remarcă în text apelul și la traducerile coresiene (folosite de Coresi), faptul că Dosoftei le-a avut pe masa de lucru, aspect sesizabil, spre exemplu, în utilizarea termenului dulceață cu sensul de har („Cântaț[i] cu dulceață și slăviț[i] pre Domnul” (Ps. 9, 27)) și a folosirii acuzativului fără prepoziție: „Pentru care lucru [pe] Tine, Doamne Svinte, / Mânie pizmașul cu rele cuvinte” (Ps. 9, 105-106).

Însă aceste mărci ale unor traduceri anterioare apar destul de rar, traduceri în comparație cu care Dosoftei utilizează o limbă românească mult mai clară și mai curată.

Păcătoșii sunt considerați păgâni și călcători de lege, iar Dosoftei reușește o poezie plină de expresivitate (în parte plecând de la original), în care comportamentul celor ce stau cu inima departe de Dumnezeu este descris în amănunt, cu detalii psihologice, cu trăsături psiho-morale:

Gura-i este plină de amărăciune,
De blăstăm, de hulă și de-nșelăciune.
Supt limba lui este trudă și durere,
Și-n gândul său poartă să facă scădere [aproapelui].

Ascuns să supune-n leșnici [la pândă] cu bogații,
Ca să viclenească, să nu-l prinză alțâi.
Cearcă să găsească vreme pre-ndemână
Întru să ucigă pre cel fără vină.

Și cu ochii lacomi pre mișel [sărman] prăvește,
Ca leu în ogradă ascuns leșuiește,
Tupilă s-apuce și să căpuiască,
Pre mișel să tragă-n laț și să-l smerească.
(Ps. 9, 81-92)

Că iată păgânii încordară arce,
Pun săgeț[i] în tulbă, să grijesc de lance
Și vin prin tunerec cu arce pre-amână,
Întru să săgete pre cei fără vină.

Giurământul nu-ș[i] țân, hotarăle strică,
Și de-mpăcăciune nu gândesc nemică.
(Ps. 10, 7-12)

Deșert cătră [a]proape tot omul grăiește
Și cu-nșelăciune va de-l păgubește.
Cu buze viclene, din inemi-adânce,
Grăiesc răutate și cuvânt de price.
(Ps. 11, 5-8)

Răutatea îmbracă mai mult imaginea vânătorii, dar nu numai. Pentru că intenția rea asupra cuiva presupune premeditarea, insistența în această intenție.

De aceea, cei ce doresc răul aproapelui sunt comparați cu vânătorii sau cu animalele de pradă și sunt reprezentați în dinamica implicării lor, cu toată conștiința, în fapta lor.

Ei sunt într-o continuă agitație și activitate, într-o continuă relație în mod negativ cu cineva căruia încearcă să-i provoace ruina existențială.

Este subliniată astfel cruzimea la adresa celor de-o seamă, nepăsarea pentru faptul că provoacă altora suferință.

Răul, sub toate formele, este o crimă morală.

Ceea ce se pregătește și se realizează în defavoarea fratelui/ aproapelui implică o expresie exterioară și una interioară: „buze viclene” și „inemi adânce”, exhibând conflictul între aparență și esență, dar și felul în care voința și aplecarea lăuntrică modifică fizionomic omul.

Amprenta caracterologică se imprimă cumva și în exterior.

Răutatea presupune o fântână nesecată de dorințe egoiste, o aviditate personală și perpetuu crescândă, care nu poate să mai vadă și binele altuia.

Inima care dorește și împlinește răul la adresa altuia nu este superficială, ci adâncă: este adâncită și se adâncește permanent în rapacitate și în a dori nefericirea altora.

E un comportament inuman, infrauman, pe care îl surprinde plastic Dosoftei, îngroșând tușele culorilor și liniile originale, ale psalmilor.

Aceste versuri ne-ar putea aduce în minte unele tablouri ale lui Bosch sau (mai recent) Max Ernst, în care apar personaje reprezentate diform/ grotesc, în conformitate cu caracterul lor.