Învierea fiicei lui Iair

(Luca 8, 41-56)

„În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte.

Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Iar o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei.

Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine.

Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Şi, încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul.

Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea.

Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te!

Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat”.

*

„Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu Se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă (…) Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut chip al propriei Sale veşnicii. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat în lume (…)” (Septuaginta, Înţelepciunea lui Solomon, 1, 13-14 şi 2, 23-24).

Minunea pe care o prezintă Evanghelia Duminicii a XXIV-a după Rusalii, şi anume, învierea fiicei lui Iair, precum şi celelalte două minuni de înviere a morţilor săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos – învierea fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr din Betania – sunt prefigurări ale Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Prin aceste minuni, Mântuitorul arată că omul a fost creat nu pentru a sta în mormânt, ci pentru a trăi veşnic în iubirea Preasfintei Treimi, în Împărăţia cerurilor.

Omul a fost creat de Dumnezeu pentru a fi incoruptibil sau nemuritor. Altfel spus, el avea în sine premisele nemuririi, dar nu plinătatea nemuririi.

Omul a fost creat după chipul Dumnezeului veşnic viu, dar el trebuia să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin libera alegere a voinţei sale sau prin stabilitatea sa în comuniunea cu Dumnezeu – Izvorul unic al vieţii veşnice.

Incoruptibilitatea sau nemurirea nu a fost un dat definitiv al naturii umane, ci mai degrabă un dar care trebuia cultivat prin comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu.

Aceasta arată că viaţa este dar oferit creaturilor de Dumnezeu, Creatorul Care aşteaptă dăruirea de sine a creaturilor, pentru ca existenţa lor să se împlinească în starea de comuniune în iubire.

Harul divin dăruieşte existenţă făpturilor inteligente pentru ca viaţa lor să se manifeste drept mulţumire sau recunoştinţă-euharistie. Păcatul lui Adam şi Eva ca neascultare faţă de Dumnezeu este de fapt o ruptură a comuniunii de iubire cu Dumnezeu.

Când omul vrea să devină ca Dumnezeu, fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, existenţa sa spirituală menţinută de suflarea divină (cf. Facerea 2, 7) încetează a mai fi comuniune în univers şi începe să decadă în lăcomie pătimaşă sau iraţională a materialităţii terestre, golită de spiritualitatea celestă: „te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Creat după chipul Dumnezeului veşnic, omul este chemat să dobândească nemurirea sau viaţa veşnică prin libera comuniune cu Dumnezeu.

„Slava lui Dumnezeu – spunea Sfântul Irineu de Lyon – este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” 1*.

Întrucât comuniunea liberă a omului cu Dumnezeu este esenţială pentru a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, adică sfinţenia şi viaţa veşnică, ruperea comuniunii cu Dumnezeu prin păcat a dus la moarte şi stricăciune care sunt contrare vocaţiei omului creat după chipul Dumnezeului Celui veşnic viu (Facerea 3, 19; Romani 6, 23; I Corinteni 15, 21-22).

Tocmai de aceea Noul Testament nu consideră moartea un fenomen natural, ci un duşman al omului de care Hristos ne eliberează prin Înviere (cf. I Corinteni 15, 26; Apocalipsa 21, 4).

Mai mult, întreaga făptură supusă stricăciunii „se va izbăvi din robia stricăciunii ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 21; Apocalipsa 21, 4).

Sfântul Vasile cel Mare precizează că „moartea este o urmare necesară a păcatului: ne apropiem de moarte în măsura în care ne îndepărtăm de viaţă, care este Dumnezeu; moartea este privarea vieţii: Adam, îndepărtându-se de Dumnezeu, s-a expus morţii”2*.

Prin păcatul lor – tulburare a existenţei interioare – Adam şi Eva au transmis urmaşilor natura lor căzută, adică supusă coruptibilităţii şi morţii.

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă astfel: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii” (Romani 5, 12).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii, urmând Sfintei Scripturi, învaţă şi ei că urmările păcatului care au afectat natura au fost transmise întregii umanităţi.

Unii Sfinţi Părinţi consideră că această transmitere se face pe cale biologică încă de la concepere 3*.

În acelaşi sens se exprimă Sfântul Grigorie Palama: „Moartea survine în suflet prin păcat; ea nu doar corupe însuşi sufletul…, ci împovărează şi trupul cu dureri şi patimi, îl face stricăcios şi în cele din urmă îl supune morţii. De altfel, după moartea omului interior prin păcat, Adamul pământesc a auzit: „Eşti pământ şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19)” 4*.

În acelaşi timp, mai mulţi Sfinţi Părinţi greci afirmă un aspect spiritual providenţial (proniator) şi pedagogic al morţii. Astfel, moartea a permis „împiedicarea răului de a deveni nemuritor” (Metodie de Olimp, Grigorie de Nazianz, Ioan Scărarul, Ioan Gură de Aur).

Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, moartea a permis ca „puterea sufletului să nu fie pe veci închisă în mişcarea sa împotriva naturii, ceea ce ar fi însemnat nu doar ultimul nivel al răului şi eliminarea evidentă a identităţii omului, dar mai cu seamă negarea vădită a bunătăţii divine”5*.

Dar, dincolo de acest aspect pedagogic ori proniator al morţii care împiedică răul să devină nemuritor sau veşnic, moartea îl opreşte totuşi pe om să fie pe deplin chip al Dumnezeului Celui Viu şi Veşnic.

Din cauza acestui fapt moartea nu este naturală în sensul naturii voite de Dumnezeu, ci doar naturală în sensul obişnuinţei omului cu păcatul şi cu moartea. Moartea este, aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel, „vrăjmaş” al omului (cf. I Corinteni 15, 26), al celor pe care frica morţii îi ţine în robie toată viaţa (cf. Evrei 2, 15).

Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază că frica morţii exercită asupra tuturor oamenilor o tiranie care îi determină să facă orice pentru a o evita 6*.

Sfântul Grigorie de Nyssa descrie faptul că frica morţii dă naştere angoasei, melancoliei, dezgustului, disperării şi, cel mai rău, a urii faţă de Dumnezeu şi a revoltei împotriva Lui. Refuzul şi respingerea morţii determină omul să se ataşeze în chip pătimaş de viaţa biologică terestră, ca posesie a bunurilor lumii pământeşti, temându-se că le va pierde prin moarte 7*.

Pentru ca omul să nu se mai despartă de Dumnezeu, Fiul veşnic al lui Dumnezeu S-a făcut El Însuşi Om, unind în Persoana Sa natura divină eternă şi sfântă cu natura umană muritoare sau stricăcioasă, pentru a vindeca această natură umană de înclinarea spre păcat ca moarte spirituală a sufletului şi de coruptibilitate (stricăciune) ca moarte fizică a trupului. Prin ascultarea Sa ca dăruire de Sine lui Dumnezeu-Tatăl până la moartea pe Cruce, Hristos a vindecat sufletul uman de neascultare (cf. Filipeni 2, 6-8; Ioan 10, 11; 15, 17; 1 Ioan 3, 16).

Prin coborârea Sa în iad cu sufletul Său unit cu dumnezeirea Sa şi prin Înviere, Hristos a eliberat natura umană de coruptibilitate dăruindu-i nemurirea şi viaţa veşnică. Moartea fizică a lui Hristos a fost separarea sufletului Său de trupul Său, însă unirea sufletului Său şi a trupului Său cu dumnezeirea Sa veşnică era mai puternică decât moartea Sa cu trupul.

Astfel, Hristos Dumnezeu-Omul a învins moartea trecând prin moarte şi intrând în viaţa eternă. Vindecarea naturii umane de moarte arată că mântuirea nu înseamnă doar iertarea păcatelor, ci şi participarea sufletului şi a trupului omenesc la viaţa veşnică a lui Dumnezeu (cf. 1 Petru 3, 21-22).

Viaţa lui Hristos Cel înviat nu este revenire la o viaţă biologică terestră pătrunsă de coruptibilitate, ci la o viaţă nouă, viaţa veşnică, nemuritoare şi nestricăcioasă.

Deci, Învierea lui Hristos şi învierea de obşte (universală) nu înseamnă reanimarea unui cadavru sau revenirea la viaţa pământească, biologică, trecătoare, amestecată cu suferinţă şi moarte, ci o viaţă nouă, cerească, în care trupul va fi transfigurat, înduhovnicit, liber de determinismele naturii ca foame, sete, teamă, durere.

Această Viaţă veşnică arătată în Hristos Cel înviat este viitorul absolut al omenirii, întrucât ceea ce este acum muritor sau stricăcios trebuie să devină nemuritor: „Carnea şi sângele – spune Sfântul Apostol Pavel – nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea…Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire… Iar boldul morţii este păcatul… Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!” (I Corinteni 15, 50-57).

Credinţa în Învierea lui Hristos mărturisită de Apostoli şi credinţa în învierea întregii umanităţi promisă de Hristos şi predicată de Biserică reprezintă sensul şi scopul ultim al întregii vieţi omeneşti.

Mântuitorul Însuşi a spus: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va mai muri în veac” (Ioan 11, 25-26).

Cu alte cuvinte, cine crede în Hristos, chiar dacă va muri cu trupul, va trăi cu sufletul în comuniunea de viaţă eternă cu Hristos. Vorbind despre Învierea de obşte sau universală, Mântuitorul spune: „toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29).

Învierea fiind darul lui Dumnezeu pentru toată lumea, toţi oamenii vor învia, dar numai cei care L-au iubit pe Dumnezeu pe pământ se vor bucura de fericirea comuniunii cu El şi în ceruri, pentru că Dumnezeu respectă libertatea oamenilor de a crede sau nu în El şi nu impune nimănui iubirea Lui.

