Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [8]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Dosoftei nu a purces la o simplă versificare a psalmilor, adică la o potrivire a cuvintelor în rime, ci el a încercat să reproducă starea spirituală a psalmilor.

Există doi poli ai tensiunii spirituale: tânguirea psalmistului în suferință și, respectiv, ruga și tânjirea după Dumnezeu.

Între aceștia doi există însă și o destul de întinsă gamă de gânduri, sentimente și trăiri, pe care autorul versificării psalmilor le-a înțeles foarte bine, și prin propria experiență duhovnicească, ceea ce i-a dat posibilitatea să se exprime deopotrivă cu o mare forță plastică.

El înțelege ipostazele în care vechiul psalmist, profetul și împăratul David, a scris acești psalmi – care de la început au fost destinați cântării și au, ca și alte imne din Scriptură (cântarea Sfântului Moise, cântarea Sfintei Ana, mama Sfântului Samuel, cântarea celor trei tineri în Babilon, cântarea Maicii Domnului, etc., care la noi uneori erau adăugate la finalul Psaltirii tipărite), o structură poetică, ca să nu mai vorbim de substanță poetică.

Astfel încât, rațiunile versificării țin și de o anumită dorință de a se apropia cât mai mult de forma și destinația originală a psalmilor, nu doar de un context istoric în care s-a recurs la acest exercițiu.

Trebuie subliniat că, pentru Dosoftei cel puțin, nu e o tehnică de facilizare sau de accesibilizare a psalmilor pentru publicul larg.

Dimpotrivă, în afară de forma cantabilă (care se potrivește doar acelor psalmi cu o măsură mai scurtă, de 6-7 silabe, și care au fost și mai mult simplificați pentru a deveni cântec popular), nimic nu este facil din întreprinderea lui Dosoftei.

Transpunerea în versuri a urmat unui îndelung proces de intimizare cu Psaltirea (dar care intră în atribuțiile oricărui monah, în mod obișnuit), iar adaptarea prozodică s-a făcut, după cum spuneam, prin apelul la o erminie perifrastică.

Dosoftei știa, de asemenea, că multe versete au impact în inima celui ce citește sau ascultă psalmii și este de remarcat faptul că el, ca poet, s-a străduit să le reproducă astfel încât să poată fi mai departe recunoscute inclusiv în noul veșmânt poetic. Și a reușit acest lucru.

Astfel, românii nu au resimțit exercițiul său poetic ca pe o inovație străină.

Pe lângă acestea, găsește nu de puține ori soluții surprinzătoare, care se concretizează în viziuni poetice pe care, bineînțeles, o traducere fidelă nu avea cum să le pună în practică.

Cu toate acestea, după cum am afirmat, fidelitatea  față de Psaltire (în spirit și nu în literă neapărat) este un telos fundamental al versificării dositeice.

Astfel, versete precum acestea: „Până când voi grămădi gânduri în sufletul meu, durere în inima mea ziua şi noaptea? […] Caută, auzi-mă, Doamne, Dumnezeul meu, luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte” (Ps. 12, 2, 4)[1], sunt prelucrate în acest mod:

Până când îm[i] voi pune sfaturi în biet suflet,
Zua durori, și noaptea inemă-n greu cuget?
/…/
Ce Te milostivește, o, Dumnezău Svinte,
De mi-auz[i] mișea rugă, mișele cuvinte,
Cugetul îm[i] svințește, ochii luminează
Dintr-a Ta strălucoare de senină rază.
Să nu adorm în somnul de a doua moarte…
(Ps. 12, 5-6, 9-13)

Inima în greu cuget este fără îndoială o expresie cât se poate de plastică și de realistă în același timp, pentru că suferințele simțite în inimă se revarsă asupra minții care trebuie să discrimineze cauzele lor și să caute remediul.

 Iar răspunsul rațiunii este strigătul și dialogul cu Dumnezeu, deschiderea către infinitul care poate să acopere o durere a inimii al cărei adânc nu se vede.

Avalanșei de sentimente și dureri ale inimii care încearcă să copleșească mintea, isihastul îi opune rugăciunea cu mintea în inimă, care educă inima.

„Mișea rugă, mișele cuvinte” [sărmană rugă, sărmane cuvinte] este o repetiție care capătă valoare stilistică. Iar poetul Dosoftei știe să prețuiască aceste valori.

Adormirea întru moartea veșnică este la Dosoftei „somnul de a doua moarte”, care mă duce cu gândul la somnul cel de moarte ca expresie binecunoscută și mai târziu în limba română și utilizată de Andrei Mureșanu și în poemul care a devenit acum imn național.

Lumina lui Dumnezeu este „strălucoare de senină rază”. Atributul seninătății îl vom mai întâlni și în alte locuri, legat de luminarea care vine de la Dumnezeu: „dereptățâle” Sale

…veselesc inemă curată,
Din porunca Ta cea luminată,
Ce-ntărește ochii cu lumină,
În frica Ta, Doamne, cea senină.
(Ps. 18, 32-34)

„Frica cea senină” este un oximoron din punct de vedere stilistic, dar teologic este un paradox care exprimă însă o stare existențială concretă, privitoare la faptul că frica de Dumnezeu nu înseamnă tulburare irațională, sau neliniște/ groază fără obiect, ci (paradoxal) pacificare lăuntrică.

La fel și faptul că lumina întărește ochii reprezintă o metaforă din punct de vedere literar, iar în planul semnificațiilor profunde se referă la vederea interioară și la lumina  care îi oferă din ce în ce mai multă acuitate, și care vine „din porunca Ta cea luminată”.