Predică la ziua de naștere [31 octombrie 2012]

Iubiții mei,

nașterea e un dar imens

Un dar de la Dumnezeu și de la părinți.

Pentru că omul e bucuria la care Dumnezeu conlucrează împreună cu oamenii.

Și chiar dacă astăzi, datorită mentalității seculare, zămislirea, viața intrauterină și nașterea unui copil sunt văzute ca apanajul voinței părinților sau exclusiv al mamei (ca și când s-ar naște copiii doar de către mamă), din perspectivă eclesială nașterea e darul lui Dumnezeu.

Pentru că El are primul cuvânt de spus în materie de naștere…de dăruire a vieții.

Da, Dumnezeu nu înlocuiește…iubirea părinților…

Dar El e Cel care creează sufletul pentru fiecare om în parte, din prima clipă a zămislirii…pentru că sufletul e cel care își creează trupul pe măsura sa.

Și crearea sufletului de către Dumnezeu…și modul în care sufletul coexistă cu trupul…și modul cum sufletul e viața trupului…și cum și trupul e plin de rațiune și de capacitatea de a fi personalizat…formează taina vieții umane.

Pentru că fiecare suflet e unic…ca și trupul pe care și-l formează și îl susține.

Și sufletul nu preexistă trupului și nici nu e posterior formării trupului. Pentru că în ambele cazuri se anulează legătura ontologică, tainică, a constituției umane unice.

Ne naștem unde vrea Dumnezeu și unde sunt și părinții noștri…

Nu noi ne alegem părinții, nici țara, nici limba, nici locul și nici timpul când ne naștem. Însă oriunde ne-am naște și oricând ne-am naște depinde de noi ceea ce facem, în mod principal…chiar dacă sunt mulți cei care ne ajută.

Și ceea ce facem…se observă…

Mai devreme sau mai târziu lucrurile devin explicite

Nu neapărat în adâncul lor…ci prin ceea ce iese în evidență persoana noastră.

Însă viața duhovnicească și cea intelectuală sunt ceea ce atrage pe oameni în mod special. Pentru că oamenii, în general, sunt uimiți de o puternică personalitate, de fapte colosale, de ceea ce impresionează.

Dar în măsura în care impresionezi…în aceeași măsură se și creează o distanță între alții și…tine.

Și astăzi, la aproape 6 ani de online, mărturisesc că am un gust amar în ceea ce privește comunicarea între ceilalți…și mine…

Pentru că, pe măsură ce am devenit tot mai explicit…și tot mai generos cu alții, prin aceea că ne-am dăruit cărțile la nivel online și am scris și editat peste 10.000 de articole…pe atât a scăzut feedbackul real. Adică comentatorii/ dialogicii

Da, ratingul zilnic e situat în jurul a 10.000 de accesări.

Nu vine pe TPA „necunoscutul”…ci oameni reali, de peste tot din lume.

Însă ce au înțeles acești „oameni reali”…pe măsură ce eu am fost tot mai explicit?

I-am jignit prin generozitate?! Prin munca zilnică?!! Prin gratuitate?!!!

Au considerat că nu ne interesează opinia lor…deși noi ne adresăm lor?

Cu alte cuvinte, nașterea înseamnă venire în viață, intrare în istorie, viața în societate…iar în societate lumea discută. Cu atât mai mult în Biserică…credincioșii trebuie să discute!

Și fiecare trebuie să discutăm la nivelul nostru, asumându-ne cine suntem și ceea ce facem…dar să discutăm!

Iar onlineul pe care îl creăm este pentru noi un mod de dezvăluire/ de arătare/ de revelare a persoanei.

Nu ostentativ…ci creativ!

Pentru că mă interesează să stârnesc pe omul, pe creștinul din dumneavoastră…pe care vreau să îl văd vorbind, împărtășind altora din experiența sa, din comoara inimii lui.

E atât de greu să fim noi înșine?

Păi atunci cum vorbim de relație cu Dumnezeu…când nu știm să avem relații reale cu semenii? Mai ales cu cei care ni se deschid

Pentru că dialogul e poarta deschisă spre inima celui care îl inițiază

Și dacă nu vrei să îl cunoști pe cel ce ți se deschide…înseamnă că nu vrei să te înțelegi.

Și dacă nu vrei să te înțelegi înseamnă că te ignori…și, în primul rând, ignori darul lui Dumnezeu, care ești tu.

Dintotdeauna am trăit cunoașterea celuilalt ca pe o bucurie…chiar dacă, de multe ori, bucuria a fost…și amară.

Nu omul, în sine, ceea ce mi-a spus prin adâncul lui m-a întristat…ci gestionarea relației de către el. Sau lipsa de măiestrie în a uda și a crește relațiile…

Iar aici, când ai sechele din familie, de educație și de comportament…dai cu barda foarte repede în tot ceea ce înseamnă floare a relației.

Graba, nesimțirea, orgoliul, interesele mărunte, prostia…omoară relațiile chiar dacă avem…fond bun, din destul, în noi înșine.

Însă atunci când privim oamenii ca taine, ca teritorii de cunoaștere și de experiență, ca locașuri ale harului lui Dumnezeu…relația înseamnă binecuvântare și revelare.

E o mare binecuvântare să cunoști, în adânc, oamenii…pentru că trăiești o revelare continuă de sine și de alții, care îți aduc o libertate duhovnicească din ce în ce mai mare.

Da, oamenii contează

Contează cine ți-a punctat viața la modul abisal!

Contează cât de recunoscător ai ajuns…și cât de simplu…și cât de vertical…și cât de generos

Pentru că, în mod bucuros, contează cât adevăr și câtă recunoaștere de sine și câtă mulțumire ai din tot ceea ce faci.

Iar dacă ești plin de pace, de înțelegere, de recunoștință, de umilință…înțelegi că tot ceea ce ai e de la Dumnezeu și că mulți, foarte mulți, și-au dat osteneala pentru tine.

Pentru ce ești, ce ai, pentru cel care ai ajuns

Așadar, vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră alături de noi…dar nu ne satură tăcerea dumneavoastră!

Asumarea vieții și a conștiinței dumneavoastră ne-ar bucura…pentru că atunci am vorbi de la conștiință la conștiință.

Dumnezeu să ne binecuvinteze pe toți cu marea Sa iubire de oameni, El, Dumnezeul nostru Cel închinat în trei persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Glafirele lui Cristian Bădiliță [2]

Prima parte…

*

Al doilea studiu e dedicat lui Iuda Iscarioteanul, p. 43-98/ ca și primul, a fost scris datorită unei cărți „senzaționale”:  „Evanghelia lui Iuda”, pe care autorul o cataloghează ca text de sec. 4 d. Hr. p. 43/ însă nu teologia l-a transformat pe Iuda într-un „stigmat atemporal”, p. 44, ci propriul său gest de vânzare. Pe Hitler sau pe Stalin istoriografii i-au făcut monstruoși…sau ei sunt mult mai monstruoși decât i-a descris istoria?