Crezul credinţei creştine are drept încheiere următoarea certitudine şi speranţă: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

Timpul dintre Învierea lui Hristos şi învierea de obşte este timpul pregătirii pentru viaţa veşnică incoruptibilă şi nemuritoare.

Orice săptămână începe în calendarul creştin cu duminica sau ziua Învierii. Viaţa pământească este îndreptată către viaţa veşnică, deoarece moartea trupului nu mai este veşnică, întrucât ea a devenit în Hristos Cel Înviat Paşte, adică trecere definitivă a sufletului omenesc în comuniunea cu Hristos Cel Înviat şi slăvit. Morţii sunt adormiţi întru Domnul în aşteptarea învierii.

Necropola antică – oraş al morţilor – şi-a schimbat numele în „cimitir”, adică loc de odihnă. Lumina şi bucuria Învierii sunt trăsăturile fundamentale ale vieţii creştine, în pofida tuturor încercărilor şi dificultăţilor vieţii pe pământ (cf. II Corinteni 2, 4; Filipeni 4, 4; I Tesaloniceni 5, 16; I Petru 1, 8).

Credinţa în înviere şi în comuniunea vie cu Cel Veşnic Viu, cu Hristos Cel înviat, este pentru Apostolii şi Sfinţii Bisericii motivaţia fundamentală pentru a preţui darul şi timpul vieţii pe pământ ca loc şi durată de pregătire pentru viaţa veşnică. Lumina şi bucuria Învierii ne arată în primul rând că viaţa este dar sfânt al lui Dumnezeu şi comuniune de iubire cu El şi cu oamenii (cf. Matei 25, 34-46). De asemenea, faptele bune ale credinţei săvârşite în timpul vieţii limitate pământeşti au o valoare veşnică.

În acelaşi timp, când credinţa în înviere, rugăciunea şi comuniunea spirituală frăţească slăbesc, scade şi adevărata bucurie în Duhul Sfânt, iar sensul vieţii şi al morţii omeneşti devine nesigur.

Fără înviere, ca eliberare definitivă de moarte şi stricăciune, orizontul existenţei noastre se închide în dimensiunile pământescului limitat şi trecător, iar credinţa şi nădejdea par a fi zadarnice, fără conţinut ontologic şi eficienţă (cf. I Corinteni 15, 17-19).

Din acest punct de vedere, cele mai multe dintre teoriile secularizate legate de sfârşitul vieţii umane arată o profundă criză spirituală a civilizaţiei occidentale (europeană şi nord-americană), adică o sărăcie spirituală a gândirii care reduce viaţa persoanei la biologic şi identifică autonomia omului cu autosuficienţa şi lipsa de transcendenţă.

În concluzie, înţelegem faptul că omul este creat după chipul Dumnezeului personal şi veşnic, el este o fiinţă personală, chemată să participe în viaţa veşnică a lui Dumnezeu. Omul creat de Dumnezeu este chipul vizibil al Persoanei divine necreate şi invizibile. Fără trupul său vizibil, omul nu este om complet.

Biserica se roagă pentru odihna sufletelor celor adormiţi în Domnul, cinsteşte şi cultivă memoria lor şi aşteaptă cu credinţă şi speranţă învierea morţilor şi viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu. Rugăciunile Sfinţilor, trecuţi la viaţa veşnică, înălţate către Dumnezeu despre care vorbeşte Sfânta Scriptură (cf. Apocalipsa 6, 9-10; 7, 15) atestă existenţa invizibilă, dar reală a persoanei umane după moartea sa fizică.

După cum Hristos Domnul a adus sănătate femeii bolnave de hemoragie, prin vindecare, şi bucurie lui Iair, prin învierea fiicei sale, tot aşa Biserica Lui trebuie să ajute spiritual şi material pe cei bolnavi şi să consoleze pe cei îndoliaţi. Astfel, înţelegem că numai iubirea smerită şi milostivă poartă în ea lumina Învierii, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Adv. Haer. IV, 20, 7; cf. Irénée de Lyon, Contre les hérésies, trad. Française par Adelin Rousseau, Ed. Cerf, Paris, 1984, p. 47.

2. Sfântul Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul relelor, 7; cf. Jean-Claude Larchet, La vie aprés la mort selon la Tradition orthodoxe, Cerf, Paris, 2002, p. 19.

3. Cf. Jean-Claude Larchet, La vie aprés…, p. 20.

4. A Xénée, 10. Cf. Chapitres physiques, théologiques, éthiques et pratiques, 51; citat şi de Jean-Claude Larchet, La vie aprés…, p. 19.

5. Maxim Mărturisitorul, Scrisori, 10, P.G. 91, 449 BC. Cf. Întrebări către Thalassios, 61, CCSG, p. 85 – la J-C Larchet, p. 22.

6. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Evrei, IV, 4.

7. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre morţi, PG 46, 517A, citat şi de J-C Larchet, La vie aprés…, p. 27.

Did you like this? Share it: