Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 26 octombrie 2012

Slujba de priveghere (26 octombrie 2012)

Transmisie live a Radio Trinitas. Inclusă aici.

Prima filă, 68 mb, 1. 14. 19 minute.

A doua filă, 26 mb, 28. 26 minute.

A treia filă, 113 mb, 2. 04. 30 minute.

A patra filă, 43. 1 mb, 47. 11 minute. Partea finală…o reprezintă predica ÎPS Calinic Argatu.

Predică la pomenirea Sfântului Preacuviosului Dimitrie Basarabov [27 octombrie 2012]

Iubiții mei,

mă jignește creștinul și, cu atât mai mult, teologul, care ia lucrurile minore sau slabe de la Sfinți drept exemplu de urmat pentru viața lui. Sau, și mai grav, cel care își găsește scuze pentru păcatele lui…prin aceea că și unii Sfinți au avut greșelile lor.

Însă, dacă vrei să înveți de la Sfinți sau dacă vrei să îi iei de exemplu…ia-i în acele lucruri cu care te întrec enorm de mult…și prin care te fac și pe tine ager/ mereu preocupat spre mai mult.

Adică nu trebuie să îl luăm pe Sfântul Dimitrie Basarabov drept paradigmă pentru a nu face studii…pentru că el era văcarul satului…ci să îl luăm paradigmă de asceză și de încredere în Dumnezeu…și de delicatețe față de făpturile lui Dumnezeu…încât și-a pedepsit trei ani de zile piciorul cu care a omorât păsările.

Cu siguranță el nu e teolog ca Sfântul Atanasie cel Mare sau ca Sfântul Fotie cel Mare…dar e Sfânt pentru smerenia lui, pentru cuviința lui, pentru iubirea lui de Dumnezeu și de oameni.

Și Dumnezeu așa Își iubește Sfinții: după măsura lor…și nu după una standard!

De aceea am tot zis și o să o repet până intră în toate urechile și inimile: Nu-i separați pe Sfinți sau nu căutați ca toți să fie la fel! Nu căutați să îi cunoașteți și să îi iubiți doar pe unii…ci puneți-i pe toți în inima dumneavoastră pentru că numai împreună, numai ucenicind la toți…învățați să fiți diversificați interior…adică personali!

Pentru că Sfântul Dimitrie de ieri, din Tesalonic, e altcineva decât cel de azi: Preacuvios Părinte, adică monah…slujind și în lume și la mănăstire ca păstor de vite.

E un altul și după viață și după loc și după secol și după intensitatea trăirii.

Însă tocmai pentru că e altul…pentru că Sfinții sunt diferiți…trebuie să le înțelegem unicitatea lor…și pe a noastră.

Și să luăm de la fiecare ceea ce ne împodobește ființa…și nu ceea ce ne umflă orgoliul.

Iar ceea ce ne împodobește ontologic e teologia și experiența duhovnicească. Pentru că cercetând/ examinând cu atenție, cu finețe de conștiință viețile și teologiile lor…ne umplem de bogăția lor de har și de sinceritate.

Dar numai dacă îi vedem pe toți împreună…și dacă ne pregătim împreună…de împreuna locuire cu Sfinții.

La o primă vedere pare foarte „orgolioasă”, „elitistă” rugăciunea Bisericii…aceea prin care ne dorește tuturor să ne…bucurăm, pentru veșnicie, împreună cu Sfinții.

Însă dacă nu ne bucurăm cu Sfinții…ne întristăm cu demonii

Adică altă soluție nu e decât să ne sfințim viața.

Dar pentru că sfințirea vieții nu e cunoscută în parametrii ei normali…mulți își fac tot felul de complexe față de sfințenie.

Însă sfințenia e simplă și la vedere…așa cum mergem la Sfântul Dimitrie Basarabov la Sfintele Moaște.

Fiecare vine cu cine este și cu ce face toată ziua…

Vine, se roagă, se atinge de racla lui, de Sfintele lui Moaște…și pleacă cu starea pentru care s-a pregătit

Adică fiecare înțelege și simte și trăiește duhovnicește pe cât e dispus să accepte și să se schimbe

Și dacă vine dispus să se schimbe…Sfântul Dimitrie Basarabov îl luminează spre sensul lui…spre deschiderea lui…spre a-și duce până la capăt gândul.