Și cum dar se opune, la modul practic, „fanatismul de cazarmă” și „scepticismul încăpățânat” demersului unui scriitor de a „reînvia” un subiect istoric? I-a dat cineva cu parul în cap autorului…înainte și după ce „l-a reînviat” pe Iuda? De unde auto-victimizarea aceasta hiperbolizată a autorului? Adică cine „i-a suspendat” dreptul la opinie lui Bădiliță în România?

Scrisul său e „în pași repezi”, p. 44. Nu are timp să ne uluiască sau nu are cu ce?

Autorul consideră că Sfintele Evanghelii l-au „umbrit” „până la înnegrire” pe Iuda, p. 44. Adică „l-au nedreptățit”, în concluzie…Și observăm că în studiul de față…concluzia e anterioară demersului exegetic. Adică e o preconcepție…Iar eu nu dau doi bani pe cei care deja știu…ce-o să rezulte din „munca de cercetare”.

 Citează Codex Sinaiticus în p. 46 dar „uită” să ne dea referința.

De unde are informația că „împreună cu „Isus”, „Iuda” era cel mai frecvent nume dat copiilor evrei de parte bărbătească în secolul I”, p. 46? Nu ne-a indicat nicio sursă…

În care „uz curent” a intrat varianta Iscariotul, p. 47, n. 29…când peste tot, în cultul ortodox, este Iscarioteanul?

Iar dacă Iscarioteanul se referă la locul de baștină al lui Iuda, autorul concluzionează: astfel „Iuda Iscariotul ar fi singurul apostol negalilean dintre cei doisprezece”, p. 49.

Și autorul face din nou teoria chibritului pe verbul paradidomi, p. 49-52, ajungând la concluzia că echivalarea sa prin „a vinde” este „nelegitimă și trebuie abandonată”, p. 51. Și propune pe „a preda” în loc de „a vinde”, p. 52. Însă schimbă echivalarea semantică…urmările atroce ale gestului lui Iuda? E vreo diferență, în fapt, între a fost demis…și a fost scos din funcție? Sau între afirmațiile: „Bădiliță a fost predat Securității de către „prietenul” lui, Cruceru” și…„Cruceru l-a vândut pe Bădiliță Securității”?

Sub titlul „etapele diabolizării”, subcapitol început în p. 52, autorul urmărește datele din Evanghelii despre Iuda…ca și când Sfinții Evangheliști ar fi pus „pe seama” lui Iuda un păcat pe care el „nu l-ar fi făcut”. Fapt pentru care stai și te întrebi dacă autorul, Doctor în Teologie, are ceva de-a face cu viața Bisericii.

Obiectivitatea Sfinților Evangheliști vizavi de Iuda e „jurnalistică”, p. 52, pe când „ceilalți apostoli, „băieții cuminți”, puși să vegheze, dorm buștean chiar în noaptea în care Fiul va fi „dat în mâinile păcătoșilor””, p. 53. Stilul autorului, cu alte cuvinte, te convinge să iei totul „în bășcălie” și nu să îl crezi pe cuvânt.

Întregul comentariu al autorului la Evanghelii de la p. 53-65 e de un psihologism ieftin lamentabil. Nicio urmă de intuiție frumoasă, delicată, duhovnicească. Tocmai de aceea: Ucenicii „intră imediat în panică, arătându-se ofensați”, p. 54; dialogul lui Iisus cu Iuda se poartă „într-un registru oficial”, p. 58; Sfântul Luca face „un pas înainte în acest proces de teologizare și, implicit, de stigmatizare a apostolului Iuda”, p. 59; Iuda descris de Sfântul Ioan în In. 12, 4-8 „nu prea concordă cu Iuda din Sinoptice”, adică din celelalte 3 Sfinte Evanghelii etc.

Memoria ca experiență

  • Mâine, 31 octombrie 2012, eu, Preotul Dorin Octavian Picioruș, împlinesc 35 de ani. Vă mulțumesc tuturor pentru prezență, pentru comentarii, pentru rugăciuni, pentru că existați.
  • A scrie în fiecare zi în acest caiet e considerat un act de terapie. Mie mi se pare că această manie dăunează memoriei mele. Nu mă mai forțez în niciun fel să țin minte, pentru că tot ce trebuia să țin minte e scris imediat în jurnal și uitat la fel de repede”, Gabriela Melinescu, Jurnal suedez IV (1997-2002), col. Egografii, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 15.
  • Eu consider jurnalul o salvare a experienței mele, care poate ajuta în mod foarte profund pe oamenii care caută să se cunoască pe ei înșiși, pe oameni și, prin toate, să Îl iubească pe Dumnezeu.
  • Primele două volume ale mele de Jurnal, existente la nivel online, sunt acestea: Cuvintele duhovnicești (vol. 1) (390 pagini) și Cuvintele duhovnicești (vol. 2) (558 pagini).
  • Operele Sfântului Constantin cel Mare. Lista cu bibliografia aferentă.
  • Sfintele Moaște ale Sfântului Ierarh Nectarie al Eghinei în această dimineață, de marți, 30 octombrie 2012, au părăsit Bucureștiul și se întorc în Grecia.
  • Crin Antonescu: „Aș vrea să le transmit public imbecililor care insultă în masă toți cetățenii din Teleorman prezentându-i ca pe o masă amorfă de oameni manipulați și fără opțiuni politice, aș vrea să le reamintesc și să le spun foarte clar că toate alegerile de orice fel au dovedit că cetățenii din Teleorman, ca toți ceilalți cetățeni ai României, au opțiuni politice diverse”.
  • Despre cum instalăm Windows 8.
  • Cataclismele provocate de uraganul Sandy.
  • Frigiderul de 41.500 dolari.
  • Filmul arabo-americano-rus Where do we go now? (2011) e o minunată parabolă de conviețuire între creștini și musulmani, realizată de femei care știu să își tempereze bărbații. Un film rar, în care ambii conducători spirituali sunt responsabili și în care un grup de femei au maturitatea de a gândi constructiv pentru comunitatea lor. Trebuie văzut…pentru ca apoi să ne întrebăm, nu teoretic ci pragmatic: Ce facem de aici încolo cu noi și pentru noi? Ce facem când trebuie să discutăm realist conviețuirea noastră și nu exclusivist?
  • Au fost vremuri, la inceputul anilor ’90, cind Lucia Hossu Longin deranja foarte tare regimul conducator. Adevarurile productiilor sale de televiziune rascoleau toata societatea si rasuceau cutitul in trecutul marilor complici ai crimelor comuniste. Nici atunci, in plin conflict de idei, Lucia Hossu Longin nu a fost sicanata de institutiile statului, la comanda politica, asa ca acum. Tacerea noastra in fata unor abuzuri atit de mari ne-ar duce inapoi in dictatura si politie politica. De aceea vorbim, comentam, analizam si protestam, ca aceste mizerii sa fie stopate. Dreptate va fi facuta si prin vocea noastra”.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [2]

Prima parte.

Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, Ed. Polirom, Iași, 1997, 618 p.

 ***

Thales din Milet s-a ocupat cu astronomia și a susținut nemurirea sufletului/ p. 69.

A învățat de la preoții din Egipt și credea că apa „este la începutul tuturor lucrurilor”/ p. 70.

Thales sau Socrate a spus că mulțumește pentru că este om și nu animal, bărbat și nu femeie, elin și nu barbar/ p. 71.

Divinitatea este nenăscută și mai veche (mai înainte) decât toate, iar universul este cel mai frumos pentru că este opera Divinității/ Cel mai iute e spiritul și cel mai înțelept e timpul/ p.  72.

Dar care Divinitate și de ce punea problema Divinității dacă el era închinător la zei?

Thales ar fi spus: „Cunoaște-te pe tine însuți”/ p. 73.

Atenienii își înmormântau morții cu capul spre răsărit/ Regele Cresus, îmbrăcat în podoabe, l-a întrebat pe Solon dacă a văzut ceva mai frumos, iar Solon i-a răspuns că da: cocoși, fazani și păuni, „căci ei strălucesc în culori naturale, care sunt de mii de ori mai frumoase”/ p. 75.

Solon a îngăduit recitarea în public a epopeelor homerice, dar a interzis reprezentarea tragediilor, pentru că „ficțiunea e dăunătoare”/ După Solon, leacul nedreptății este suferința alături de cei nedreptățiți/ p. 77.

E autorul Legilor lui Solon, a scris Îndemnuri către sine, Elegii, etc./ p. 78.

Esop afirmă că Zeus „coboară pe cel trufaș și înalță pe cel umil”/ p. 80. De unde și până unde, din moment ce Zeus însuși nu era prea virtuos? Înțelepții antichității grecești par a-și însuși multe concepții din cu totul altă parte.

Pittacos: dacă cauți cu prea multă grijă un om vrednic, nu-l vei găsi niciodată/ p. 81.

Cleobul a cunoscut filosofia egipteană/ p. 85.

Cam mulți filosofi greci au cunoscut filosofia egipteană dar nu ni se spune nicăieri în ce a constat această inițiere. Filosofii nu mărturisesc ce idei și-au însușit din alte filosofii și religii.

Înțeleptul Periandru trăia cu mama lui, și-a ucis soția însărcinată, și-a ars de vii concubinele, și-a exilat fiul pentru că își plângea mama…/ p. 86.

Glafirele lui Cristian Bădiliță [1]

Cristian Bădiliță, Glafire. Nouă studii biblice și patristice, col. Plural Religie, Ed. Polirom, Iași, 2008, 319 p.

*

Cartea cuprinde cercetări filologico-istorico-teologice și conferințe, p. 5, ironia amară fiind prezentă din prima pagină: „las dogmaticienilor atemporali, ce par conectați direct la „bateria” Sfântului Duh” etc. Adică autorul se face grețos din prima…deși nimeni nu i-a cerut-o.

Primul studiu e dedicat Sfintei Maria Magdalena, p. 7-42/ pe ce se bazează Dan Brown…în n. 3, p. 8/ autorul vrea să răspundă la întrebarea dacă Sfânta Maria Magdalena a fost „prostituată” înainte de convertirea ei, p. 9 sq./ primul text discutat: Lc. 8, 1-3, p. 10 sq./ orașul Migdal de astăzi e la 5 km de Tiberiada și în antichitate era vestit pentru comerțul de pește, p. 11/ „figura sulfuroasă” (?!!!) a Sfintei Maria Magdalena…în Tradiția Bisericii, p. 11, când ea e Mironosiță și Întocmai cu Apostolii?/

Și autorul deduce în mod corect faptul că Lc. 8, 1-3 „nu poate legitima în niciun caz statutul [ei] de prostituată pocăită”, p. 12.

Următorul text analizat e Mt. 27, 55-56, p. 13/ Apoi Mc. 15, 40-41 și In. 19, 24-27…însă Sfântul Ioan nu-i „corectează” pe ceilalți doi, p. 13/ De ce In. 20 e „cea mai stranie” dovadă pentru subiectul de față?, p. 15/ autorul practică un stil rece, indiferent în munca de cercetare…care nu face deloc atractivă citirea/ sunt de acord cu „registrul misionar” al trimiterii Sfintei Maria Magdalena la Sfinții Apostoli, p. 17.

nu Tradiția „a contopit” trei persoane în una singură, p. 19/ Sfântul Luca nu a amalgamat pe nimeni, pentru că nu supunefemeia păcătoasă de la Lc. 7, 36-50 e Sfânta Maria Magdalena, p. 26/ verbul vrehin de la Lc. 7, 38, adevărat (p. 20-21), înseamnă a ploua/ a uda…Însă când îți uzi picioarele cu apă…nu ți le speli? Și când îți uzi fața cu lacrimi…nu ți-o speli? Sau a spăla/ a te spăla înseamnă numai…a avea la îndemână litri întregi de apă?

Nu, Sfântul Luca nu sugerează „o posibilă” coincidență între femeia păcătoasă și Sfânta Maria Magdalena, p. 23. Asta e o speculație…Pentru că Viața Sfintei Maria Magdalena, propovăduită de Biserică, nu admite faptul că ea a fost prostituată ci demonizată.

În p. 24, autorul subliniază faptul că Sfântul Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ambrozie, Sfântul Ieronim au vorbit de 3 persoane distincte. Și că primul care le-ar fi „contopit” ar fi Sfântul Grigorie cel Mare, p. 24-25. Și autorul invocă Omiliile 25 și 33 ale Sfântului Grigorie, p. 25, al căror conținut nu îl cunosc.

Și autorul citează fragmentul în latină și îl traduce (din Omilia 33) fără a ne indica sursa în p. 25. Îl citează în schimb pe Régis Burnet, care vorbește în mod neavenit despre Sfântul Grigorie, când pe mine, ca cititor, m-ar fi interesat…contextul în care pasajul, preluat de autor în mod necritic, apare la Sfântul Grigorie.

Iar p. 25-26 confirmă spusa autorului din n. 3, p. 8 cum că „studiul de față îi datorează mult cărții lui Burnet”. Adică totul…Autorul nu face decât să repete speculațiile lui Burnet în „studiul său”.

În p. 26 autorul zboară din secolul 6 în 16 citând, ca nuca în perete, pe Jacques Lefèvre d’Etaples…când nu ne convinsese cu citarea din Sfântul Grigorie/ pe ce se bazează autorul când afirmă că Proloagele, ediția Craiova, 1991, au fost „calchiate în bună măsură după tradiția catolică”, p. 27? / unde a citit autorul afirmația: Sfânta Maria Magdalena „era atât de virtuoasă, încât Duhul Sfânt ar fi putut să o aleagă pe ea ca mamă a lui Isus”?, p. 27/

Sau dacă autorul vădește scrupulozitate filologică la câte un verb grecesc noutestamentar de ce nu vădește și scrupulozitate citațională, spre exemplu, când vine vorba de a ne indica sursa pentru Sfânta Maria Magdalena în Tradiția ortodoxă sau „orthodoxă”, pe care s-a bazat la scrierea p. 27? Cum de nu ne citează nicio ediție critică a Vieții Sfintei Maria Magdalena? Putem face oare teologie…pe amintiri, presupuneri sau basme?

Legenda aurea, p. 27-29, nu mă interesează în mod neapărat. Adică adevăruri și minciuni puse la un loc. M-ar fi interesat însă munca de cercetare a autorului pe Viața Sfintei Maria Magdalena, pe care Biserica Ortodoxă o propovăduiește și al cărei fiu duhovnicesc autorul era atunci. Pentru că acum e greco-catolic

Nu sunt de acord cu autorul nici în afirmația sa, cum că Biserica are o „paradigmă de gândire exclusiv machistă, scrierile lui Pavel jucând un rol decisiv”, p. 30, în acest sens. Machism = opinie potrivit căreia bărbatul este „superior” femeii. Însă problematica machistă face parte din defensiva feministă utopică asupra teologiei patristice și nu are nimic de-a face cu funcțiile eclesiale ale bărbaților și ale femeilor în Biserică, care nu au la bază „un primat ontologic” al bărbatului.

Texte apocrife, p. 30-33/ da, sintagma „ucenicul iubit” al lui Iisus din Sfintele Evanghelii nu e o „aluzie erotică”, p. 33/ transformarea utopică a Sfintei Maria Magdalena într-o „eroină fondatoare a mișcării feministe”, p. 33 sq.

Cineva „o identifică” pe Sfânta Maria Magdalena cu „ucenicul iubit”, p. 35/ care sunt Sfinții Părinți care s-au îndoit de „autenticitatea” Evangheliei a 4-a? Pentru că autorul afirmă: „se știe că Evanghelia lui Ioan a ridicat mari probleme înainte de a fi acceptată în canonul eclezial”, p. 39/ în finalul primului articol autorul spune, că în mileniul 3 creștin  vom asista la „o repăgânizare profundă” a valorilor tradițional-creștine prin apelarea la ereziile repudiate de Biserică, p. 42.  Adică a făcut „rău” Biserica prin aceea că a repudiat și repudiază ereziile? Trebuia să le „hrănească” în continuare, pentru ca ele să nu fie „reutilizate”?

Istoria ieroglifică. În versuri [17]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16.

Între pasiri, dară,
era Brehnacea, carea,
macar că și ea,
nu mai puțin decât alalte,
de vărsatul singe nevinovat
ca de o privală prea frumoasă
să veseliia
și de toată carnea proaspătă
nu să oțărâia,
nici să scărăndăviia,
însă de multe ori
când sfaturile grele să zbătea
și lucrurile mari să dârmoia,
decât alalte precum mai adese
și mai de-aproape adevărul a atinge
să videa
și totdeauna spre cele mai line
și odihnite lucruri învăța
și îndemna

(că la tot sfatul,
când în vreo parte a să aședza
nicicum a să alege nu poate,
spre partea lineștii a să pleca
sfat înțelepțăsc ieste).

Precum odânăoară cătră Cucunos
filosofiia Lupului aievea adeveriia
și de sfatul ce pentru Struț începusă
să să părăsască cu toată nevoința
siliia,
așijderea cele mai de pre urmă,
precum ceva de cinste
a toată monarhiii să aducă
nedejde nu ieste
dzicea.

Aceasta pasire, dară,
vădzând că din partea
carea nici nedejduia,
lucruri ca acestea nebiruite
și nelecuite
să scorniră,
precum cu vreme
celea de carile grijă purta,
de să vor ijdări,
cu cât mai rele
și mai cumplite răscoale
în tot trupul publicăi
vor aduce
socoti.

De care lucru,
acestea așe în sine
chitindu-le
și oarecum până a nu fi,
cu ochiul sufletului
ca cum acmu ar fi vădzindu-le,
cătră tot theatrul
voroavă ca aceasta făcu:

În lume într-aceasta
lucrurile tâmplătoare
cum vor vini
și cum vor cădea,
nime dintre muritori
deplin și cum sint
cu mintea a le cuprinde
poate,
nici vreodânăoară cineva
rădăcina adevărului
pentru cele fiitoare,
afară din tot prepusul,
cu socoteala
a atinge s-au vădzut.

Ce precum toate lucrurile
în lume sau ființăști
sint,
sau tâmplătorești,
așe în doaâ chipuri
pentru dânsele a să adeveri
și a să înștiința
poate.

În cele tâmplătoare dară,
începutul adese greșește,
iară sfârșitul singur pe sine
de bine
sau de rău
început să arată
și să dovedește.

De care lucru,
a celor tâmplătoare,
până sfârșitul nu le videm,
nici de rele a le huli,
nici de bune a le lăuda
fără prepus putem.

Iară în cele ființești,
precum începutul, așe săvârșitul,
după a firii urmare,
afară din tot prepusul,
precum sint a le pricepe
și a le giudeca
îndrăznim
și putem.

Că precum în ciurul
cu gaurile largi
mulțime de grăunțe mititele
punem
și veșca ciurului
dincoace și dincolea batem
și zbatem,
din cele multe grăunțe,
carile întâi
și carile mai pre urmă a cădea
s-ar tâmpla
nu știm.

Iară precum până în cea de pre urmă,
precum toate vor cădea,
fără greș știm.

Că firește toată greuimea
la mijloc trage
și tot grăunțul mic
prin gaura mare neoprit
trece,
și așe, urmadză
ca ciurul zbătându-să,
grăunțele unul pre altul
deasupra îngreuind,
spre cădere să-l împingă,
după acela altul și altul,
până când tot cel ce împingea,
de nime neîmpins,
ce singur din greutatea firească,
după altele urmând,
să cadză.

De care lucru,
în lucrurile tâmplătoare,
cei ce cu minte întreagă
să slujăsc,
aceasta laudă
și spre bine prognosticesc,
ca oricând calea lineștii
s-ar afla,
drumul tulburării
cu lunecătoriu piciorul norocirii
să nu calce,
ce totdeauna
în cărarea lineștii
și potica păcii,
oricât de strâmptă ar fi,
nepărăsit
și neabătut
să călătorească.

Că macar că lucrurile
la începătură mici
și pre lesne a să isprăvi
să vad,
însă lucrul, de ce să lucreadză,
crește
și să mărește,
cu carile împreună
și lesnirile împiedecându-să,
nevoile să mămineadză
și să îngreuiadză,
și așe, cele mai multe,
de sfârșitul fericit și lăudat
scăpându-să,
să deznedejduiesc.

Așijderea, pricina pricinelor
a toată pricinele
dintâi privitoare
și giudecâtoare
ieste,
carile fără cea cădzută
plată și răsplătire
a le lăsa nu poate

(că precum greuimea grăunțului
deasupra căderii celui dedesupt
pricină au fost,
așe greuimea altuia
pricină căderii celuia
ce căderea celuialalt au pricinuit
va fi).

Aședară, lucrurile muritorilor
și muritorii,
ori ca grăunțele în ciur,
ori ca spițele în roată
ar fi,
adevărul fără prepus ieste,
că loc stătătoriu
și viață credincioasă
cuiva din fire nu s-au dat,
nici să va da,
ce toate
sfera nestării sale
sint
să încungiure
și nesăvârșit
țircăiamul firii
sint
să împregiure
și fietecui decât sine
cel mai tare ieste
să să afle
și pricina pricinătoare
fără izbânda pricinirii
ieste să nu scape.

Deci până la cuvântul
ce voi să grăiesc
voi vini,
asupra acestuia lucru o pildă,
carea în dzilele bătrânețelor mele
a privi
mi s-au tâmplat,
ascultători
și îngăduitori
să fiți pre toți vă poftesc.

Odânoară pentru hrana
tâmplându-mi-să
peste creșteturile munților a zbura
și peste toți câmpii
cu ochii a mă primbla,
întrun mușinoiu un guziu,
de cu vară,
ca preste iarnă
hrană să-i fie,
de prin țarini grăuncene culesese
și cu multe nevoi și ostenele
în mișina ce făcusă
le strânsese.

Și așe, cu linește
și cu odihnă viața trăgându-și,
o furnică de mișina guziului
dede,
carea, un grăunți râdicând,
la mușinoiul său îl dusă,
pre care alalte furnici,
cu dobândă și pradă gata ca aceasta
vădzind-o,
cu toatele după dânsa să luară.
Și dacă la casa bietului guziu agiunsără
și de strânsă grămadă grăunțelor
dederă,
îndată a o prăda,
a o încărca
și a o căra
începură.

Guziul, săracul, în vreme ca
aceia de tot agiutoriul scăpat
și de rădăcinile curechiului
ce mai denainte stricase blăstămat
simțindu-să,
din toată nedejdea să scăpă
și cu mare foamete
din fălcile morții nu scăpă.

Iară furnica, carea întâiu
pricina prădzii,
foamei
și mai pre urmă
și a morții guziului era,
de bișugul și bivul
carile peste toată iarna avusese
îngrășindu-să
și îngroșindu-să,
cu aripi ca pasirile să într-aripă
și ca muștele în aer
cu mare slobodzenie zbură.

Iară lângă mușinoiul furnicelor,
de cu primăvară,
în spinii carii acolea
aproape era,
o păsăruică mititelușă
cuibul a-și face
și puii a-și scoate să tâmplă,
carea tot cu furnici mititele
puișorii a-și hrăni
și a-i crește
era obiciuită.

Căci amintrilea nici ea
alte lighioi mai mari a prinde,
nici puii ei a le înghiți
sau a le amistui
putea.
Iară într-o dzi
cea îndestulită nafaca uitându-și
și a firii sale hotare trecându-și,
furnica cea mare
și cu aripi prinsă
(căci și furnica atuncea
își găsește peirea,
când îndobândește aripile),
pre carea,
după câtăva luptă
și trudă
biruind-o,
mâncare puilor săi
o dusă.

Furnica, de primejdiia vieții cuprinsă
și de amărăciunea
ceii mai de pre urmă suflare,
cu duios
și mișelos
glas cătră păsăruică dzisă:
„Nici tu, o, lacomo,
fără plată vii rămânea”.
Ce păsăruica,
milos
și jelnic cuvântul ei
în samă nebăgând,
fărâmi,
fărâmiiele făcând-o,
puilor o împărți.

Eu, patima furnicăi vădzind
și cuvântul
cel cu moarte amestecat
din gură-i audzind,
cu tot de-adinsul
sfârșitul la ce ar ieși
și asupra păsăruicăi izbânda,
când și răsplătirea
în ce chip ar fi
ca să cunosc, a oglindi
mă pusăiu.

Deci pasirea dacă furnica omorî
și puilor o împărți,
îndată, după obiceiu,
la câmp, pentru ca alt vânat
hrană puilor să prindză,
să dusă.
Așe, ea în câmp lipsind,
un șoarece pe spini urcându-să,
cuibul cu puii păsăruicăi
află.
Carii, încă golași,
fără tulee fiind
și puterea aripilor de zburat
încă neavând,
pradă șoarecelui să făcură,
pre carii șoarecele înecându-i,
câte unul,
câte unul,
mâncare puilor săi
îi căra.

Iară când șoarecele,
pentru ca și cel mai de pre urmă
puiu să ia,
să întoarsă, iată și maica lor
din câmp cu hrana în gură
sosi.
Carea, de puișori sărăcită
cunoscându-să
și pre prădătoriu
încă în cuibul ei vrăjmășește
pre puiul carile încă
cu suflet rămăsese,
a încolți
și a răni vădzind,
pentru viața lui cu mare umilință
pre șoarece a ruga începu:

„Lasă-mi, tiranule, pre unul.
Cruță-mi, vrăjmașule,
pre acest mai mic macară.
Nu mă lăsa așe de tot arsă
și înfocată,
fie-ți milă de lacrămile
și tânguirile mele,
nu-mi pierde toată
ostenința tinerețelor,
nu mă despărți
de toată nedejdea bătrânețelor mele!

Adu-ți aminte că și tu părinte a fii
și nascătoriu a nascuți
ești.
Socotește a inimii durere,
carea maica pentru rodul pântecelui său
pătimește.
Eu păcatul mieu cunosc
și în oglinda fărălegii mele acmu mă privăsc[1],
pentru carea astăzi
cea cădzută plată îmi iau
și dreaptă izbânda furnicăi
întreit asupră-mi să face,
ai căriia, o, ticăloasa,
jelnicul glas n-am ascultat
și peste putințele
și hotarăle firii mele trecând,
trag ce trag
și pat ce pat.

Ia pilda mea asupra ta,
o, nemilostivule,
și cu pedeaspa la mine sosită
de cea la tine viitoare
a scăpa
te învață.
Că precum mie întreit,
așe ție îndzăcit
pricina
pricinelor să nu-ti răsplătească
preste firea ei ieste.

Și precum eu pre puii furnicăi
i-am făcut fără maică,
așe pre mine, maica,
tu m-ai făcut fără pui.
Așijderea, precum tu pre mine,
maica oțăroasă
și jelnică,
moartea puilor miei
astădzi a privi m-ai făcut,
așe mâne
sau poimâne
de neagră și cumplită
moartea ta a să olecăi
și a să sărăci
pre puii tăi va face.
Și precum tu pre mine
mă desficiorești,
așe altul
pre puii tăi va despărinți”.

Acestea și altele ca acestea
ticăită păsăruica
cu olecăioase viersuri
și cu miloase glasuri
pamintea
și moartea puilor săi
cu jele cânta:

„A lumii cânt cu jele cumplită viață,
Cum să trece și să rupe, ca cum am fi o ață.
Tânăr și bătrân, împăratul și săracul,
Părintele și fiiul, rude și-alalt statul,
În dzi ce nu gândește, moartea îl înghite,
Viilor rămași, otrăvite dă cuțite.
Țărna tiranul, țărna țăranul astrucă,
Izbânda, dreptatea, în ce-l află-l giudecă,
Unii fericiți să dzic într-a sa viață,
După moarte să cunoaște c-au fost sloi de gheață”
[2].

Ce șoarecele
nici de verșul
și de viersuri
în ceva înduplecându-să,
nici de fierbinți lacrămile
și duioase suspinurile
păsăruicăi
cevași milostivindu-să
și pre cel mai mic puiu omorând,
cu mare veselie la cuibul său
îl dusă.
Vesel acmu șoarecele,
și de bișugoasă prada
ce dobândisă
mai îndrăzneț
și mai simăț făcându-să,
mai tare a îmbia,
și mai fară sială
prin toți spinișorii a să urca
începu,
socotind că tot spinul
cuibu
și tot porumbreriul
pui de pasire va avea

(ce precum apelpisia
de multe ori
mai vrednicii lucreadză,
așe afthadia
singură cu sabiia sa
capul își răteadză).

Că într-acea dată
o mâță sălbatecă
pentru hrana prin spini șorecăind,
sunetul îmbletului șoarecelui
la urechi îi vini.
Carea, după al său obiceiu,
mai cu de-adins a să tupila
și a să șipuri
începând,
șoarecele cel ce sunetul făcea
printre frundze zări,
și așe, mâța totdeodată
și fără veste sărind,
șoarecele, blăstămatul,
toată sărita își pierdu

(că când mințile de spaimă
să uluiesc,
atuncea și picioarele a fugi
să împiiedecă
și în toate ierbușoarele
să invălătucesc).

Așe mâța pre șoarece
întâi în brânci,
apoi în fălci
apucând,
cu mormăieturi trufașe
și mândre i să lauda.
Șoarecele între cele puține
olecăituri ce făcu,
întâi era aceasta:
(„cine face,
face-i-să,
cine înghite undița,
fier de corabie borește):
osinda păsăruicăi
m-au aflat”.

Șoarecele încă bine
cuvintele nu-și încheie,
și mâța în oala stomahului
a-l fierbe
și în tigaia maiurilor a-l prăji
și în vasele mațelor
a-l scoate începu.
Așe mâța,
spre vânătoarea șoarecelui
cu totului tot
dându-să,
ce o aștepta
nici știia,
nici să gândiia.

Că într-acea ună dată,
un dulău ciobănesc,
pre lângă spini
pentru paza oilor îmblând,
mirosul mâții adulmăcă,
după miros urma luă,
după urmă cu ochii de mâță
dede.

În scurt, mâța
șoarecele încă bine
nu înghițisă,
și ea acmu
în fălcile dulăului sosisă,
carea nu de cuvânt,
ce așeși mai nici de gând
vreme a avea
putu.
Că vrăjmași și ascuțiți
colții dulăului
îndată toate oșcioarele îi zdrumicară
și toate mățișoarele îi deșirară.
Dârz dulăul și cu coada bârzoiată,
ni la un spin,
ni la altul
piciorul după obiceiu râdica
și precum și el altuia vânat
și colac să găta,
nicicum în minte îi era.

Că pre acea vreme un lup,
după oi cu mare meșterșug
și mulcomiș lingușindu-să,
asupra dulăului,
fără veste cădzu.

Lupul pre vechiu nepriietin
așe singur
și de tot agiutoriul strein
și lipsit
vădzind,
asupra-i să-l fărâme
năvrăpi.
Dulăul, macar că cu lătratul
cât putea pentru pizmașul
de obște ciobanului știre da
și cu toată vârtutea,
cât prin putință îi era,
cu lupul să lupta.

Insă agiutoriul ciobanului a sosi,
mai mult decât dulăul
virtutea lupului a sprijeni
zăbăvind,
biruința la lup rămasă
și, bucăți-bucățele făcându-l,
viermilor îl întinsă masă.

Ciobanul până la locul bătăliii a sosi,
încă de departe un pardos,
frumos la piiele
și vrăjmaș la inimă,
precum asupra lupului
cât ce poate aleargă,
vădzu.
De carile el spăriindu-să
până va videa
între lup ș-între pardos
ce să va isprăvi,
după spini să dosi.

Pardosul îndată ce
la lup fără veste sosi,
deodată lupul cu dânsul
de luptă să apucă.
Ce lupul
nici mult lupta sprijenind,
nici puțin ceva folosind,
în clipala ochiului, biruit,
trântit
și omorât fu.
Pardosul acmu,
duhul cel mai de pre urmă
de la lup
cu cumplită vrăjmășie scoțind,
ciobanul de după spini
cu palestra sigeata
printr-inimă îi pătrunsă.

Pardosul, de moarte rănit
și de toate puterile părăsit
vadzindu-să,
cu glas de moarte
și cu cuvinte de singe,
într-acesta chip grai:

„Gudziul pentru curechiu,
furnica pentru furtușag,
pasirea pentru lăcomie,
șoarecele pentru simeție,
mâța pentru pizmă și viclenie,
dulăul pentru vrăjmășie
și mândrie,
lupul pentru veche dușmănie,
eu pentru obraznica bărbăție v
iața ne-am pus.
Iară ciobanul pentru piielea mea
capu-și își va da”.

Acestea ciobanul nici ascultând,
nici în samă cevași macară băgând,
macar că trist
pentru dulăul ce pierdusă,
însă vesel
pentru piielea pardosului ce agonisisă
era,
pre carile în loc despoindu-l
și piielea pre umăr aruncând,
spre oi și spre stână
să margă să întoarsă.
Căruia un voinic oștean
bine întrarmat
în timpinare îi vini,
și după ce bună calea
după obiceiu ciobanului dede
și pre umeri-i piielea pardosului vădzind,
cu plată să i-o vândze,
cu blânde cuvinte cerșu.

Ciobanul, și pentru piierderea dulăului
mânios,
și pentru uciderea pardosului
simăț,
cine de după spini cu palestra
odată un pardos au ucis,
precum de acmu înainte
și lei
și paralei
și țigan
și oștean,
tot cu o lovală va prăpădi
i să păru.

De care lucru,
nici dzua bună omenește luând,
nici la cuvântul blând
cum să cădea răspundzind,
calea să-și păzască
oșteanului dzisă,
iară amintrilea bine să știe
că în câmp ca acesta,
cine pre cine a despoia
poate,
a celuia piiele poartă.

Și vedzi aceasta
(palestra de-a umăr spândzurată arătând),
nu a vinde, ce în dar a cumpăra
s-au învățat.

Oșteanul,
de aspru cuvântul ciobanului
oțărându-să
și de batgiocură ce-i făcea
cu inima înfrângându-să,
mai mult trufașe răspunsurile
a-i audzi
a suferi
nu putu,
ce, îndată calul în dălogi strângând
și cu picioarele din pinteni
întețindu-l,
asupra lui să răpedzi
și sulița prin țița stângă
pătrundzindu-i,
nu numai de piielea pardosului
îl despărți,
ce și de haine dezbrăcându-l,
numărul dzilelor la sfârșit
îi dusă.

Așe ciobanul, în dar cumpărătoriu,
împreună cu marfa
și viața își prăpădi.

Iară oșteanul, pe cal încălecând
și piielea pardosului
pe deasupra scutului îmbăierând,
pe drumu-și purcesă.
Așe, el uneori de bună inimă
și de izbândă cântând,
iară alteori de lucrul
și singele ce făcusă gândind
și mărgând,
de-alăturea drumului
un iepure sări.

Oșteanul, bunătății calului bizuindu-să,
precum pe iepure ca și pe cioban,
în suliță va lua socoti
(ce cine alege oasele,
peștele cât de mare poate mânca,
iară oasele nealegând,
piticul cât de mic
spre înecarea grumadzilor
destul ieste).

Și așe, cu sulița buărată
pre bietul iepure în goană luă,
și acmu din cal pre iepure biruind
și în clipală iepurile agiungând,
când de când în suliță îl va ridica
să chibzuia.
Iepurile, într-atâta de mare
a vieții primejdie vădzindu-să
și precum firea
mai mult a-l agiutori
a nu putea cunoscându-să,
la obiciuitul meșterșugu-și
alergă,
și așe, cu multe șuvăituri
și cohâieturi
spre niște locuri măluroase
și țărmuroase
a fugi luă.

Oșteanul, ochii
în dosul iepurelui întinși
și înfipți
având,
de a locului răutate
și de primejdiia viitoare
nici grijă, nici pază
avea. Și așe, în răpegiunea calului
asupra a unui mal înalt sosind,
nici vreme de chivernisală,
nici loc de fereală
mai putu avea,
ce în mișelos chip
din țărmurile malului
fără aripi zbură,
și din călăreț alergătoriu,
dobitoc fără aripi zburătoriu
să făcu,
până când greuimea firească,
răpegiunea
și iușurimea
meșterșugească
biruind,
cu capul în gios,
ca cum nu poftiia,
în fundul pohârniturii,
ca cum nu vrea,
asupra colțiroase
și simceloase
pietri, ca cum nu să gândiia
și ca vai de capul lui,
cădzu;

unde os prin os pătrundzindu-și
și mădular prin mădular zdrobindu-și
cu groaznică
și strașnică
moarte,
ceia ce i să cădea
izbândă
și ceia ce-l aștepta
dreaptă osindă
își luă”.

După povestea
și pilda aceasta,
Brehnacea iarăși
cuvântul carile începuse
la sfârșit a-l duce
apucă: „Aședară,
în lume lucrurile tâmplătoare
celor ce rădăcina
și pricina dintâi necunoscută
le ieste,
precum toate fără chivernisala cuiva
și fără nici o pricină a cădea
și a să tâmpla
să par.
Însă fietece de a sa hirișă
și adevărată dintâi pricină
nu să lipsește
și fietecui
ceia ce i să cade tâmplare,
de hulă sau de laudă,
de fericire
sau bezcisnicie
fără greș vine.

De care lucru, aievea ieste,
că adunările dinceput drepte
și adevărate pricini să nu fie avut,
ce numai pentru deșartă
și înflată
slava numelui
și pentru ca să să dzică,
iată că tot capul ni s-au plecat
și tot genunchiul ni s-au închinat,
aceste ale lumii răscoale
au pricinit.

Deci pentru izbânda a voii
în părere începute,
a multora multă asupreală
și mare înădușală
să face,
carea fără plată
și osindă,
precum nu va rămânea,
fără prepus ieste

(că suspinele drepte
ceriurile pătrund
și lacrămile obidite
chentrul pământului potricălesc
și singele vărsat
cărbune ardzătoriu
și foc pârjolitoriu
să face).

Carile la vremea sa
izbânda
și osinda
își gătesc,
de carile asupritoriul a scăpa
și năcăjitoriul a să apăra
preste fire
și peste putință
ieste.

Iată, fraților, izbânda
la ușă,
iată, priietinilor, plata
în casă
și răsplata
în cap ne-au sosit.

Au nu Vulturul, monarh
a toată zburătoarea a fi poftind,
batgiocura tuturor lighioilor
ne-am făcut?
Prodromul aceștii urâcioase vești
încă de demult Liliacul era,
carile cu cuvântul
și cu lucrul
în mijlocul a tot theatrul
și denaintea
a tot ochiul biruința
au dobândit.

Așijderea,
acmu, micele acestea musculiță
dreptatea cât să fie de vârtoasă,
umilința cât să fie de înaltă
și mândriia cât să fie de plecată
și de înflată
frumos ne arătară.

Au nu în cartea Vulpei
fumul pojarului acestuia mirosiia?
Și încă altele mai rele
și mai cumplite
a vini
prin neștiință prorociia
(că tot prorocul,
adevărat în dzisă negândit,
în cuvânt nealcătuit
și în ieșirea lucrului nesmintit
ieste).

De vreme ce adevărate
cuvintele Liliacul
să pomenim ne învăța,
și precum decât Cămila
mai mare Filul
și decât zimbrul
mai iute Inorogul
a fi aminte ne aducea.
Acestea toate atuncea
de batgiocură
și în samă nebăgate să avea,
iară acmu iată
că piatră
după piatră
a să pohârni
și val
după val
a ne lovi
și a ne năbuși
au început.

Pentru aceasta dară,
de mă viți asculta,
sfatul bătrânețelor mele
ieste acesta:
Liliacul precum s-au aședzat
să nu-l mai clătim.
Pe Vidră în gârle, unde să află,
cu hrană și cu alte trebuitoare
să o chivernisim.

A muștelor prieteșugul și frățiia,
iară nu vrăjmășiia
și veciniia,
să poftim.
Filul și Inorogul, cât în putință va fi,
precum cu dobitoacele amestec nu avem,
a-i înștiința să silim
și după înștiințare
adevărul lucrului să și urmedze.

Deciia, unde ar pofti
a lăcui
și în ce chip ar vrea a viețui
în ceva împotrivnici să nu ne arătăm,
ce noi penele noastre să ciuciulim,
iară dobitoacele, cum vor putea,
perii să-și lingă
și să-și netedzască
(că cine gardul strein trece
și în pomul altuia să suie,
la întors gardul zid
și la mâncare poama piatră
i să face).

Căci amintrilea, toate,
a tuturor dobitoacelor supuse
dosede și asuprele,
de nu Filul,
Inorogul,
de nu Inorogul,
altul ca Inorogul,
asupra noastră cu vreme
va să le izbândească
și tot suspinul
cu osânda sa va să ne găsască.

Și mai vârtos Inorogul
grijliv pentru noi fiind,
nuârul mic
repede ploaia va să ne trimată,
din carea nu numai penele, și aripile,
ce așeși și cuiburile de prin copaci
și bortele de prin stinci
a ne scuti
și uscate a ne feri
vrednice nu vor fi
(pre slab să nu gonim,
că mai tare l-om face,
pre fricos să nu spăriem,
că mai îndrăzneț să va întoarce).

Acestea, o priietinilor, de la mine;
iară voi de la voi
ce poftiți arătați
și ce vi-i voia lucrați
și, veri așe,
veri așe,
în cea mai de apoi
cuvintele mele din minte nu scoateți”.


[1] Parafrază la Ps. 50, 4: „Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea” (Biblia 1988).

[2] Primele două versuri reproduc începutul poemului Viiața lumii al lui Miron Costin. Strofa aceasta se găsește și în Divanul lui Cantemir.

Istoria începe de oriunde o privești [42]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a.

***

Editura Fundației Anastasia a reeditat în 2012 Omiliile Sfântului Grigorie Palama în 3 volume.

Și în primul volum sunt incluse omiliile 1-20[1], în al doilea: 21-35[2], în al 3-lea: 36-63[3].

Prima omilie e despre pacea obștească (p. 3-10), a doua despre parabola vameșului și a fariseului (p. 11-24), atacând tacleala în Biserică, la slujbe (p. 13). A 3-a omilie e despre fiul risipitor (p. 25-39), a 4-a despre a doua venire a Domnului (p. 40-55), a 5-a e la Întâmpinarea Domnului (p. 56-67), a 6-a e despre post și facerea lumii (p. 68-79), a 7-a tot despre post (p. 80-87), a 8-a despre credință (p. 88-96), a 9-a despre post și rugăciune (p. 97-104) și a 10-a despre vindecarea slăbănogului (p. 105-117).

Adică Sfântul Grigorie a scris deopotrivă predici tematice și exegetice.

În a 11-a este despre Sfânta Cruce (p. 118-137), despre scoaterea demonilor în a 4-a duminică din Postul Mare (p. 138-148), despre milostivire în a 5-a a Postului Mare (p. 149-157), a 14-a este la Bunavestire (p. 158-168), a 15-a e la Florii (p. 169-179), a 16-a este despre iconomia mântuirii (p. 180-208), a 17-a e despre taina Sâmbetei și a Duminicii (p. 209-224), a 18-a e la Duminica Mironosițelor (p. 225-235), a 19-a e la femeia samarineancă (p. 236-252) și a 20-a, ultima din primul volum, e o predică exegetică la Duminica Orbului (In. 20, 11-18) (p. 253-262).

Al doilea volum începe cu omilia a 21-a, la Înălțarea Domnului (p. 9-19). A 22-a e tot la Înălțare, vorbind despre patimi și virtuți (p. 20-30), a 23-a e despre „războiul potrivnicului prin simțuri și prin minte” (p. 31-40), a 24-a e la Cincizecime, despre pocăință (p. 41-52), a 25-a e la Duminica tuturor Sfinților (p. 53-63), a 26-a e despre vara duhovnicească (p. 64-72), când trebuie să arătăm că ne coacem pentru Domnul și a 27-a e despre secerișul duhovnicesc (p. 73-83).

A 28-a omilie palamită e la pomenirea Sfinților Petru și Pavel (p. 84-93), aceasta fiind prima sa predică aghiologică.

A 29-a e despre slăbănogul din Capernaum și „despre întristarea după Dumnezeu” (p. 94-104), a 30-a e la vindecarea celor doi orbi și despre faptul că „nu există credință cu adevărat în afara faptelor de pocăință” (p. 105-115), a 31-a e la litania din prima zi a lunii august (p. 116-1287).

A 32-a omilie e la Duminica a 9-a după Rusalii și despre ispite (p. 129-139), omilia a 33-a e o predică la Litie, în care a vorbit despre virtuți și patimi (p. 140-149), a 34-a e la Schimbarea la față și despre lumina necreată (p. 150-161) iar a 35-a e tot la același praznic foarte iubit de Sfântul Grigorie, unde a vorbit despre faptul că lumina dumnezeiască necreată nu e ființa lui Dumnezeu ci energia Lui (p. 162-173).

Al 3-lea volum, cel mai consistent, începe cu omilia a 36-a, despre datornicul nemilostiv, reaua pătimire și milostivire (p. 7-17). A 37-a e la Adormirea Prea Curatei (p. 18-31), a 38-a e despre faptul că Botezul nu e de ajuns pentru mântuire ci trebuie și împlinirea poruncilor dumnezeiești (p. 32-41), a 39-a e o altă omilie la Litie dar despre plaga morții (p. 42-51), a 40-a e la martirizarea Sfântului Ioan Botezătorul (p. 52-70).

Omilia a 41-a e la Duminica a 14-a după Rusalii (p. 71-82), a 42-a e la Nașterea Maicii Domnului (p. 83-92), a 43-a e despre femeia canaaneiancă (p. 93-103), a 44-a e la Sfântul Evanghelist Ioan și despre iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele (p. 104-114).

În a 45-a e despre Lc. 6, 31 și împotriva cămătarilor (p. 115-123), a 46-a e despre învierea fiului văduvei din Nain (p. 124-132), a 47-a e despre pilda Semănătorului (p. 133-145), a 48-a e despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (p. 146-157), a 49-a e la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (p. 158-173), a 50-a despre vindecarea demonizatului (p. 174-181), a 51-a despre rugăciunea neîncetată și psalmodie (p. 182-192).

În a 52-a omilie vorbește despre Intrarea Maicii Domnului în Biserică (p. 193-203), a 53-a e tot despre intrarea ei în Sfânta Sfintelor și despre cum a petrecut acolo (p. 204-250), cea mai lungă dintre omilii, a 54-a e despre venirea Domnului și despre Drepți și necredincioși, patimi și virtuți (p. 251-262), a 55-a e la Duminica Protopărinților (p. 263-270), a 56-a e despre Sfânta Euharistie (p. 271-282), a 57-a e despre genealogia Domnului și despre nașterea Sa din Fecioară (p. 283-295), a 58-a e la Nașterea Domnului (p. 296-306), unde căderea Protopărinților e prezentată ca înșelare „din nebăgare de seamă și din slăbiciune” (p. 302-303).

A 59-a omilie grigoriană e despre Botez și pocăință (p. 307-316) dar unde găsim și discutarea Tainei Sfintei Mirungeri în următorii termeni: cel botezat „depărtându-se de toată răutatea și alergând cu toată puterea către desăvârșita bunătate, ierarhul îl unge pe el cu Sfântul și Marele Mir al Mirungerii, lăsându-le preoților ungerea restului trupului. Este limpede că Mirungerea este pregătirea pentru sfintele lupte” (p. 309) ale nevoinței ortodoxe.

În a 60-a omilie vorbește tot despre Botez (p. 317-330), omilie în care afirmă: „intrarea lui Hristos în apă, preînchipuie pogorârea Lui la Iad. La fel, deci, și ieșirea Lui din apă [din apa Iordanului, la Botez n.n.] preînchipuie învierea Lui din morți” (p. 320).

În a 61-a discută vindecarea celor 10 leproși (p. 331-340), în a 62-a despre îndreptarea și mântuirea vameșului Zaheu (p. 341-351), pentru ca în ultima, a 63-a, să problematizeze despre ce se petrece cu noi în împrejurările de tot felul (p. 352-363).

Părintele Profesor Ioan I. Ică jr. a tradus și publicat în Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei, Ed. Deisis, Sibiu, 2008, p. 325-433, 7 omilii mariale incluse și în ediția Anastasia prezentată anterior. Și anume e vorba despre Omiliile 53, 42, 52, 57, 14, 18 și 37.

Însă introdusese Omilia 53 și în Sfântul Grigorie Palama, Fecioara Maria și Petru Athonitul – prototipuri ale vieții isihaste și alte scrieri duhovnicești, Scrieri II, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 173-216. Iar Omilia 16 a tradus-o și a editat-o în ultima ediție citată între p. 219-246.


[1] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 1, [omiliile 1-20], cu o introd. de Pr. [Constantin] Galeriu, trad. din lb. gr. de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătrașcu și stilizată de Răzvan Codrescu, Ed. Anastasia, București, 2012 (reed. a ed. 2004), V-XXXVII + 272 p.

[2] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 2, [omiliile 21-35], trad. din lb. gr. de Parascheva Grigoriu, Ed. Fundației Anastasia, București, 2012 (reed. a ed. 2004), 173 p.

[3] Sfântul Grigorie Palama, Omilii, vol. 3 [omiliile 36-63], trad. din lb. gr. de Parascheva Grigoriu, Ed. Fundației Anastasia, București, 2012 (reed. a ed. 2007), 363 p.

1 2 3 4 18