Spre exemplu a venit cineva și s-a închinat lui…și avea pe sufletul lui un păcat. Când s-a atins de Sfintele lui Moaște a înțeles cât de grav e acel păcat și a cerut imediat să se spovedească…pentru a-l mărturisi.

Însă minunea s-a petrecut în sensul credinței lui, a deschiderii lui interioare.

La fel s-au petrecut lucrurile și cu demonizați și cu oameni cu boli grele: s-au vindecat, prin mijlocirea lui către Domnul, pe măsura așteptărilor credinței lor.

Adică toate țin de gradul nostru de credință, de cultură, de deschidere spre Dumnezeu și spre mijlocirile Sfinților Săi. Și la fel se petrec și minunile: pe măsura înțelegerii celor ce le trăiesc. Pentru că minunile lui Dumnezeu sunt tocmai pentru ca să le înțelegi și să te schimbi după ele…și nu să întreacă cu totul puterea ta de înțelegere.

De aceea am început prin a spune că mă jignesc cei care iau păcatele/ greșelile Sfinților drept motiv ca să fie și ei netrebnici. Sau cei care se bucură că găsesc erori și la Sfinți…

Pentru că Sfinții nu s-au întrecut între ei…ci s-au întrecut cu propria lor rezistență, cu propria lor oboseală, cu propria lor suferință.

Iar pentru mine toți sunt uluitori prin asceza lor, prin erudiția lor, prin nădejdea lor, prin bunul lor simț, prin omenia lor, prin iertarea lor…încât nu am cuvinte de bucurie pentru câte învăț, mereu, zilnic, de la Sfinți…

Lucruri de nuanță, lucruri de echilibru, un simț profund pentru bine, frumos, smerit, echidistant…

…Da, Sfântul Dimitrie Basarabov, ale cărui Moaște străluceau ca lumina în apa Lomului…strălucește și azi în inima noastră…prin bucuria pe care ne-o dăruie în rugăciune!

Dar el nu ne învață să fim neșcoliți…dacă el a fost văcar!

Ci el ne învață să fim foarte instruiți…dacă Dumnezeu ne-a dat darul sănătății, al puterii de muncă, al minții cugetătoare.

Și, în același timp, ne arată că și animalele pe care le creștem și pământul pe care îl cultivăm necesită multă știință și multă dăruire.

Fiindcă numai o privire prostuță asupra lucrurilor ne conduce la faptul de a minimaliza anumite științe sau preocupări umane…care, de fapt, sunt fundamentale.

Nu ne place un lapte bun, o pâine bună, o haină serioasă pe noi? Ba da! Atunci acelea sunt produse de niște oameni…în aparență umili…dar atât de necesari pentru toți.

Pentru că și gunoiul trebuie strâns de cineva…și lucrurile mizere trebuie făcute de cineva…și cei care le fac merită tot respectul nostru.

…Da, e adevărat, e o lecție dură pentru noi…ca să venim cu miile la un om…care a murit singur…neîngropat!

E o lecție dură…și neapărată…să vedem cum nu se învechește sfințenia.

Însă, totodată, să vedem cum se învechește moda…falsa noutate…apariția fulminantă…cum dispar cei care erau „de neînlocuit” pentru secolul lor.

Da, și noi vom fi uitați!

Vom fi uitați dacă mizăm pe…faptul că „nimeni nu își dă seama cât de șarlatani suntem”.

Minciuna se evaporează repede…la fel și mirobolantele păreri despre noi înșine.

Rămâne numai cel care e unit intim/ ființial cu Dumnezeu prin slava Sa. Care e plin de har…și care lasă în urmă parfum de nemurire

Rămâne omul teologic, cel care e plin de slava lui Dumnezeu și vede toate prin slava Lui.

Însă până acolo, până la a fi locașuri ale Stăpânului, trebuie să nu excludem niciun ajutor din partea cuiva, nicio luminare, nicio sugestie, pentru că numai astfel vom fi tot mai încăpători

Nu, nu s-a terminat predica despre Sfântul Dimitrie Basarabov!

Fiecare dintre dumneavoastră, care v-ați închinat lui și i-ați cerut ajutorul, puteți da mărturie despre schimbările din viața dumneavoastră produse de către el.

M-am umplut de bucuria lui duhovnicească dar și de severitatea lui împotriva păcatului.

Am admirat cuviința celor care vin să se închine și nădejdea lor în el…

I-am văzut pe cei demonizați cum zbiară lângă Moaștele lui…și am ascultat slujbe și predici înălțătoare la pomenirea lui de peste an.

Asta înseamnă că sunt martorul direct al vieții lui de după moarte, ca și mulți dintre dumneavoastră, care îl simte viu și autentic în Biserica lui Dumnezeu.

De aceea trebuie să îi percepem la timpul prezent pe Sfinții tuturor secolelor…pentru că au enorm de multe lucruri să ne spună. Și să nu credem că i-am epuizat dacă i-am citit…recitit…re-recitit…pentru că și noi am devenit alții în urma contactului și a prieteniei cu ei.

Așadar să ne bucurăm de praznic!

Să învățăm esența praznicului: comunicarea și comuniunea cu Sfinții la timpul prezent!

Să le vorbim despre noi…și să îi lăsăm să ne spună ce cred și ce vor de la noi.

Și ne vor spune cu siguranță!

Numai că, în principal, ne vor spune despre aventura schimbării interioare…despre cine trebuie să devenim noi…dacă i-am întâlnit pe ei.

Și trebuie să fim gata, mereu, de drum…de un nou drum…în compania lor…pentru că ei ne duc departe…de cei care am fost până acum. Amin!

Aer de sărbătoare

  • Mesajul Prea Fericirii sale, Patriarhul Daniel, către regele Mihai, la sărbătorirea zilei de naștere.
  • În 2013, „tarabele din pieţe vor fi accesibile doar producătorilor persoane fizice, care vor vinde numai legume şi fructe româneşti, măsură ce vizează eliminarea intermediarilor evazionişti care folosesc acte de producător false şi generează statului pagube de peste un miliard de euro din comerţul „la negru” ”.
  • Victor Ciutacu (Jurnalul Național): „România toată-i o sumă de piramide paralele care urcă semeţ pe verticală-n rafturi feliate pe orizontală. La bază stau mereu truditorii. Care-s spoliaţi de primul nivel, funcţionari, agenţi de circulaţie, naşi sau ce-or mai fi. Ei sunt, la rândul lor, dependenţi de cei din felia superioară, care-i numesc/ţin pe funcţii şi le dau/iau în responsabilitate zonele mai bănoase/influente. Aşa că dau o cotă parte şefuleţilor locali cărora le datorează existenţa/prosperitatea/supravieţuirea. Şi ăştia marcă, la rândul lor, banu’ mai sus, la centru sau la factorul politic local care, dacă se simte deranjat de întârzierea plăţii cotizaţiei, le poate lua gâtuţurile instantaneu. Uite-aşa ajunge acolo, sus, oricare ar fi susul ăla şi oricine ar fi vârful grămezii, o foarte mare sumă, colectată în tranşe mici de la foarte mulţi oameni”.
  • Amnesty International a denunţat joi „utilizarea excesivă a forţei” de către poliţie împotriva unor manifestanţi paşnici care protstează faţă de măsuri de austeritate în ţări UE, inclusiv în România, şi absenţa unor sancţiuni împotriva forţelor de ordine vinovate”.

*

Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi creştini în Hristos, iubitori de sfinţi şi de mărturie creştină,

Când privesc această impunătoare şi măreaţă adunare de credincioşi în jurul acestui sfânt locaş istoric, întrezăresc în privirile dumneavoastră acea dorinţă sinceră şi adevărată de a-l cinsti cum se cuvine pe cel sărbătorit astăzi, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir, rodul şi ocrotitorul faimoasei cetăţi a Thesalonicului, unde se păstrează cinstitele sale moaşte.

Intuiesc, totodată, şi aud parcă în adâncul fiinţei dumneavoastră bătăile inimii manifestându-se printr-o evlavie şi cinstire fără precedent, faţă de marele mucenic şi izvorâtor de mir, dar şi faţă de cinstitele moaşte ale Sfântului dumneavoastră, Cuviosul Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, precum şi faţă de Sfântul Ierarh Nectarie, a cărui mână dreaptă am adus-o aici din sfânta sa mănăstire din Eghina, pentru binecuvântarea şi Sfinţirea dumnevoastră.

Cum toate acestea îmi trec prin faţa ochilor, două gânduri îmi vin stăruitor în minte: primul este acela că martirii lui Hristos, toţi sfinţii reprezintă cu adevărat slava, lauda şi măreţia Bisericii noastre, iar al doilea gând este că oricât ar fi de prigonită credinţa creştină, oricât ar transforma lumea din jurul nostru concepţiile noi, obiceiurile noi, tehnologiile noi, poporul credincios şi binecuvântat care locuieşte în ţările noastre ortodoxe nu va înceta niciodată să-L iubească pe Dumnezeu, să cinstească Biserica Sa şi să dea lumii contemporane o puternică mărturie despre această credinţă şi simţămintele sale.

În vremurile de persecuţie, martiriul oamenilor din acea epocă era acoperământul (corolarul) mântuirii creştine. Jertfirea vieţii omului, când aceasta se oferă pe altarul iubirii lui Dumnezeu, dobândeşte dimensiuni uriaşe.

Acel martiriu era, desigur, o mărturisire a lui Iisus Hristos în mijlocul unei lumi idololatre, dar, în acelaşi timp, reprezenta şi un protest puternic şi intens împotriva societăţii respective pe care, totuşi, Izbăvitorul omului venise în lume ca s-o schimbe.

Astfel, sabiei şi suliţelor, violenţei şi persecuţiei creştinii din acea epocă le-au opus o apărare eroică, o rezistenţă împotriva răului, motiv pentru care s-au şi dovedit a fi strălucitori luminători ai Bisericii.

Din păcate, astăzi, lucrurile s-au schimbat. Locul sabiei, al armelor de foc sau al chinurilor îl deţin şi îl evidenţiază noile concepţii de viaţă şi progresul ştiinţei.

Într-adevăr, puterea omului, îndeosebi cea intelectuală, este uriaşă. Niciodată nu s-a putut exprima în toată extinderea ei, ca în vremea noastră. Odată cu progresul ştiinţei, putem să interpretăm şi să înţelegem aproape totul. Cu evoluţia tehnologiei putem să dobândim lucruri altădată de neconceput. Acestea generează un sentiment de autosuficienţă arogantă, un antropocentrism egoist şi un materialism miop şi lipsit de filosofie.

Depăşim viteza sunetului, dezintegrăm puterea atomilor, am zdrobit, prin sistemul digital, hotarele cugetării şi îmbătaţi de succesul tehnologizării lumii, am pierdut interesul nostru faţă de Cel ce a creat lumea şi modul cum a fost aceasta creată. Slava deşartă a izbânzilor umane a diminuat slava lui Dumnezeu Creatorul.

În final, s-a alterat şi criteriul moral. Aşa numitele valori universale, precum solidaritatea, respectul reciproc, demnitatea, dreptatea, democraţia ş.a au înlocuit virtuţile sfintele ale credinţei nădejdii şi dragostei.

Într-o astfel de lume, suntem chemaţi, atât ca Biserică, dar şi personal, în calitate de credincioşi creştini ortodocşi, să dăm o bună mărturie despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Nu este nevoie să avem sindromul fricii, nici să ne situăm pe poziţii de apărare. Iată un frumos dialog între un tânăr om de ştiinţă şi un părinte aghiorit contemporan:

Până unde ar trebui să meargă cineva cu ştiinţa şi cunoaşterea, părinte?

Până la ultima sa limită; până la descoperirea întregului adevăr.

Şi dacă aceasta îl va pironi de zid pe Dumnezeu? Dacă se va descoperi că Dumnezeu este inexistent?

Dacă Dumnezeu există, atunci nu se teme de cercetare; dacă El nu există, atunci este bine s-o aflăm.

Un răspuns ferm, ortodox, încurajator şi luminat de Dumnezeu.

Al doilea element la care trebuie să luăm aminte îl reprezintă autenticitatea vieţii noastre creştine ortodoxe. Apa curată a adevărului este păstrată în recipiente ruginite, însă abaterile creştinilor care s-au înregistrat de-a lungul veacurilor nu trebuie să fie atribuite credinţei înseşi, ca şi cum apa a fost cauza lor.

Oare vom condamna un stejar din cauza faptului că lemnul luat din el a fost folosit pentru confecţionarea de bâte? Nu! O apreciere corectă a adevărului credinţei impune să privim la apa curată şi pură, nu la recipientele ruginite.

Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul nostru,

Suntem chemaţi în această lume să dăm mărturia cea bună despre Iisus Hristos; o mărturie nu doar a cuvintelor ci mai ales a întregii noastre vieţi. O mărturie a identităţii dintre cuvinte şi fapte.

Observaţi, iubiţii mei, cât de mare, cât de uriaşă este răspunderea pe care o avem în faţa istoriei, faţă de Biserică, faţă de fraţii noştri, chiar faţă de noi înşine, pentru a da această mărturie lumii contemporane, din ce în ce mai secularizate şi haotice.

Într-o lume în care oamenii suferă din cauza lipsei de libertate, a sărăciei şi a şomajului, va trebui ca viaţa noastră personală şi viaţa Bisericilor noastre să fie în conformitate cu cuvântul Evanghelic.

Comunicarea dintre Bisericile Ortodoxe, ca rod al comuniunii Sfintei Treimi, deschiderea braţelor părinteşti ale acestora şi cooperarea noastră ecumenică, în calitate de ortodocşi, constituie dovada concretă că Biserica este una, sfântă, sobornicească şi apostolică.

Exact acest adevăr îl evidenţiază şi prezenţa Sfântului Ierarh Nectarie aici; sfintele sale moaşte sunt mărturia unităţii noastre în Hristos, deoarece sfinţii ne unesc, anulând graniţele şi dimensiunea istorică a timpului.

În încheiere, doresc să exprim călduroase mulţumiri Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, mare teolog şi vrednic Întâistătător al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos din România, pentru invitaţia onorantă, ospitalitatea şi dragostea sa generoasă arătată faţă de noi şi vă doresc tuturor ca, împreună, să dăm cu toţii mărturia cea bună despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, în faptă şi cuvânt. Amin!

*

  • „Voci extremiste din uniune susțin însă că, spre a răspunde prompt la ”lovitura nucleară Brândușe”, ar trebui ras Crin. ”El Volo” salută, strategic și politologic, o asemenea soluție definitivă, irevocabilă și oarecum finală. “El Crin” ridică din pleoape, zâmbește și se întreabă dacă asta miroase a bine sau a (Băile) Felix. Puțintică răbdare – vine ea Otilia și aduce răspunsul la această enigmă”.
  • „Dincolo de conţinutul lor, dincolo de discuţiile legate de utilitatea lor în dosarul „Motorina”, stenogramele publicate recent aduc la vedere măruntaiele statului mafiot, patronat de Traian Băsescu. Descoperim, în acest fel, putregaiul care se ascundea sub formule gen „reforma statului”, „modernizarea statului”, „statul de drept””.
  • eu cred ca adevarata istorie o fac invinsii”.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [8]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei nu a purces la o simplă versificare a psalmilor, adică la o potrivire a cuvintelor în rime, ci el a încercat să reproducă starea spirituală a psalmilor.

Există doi poli ai tensiunii spirituale: tânguirea psalmistului în suferință și, respectiv, ruga și tânjirea după Dumnezeu.

Între aceștia doi există însă și o destul de întinsă gamă de gânduri, sentimente și trăiri, pe care autorul versificării psalmilor le-a înțeles foarte bine, și prin propria experiență duhovnicească, ceea ce i-a dat posibilitatea să se exprime deopotrivă cu o mare forță plastică.

El înțelege ipostazele în care vechiul psalmist, profetul și împăratul David, a scris acești psalmi – care de la început au fost destinați cântării și au, ca și alte imne din Scriptură (cântarea Sfântului Moise, cântarea Sfintei Ana, mama Sfântului Samuel, cântarea celor trei tineri în Babilon, cântarea Maicii Domnului, etc., care la noi uneori erau adăugate la finalul Psaltirii tipărite), o structură poetică, ca să nu mai vorbim de substanță poetică.

Astfel încât, rațiunile versificării țin și de o anumită dorință de a se apropia cât mai mult de forma și destinația originală a psalmilor, nu doar de un context istoric în care s-a recurs la acest exercițiu.

Trebuie subliniat că, pentru Dosoftei cel puțin, nu e o tehnică de facilizare sau de accesibilizare a psalmilor pentru publicul larg.

Dimpotrivă, în afară de forma cantabilă (care se potrivește doar acelor psalmi cu o măsură mai scurtă, de 6-7 silabe, și care au fost și mai mult simplificați pentru a deveni cântec popular), nimic nu este facil din întreprinderea lui Dosoftei.

Transpunerea în versuri a urmat unui îndelung proces de intimizare cu Psaltirea (dar care intră în atribuțiile oricărui monah, în mod obișnuit), iar adaptarea prozodică s-a făcut, după cum spuneam, prin apelul la o erminie perifrastică.

Dosoftei știa, de asemenea, că multe versete au impact în inima celui ce citește sau ascultă psalmii și este de remarcat faptul că el, ca poet, s-a străduit să le reproducă astfel încât să poată fi mai departe recunoscute inclusiv în noul veșmânt poetic. Și a reușit acest lucru.

Astfel, românii nu au resimțit exercițiul său poetic ca pe o inovație străină.

Pe lângă acestea, găsește nu de puține ori soluții surprinzătoare, care se concretizează în viziuni poetice pe care, bineînțeles, o traducere fidelă nu avea cum să le pună în practică.

Cu toate acestea, după cum am afirmat, fidelitatea  față de Psaltire (în spirit și nu în literă neapărat) este un telos fundamental al versificării dositeice.

Astfel, versete precum acestea: „Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea? […] Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte” (Ps. 12, 2, 4)[1], sunt prelucrate în acest mod:

Până când îm[i] voi pune sfaturi în biet suflet,
Zua durori, și noaptea inemă-n greu cuget?
/…/
Ce Te milostivește, o, Dumnezău Svinte,
De mi-auz[i] mișea rugă, mișele cuvinte,
Cugetul îm[i] svințește, ochii luminează
Dintr-a Ta strălucoare de senină rază.
Să nu adorm în somnul de a doua moarte
(Ps. 12, 5-6, 9-13)

Inima în greu cuget este fără îndoială o expresie cât se poate de plastică și de realistă în același timp, pentru că suferințele simțite în inimă se revarsă asupra minții care trebuie să discrimineze cauzele lor și să caute remediul.

 Iar răspunsul rațiunii este strigătul și dialogul cu Dumnezeu, deschiderea către infinitul care poate să acopere o durere a inimii al cărei adânc nu se vede.

Avalanșei de sentimente și dureri ale inimii care încearcă să copleșească mintea, isihastul îi opune rugăciunea cu mintea în inimă, care educă inima.

„Mișea rugă, mișele cuvinte” [sărmană rugă, sărmane cuvinte] este o repetiție care capătă valoare stilistică. Iar poetul Dosoftei știe să prețuiască aceste valori.

Adormirea întru moartea veșnică este la Dosoftei „somnul de a doua moarte”, care mă duce cu gândul la somnul cel de moarte ca expresie binecunoscută și mai târziu în limba română și utilizată de Andrei Mureșanu și în poemul care a devenit acum imn național.

Lumina lui Dumnezeu este „strălucoare de senină rază”. Atributul seninătății îl vom mai întâlni și în alte locuri, legat de luminarea care vine de la Dumnezeu: „dereptățâle” Sale

…veselesc inemă curată,
Din porunca Ta cea luminată,
Ce-ntărește ochii cu lumină,
În frica Ta, Doamne, cea senină.
(Ps. 18, 32-34)

„Frica cea senină” este un oximoron din punct de vedere stilistic, dar teologic este un paradox care exprimă însă o stare existențială concretă, privitoare la faptul că frica de Dumnezeu nu înseamnă tulburare irațională, sau neliniște/ groază fără obiect, ci (paradoxal) pacificare lăuntrică.

La fel și faptul că lumina întărește ochii reprezintă o metaforă din punct de vedere literar, iar în planul semnificațiilor profunde se referă la vederea interioară și la lumina  care îi oferă din ce în ce mai multă acuitate, și care vine „din porunca Ta cea luminată”.


[1] Cf. Biblia 1988.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno