Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: noiembrie 2012 Page 1 of 19

Predică la Duminica a 31-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

în vechime, zidurile Ierihonului au căzut prin puterea lui Dumnezeu [Iis. Nav./ Iosua 6, 20, cf. LXX], pe când în Evanghelia de azi [Lc. 18, 35-43], orbul din Ierihon, tot prin puterea Lui, a văzut [v. 43].

Pentru că Dumnezeu și când ne privează de ceva…și când ne umple de daruri…e bun!

E foarte bun cu noi…

De aceea și orbul a cerut mila Lui [v. 38]…care ne dă viață, care ne dă sănătate, care ne dă bucurie, care ne dă vedere…

Și observăm din atitudinea orbului că vindecarea e milă dumnezeiască…și că adevărata vedere vine din mila lui Dumnezeu, e darul Lui…și nu ceva primit prin naștere.

Da, vederea fizică, a ochilor, e darul Lui primit la naștere…dacă ne naștem fără traume fizice…

Dar vederea duhovnicească, vederea de sine…adică pocăința…și, mai apoi, vederea lui Dumnezeu…sunt darurile Lui în urma curățirii noastre de patimi.

Adică vin în urma efortului nostru smerit, plin de umilință…ca daruri ale iubirii Sale de oameni.

Și când tot ne rugăm…și cerem…ca Domnul să ne miluiască…cerem, de fapt, ca Dumnezeu să ne dea să ne cunoaștem pe noi înșine, să ne vedem adevărul faptelor noastre, adevărul ontologic, care e pasul spre intimitatea cu El.

De aceea nu sporim…duhovnicește…pentru că nu începem cu începutul!

Iar începutul nu e să așteptăm…vedenii, minuni, înțelegeri dumnezeiești…ci să ne vedem păcatele în adâncimea urâțeniei și a nebuniei lor.

Începutul e să stăm aproape de Ieriho…de mireasmă sau de cale…adică de frumusețea slavei Lui.

Să stăm aproape de El…văzându-ne orbirea, întunecarea, întunericul din lăuntru…

Începutul e să te conștientizezi prin rugăciune, prin faptă bună, prin asceză…să te conștientizezi pe tine…prin ceea ce faci.

Pentru că Ortodoxia gândește rugându-se…sau gândește muncind…sau gândește pocăindu-se…și nu gândește psihologist…gând după gând…fără să intre în viața practică…

Adică aidoma orbului, care așteaptă milă rugându-se…care iese în stradă pentru viața lui…care nu tace pentru sănătatea lui pentru că vrea să trăiască, să fie viu!

Iar cei care nu știu cum sunt ortodocșii…cred că ei sunt niște indolenți în viața reală, niște visători

Însă rugăciunea neîncetată, pe care o lucrăm în adâncul ființei noastre…e plină de vioiciune, de așteptare, de atenție, de încordare, de luptă pentru…viața noastră duhovnicească.

Noi luptăm cu demonii în adâncul nostru, cu zgomotele de tot felul, cu prostia altora și cu patimile noastre, cu răutatea altora și a noastră, cu diverse bariere ideologice, cu cutume lipsite de evlavie.

Noi nu dormim niciodată!

Nici când dormim…nu dormim…ci priveghem

Pentru că a dormi înseamnă să nu ai așteptări…să nu ai griji reale…să nu ai iubiri.

Însă noi avem iubiri…și avem așteptări…și multe proiecte vizibile și invizibile…pentru noi și cei din jurul nostru.

Pentru că e nevăzută încordarea, grija, rugăciunea, iubirea noastră…seriozitatea noastră…

Ea se vede din apropiere…când analizezi faptele noastre.

Dar de la depărtare se vede…numai ceea ce se vede

De aceea, pentru a fi aproape…de mila Lui…trebuie să nu îți pese…de cei care îți spun…să taci!

Să nu taci…câtă viață vei avea…ci să strigi spre El!

O strigare din toată ființa…o strigare cu toată ființa…o strigare care ajunge la El, la Dumnezeul nostru.

Pentru că orbul a știut ce să ceară…tocmai pentru că a știut de ce suferă.

Și Domnul ne arată în v. 42 că pistis/ credința, cf. GNT, vede mântuitor…vede bine…vede profund…pentru că Îl vede pe Cel singur de dorit.

Și când Îl vezi pe El, când Îl simți pe El, când I te închini Lui prin tot ceea ce faci și spui…atunci Îl lauzi pe El [v. 43].

„Doxazon ton Teon” [v. 43, cf. GNT], spune textul grecesc, adică „doxologind/ lăudând pe Dumnezeu”.

Pentru că spui cuvinte despre El…numai când ești plin de slava Lui.

Și când ești plin de slava Lui ești plin de vedere, de discernere reală a lucrurilor.

Ai minte clară…frumoasă…cuvioasă…

Tocmai de aceea nu e de încurajat credinciosul sau asociația religioasă…care nevăzând lucrurile Bisericii în profundul lor…iscă tot felul de tulburări neavenite/ inutile.

Pentru lucrurile de finețe ale vieții duhovnicești și sociale…e nevoie nu doar de citiri, de repetitori din cărți…ci de oameni care întrupează cărțile la modul personalizat.

Și se observă că unde e discernământ…nu se nasc facțiuni extremiste, foarte pline de „adevărurile lor” dar lipsite de adevărurile tuturor.

Spre exemplu, mai ieri, unii militau pentru „guvern naționalist-militar”, adică pentru dictatură, Mihail Neamțu asimilează „inima” din Mt. 6, 21 cu sloganul coaliției sale, aceeași coaliție își pune sigla politică pe calendarul nostru, ortodox, mulți politicieni se fotografiază lângă oameni ai Biserici, în Biserici și la Sfintele Moaște…dar apoi uită „cu ce” sau „prin cine” au câștigat încrederea oamenilor.

Însă când vezi…lucrurile nu te mai lași manipulat.

Știi să alegi pentru viitorul tău…și al copiilor tăi.

Iar în ianuarie-februarie 2012 și în vară, la Referendum…românii au spus răspicat ceea ce vor.

Pentru că românii, de 2.000 de ani, sunt un popor care a știut ce vrea.

Și ceea ce vrea poporul român e să trăiască pașnic în țara lui, fără să fie mințit, fără să fie escrocat, fără să fie umilit…să trăiască și să iubească și să creadă în valorile sale…și nu în te miri ce fantasme.

Astăzi, în prima duminică a lui decembrie 2012…și după ziua unirii tuturor românilor…avem tricolorul și tot ceea ce reprezintă el în lacrimile noastre…în speranțele noastre, în rugăciunile noastre…fără ca prin asta să fim disprețuitori față de valorile fundamentale ale altora.

Și am dovedit-o și o dovedim, de secole, prin ospitalitatea noastră, prin bunul nostru simț, prin munca și dăruirea de care suntem capabili.

Iar dacă, în anii din urmă, câteva decenii de comunism ne-a schilodit fața sufletului…eu văd…și vedem foarte mulți dintre noi…cum se limpezește lăuntrul nostru, cum începem să ne unificăm interior, să ne redescoperim identitatea…

Și asta înseamnă maturizare!

Suferințele, sărăcia, credința, așteptările, munca, ne maturizează în mod constant…

Și de aceea mă bucur pentru noi ca nație…și pentru fiecare în parte…când dovedim că știm cine suntem…și ceea ce vrem.

Dumnezeu să ne binecuvinteze și să ne întărească în toate zilele vieții noastre, pentru ca să vedem ceea ce e bun, ceea ce e frumos și unificator pentru noi toți. Amin!

Un soare uluitor de Sfântul Apostol Andrei

  • Sfântul [Apostol] Andrei a fost răstignit, cu capul în jos, pe o cruce în formă de X. A primit cu bucurie moartea martirică, oprind pe prietenii săi care voiau să-l elibereze, binecuvântând pe credincioşi. Biserica primară a stabilit, încă de pe la sfârşitul secolului al II-lea, ca dată de prăznuire a pătimirii sale ziua de 30 noiembrie. Nu se cunoaşte anul martiriului său; unii istoricii îl fixează în timpul persecuţiei lui Nero, pe la anii 64-67, iar alţii mai târziu, la sfârşitul veacului apostolic, în vremea persecuţiei poruncite de împăratul Domiţian”.
  • Cupa cu sângele frumos-mirositor al Sfântului Mucenic Filumen. Samaria, fântâna Sfântului Patriarh Iacov.
  • Deşi actualul ministru al Sănătăţii, Raed Arafat, a anunţat de curând că nu are intenţia de a rămâne ministru şi în noul guvern, românii de pe Facebook s-au mobilizat pentru a-l convinge pe Raed Arafat să accepte funcţia de ministru al Sănătăţii şi după data de 9 decembrie [2012]”.
  • Însă dacă românii vor pe cineva capabil la Sănătate…tot la fel de mult ar trebui să pledeze și pentru oameni capabili să asigure sănătatea intelectuală, morală și duhovnicească a României. Adică în Învățământ, Cultură, Mass-Media, Biserică. Pentru că nu avem doar trup…ci, în primul rând, suflet. Suntem niște suflete întrupate în primul rând…și nu niște trupuri fără suflet.
  • Consiliul Concurenţei se pregăteşte să penalizeze retailerii Metro, Selgros, Real, Billa şi Mega Image din cauza taxei de raft şi a clauzelor abuzive. […] Producătorii de alimente s-au plâns în mai multe rânduri că marile lanţuri de magazine umflă preţurile mărfurilor pe care le scot la vânzare. Ei au acuzat faptul că le sunt impuse taxe de raft foarte mari care nu fac altceva decât să scumpească mâncarea de producţie internă cu peste 30%. Firmele autohtone susţineau că sunt obligate să-şi vândă produsele către hipermarketuri la preţuri foarte mici şi din acest motiv au dificultăţi în derularea activităţii, banii oferiţi pentru marfa lor fiind atât de puţini încât nu pot acoperi nici măcar costurile de producţie. În 2009 au avut loc adevărate “revolte” ale producătorilor interni în privinţa taxelor impuse de lanţurile de magazine”.
  • Varujan Vosganian: „A dori să ajungi ministru e un gest de responsabilitate, nu o cursă cu obstacole în care cel care le ocoleşte cu mai multă abilitate ajunge primul”.
  • Lucian Avramescu: „Nu-mi iese din minte, după ce am ascultat sinistrul monolog al lui Traian Băsescu, vândut în ambalajul unui pretins interviu, cuvântul terorism. Da, terorism. Teroriștii aruncă în aer de obicei alte țări. Băsescu își aruncă în aer propria țară. Ce altceva înseamnă anunțul secnu mă interesează votul vostru? Doar eu, Traian Băsescu, sunt și întruchipez interesul național”.
  • Femeile „episcop” din anglicanism.
  • Autostrada A2 Bucureşti-Constanţa (203 km), a cărei construcţie a început în urmă cu aproximativ 30 de ani, este gata, pe ambele sensuri de circulaţie. Premierul Victor Ponta, care la momentul începerii lucrării avea 11 ani, a inaugurat joi [29 noiembrie 2012] şi a doua cale din ultimul tronson din A2, Cernavodă-Medgidia. Construcţia autostrăzii a început în 1983, iar primii 18 kilometri, pe segmentul Feteşti-Cernavodă, au fost deschişi circulaţiei în 1987, la inaugurare fiind prezent Nicolae Ceauşescu”.
  • Prezent la recepţia oferită de preşedintele Traian Băsescu de Ziua Naţională, senatorul libreral Ioan Ghişe a ieşit din Palatul Cotroceni, scos de SPP, înainte de final. Totul s-a întâmplat imediat după ce şeful statului a încheiat discursul. Ghişe, cel care a organizat o serie de marşuri în jurul Palatului Cotroceni cerând demisia lui Băsescu ca urmare a referendumului, participa la recepţie, invitat fiind ca parlamentar. Senatorul PNL venise îmbrăcat în costum, însă purta, sub sacou, un tricou cu mesajul „Poporul a decis: Băsescu e demis!„. După discursul preşedintelui, a vrut să-şi dezbrace sacoul, pentru a purta tricoul la vedere”.
  • Senatorul Ghișe a făcut ce trebuia și în vară și acum: a spus adevărul! Și verticalitatea lui e demnă de elogiat, nu de ironizat.
  • © Fotografie: Hai că se poate!
  • Senatorul PNL, Ioan Ghişe, a fost dat afară joi seară, de la Recepţia organizată de Traian Băsescu la Palatul Cotroceni cu ocazia Zilei Naționale a României. Ioan Ghişe a declarat că a fost ridicat de trei ofiţeri SPP în momentul în care a încercat să îşi scoată cravata şi cămaşa pentru a scoate la iveală tricoul pe care avea scris un mesaj împotriva lui Băsescu. ”Când am dus mâna la gât să-mi scot cravata, pentru că intenţionam să-mi scot cămaşa să arăt tricoul pe care scrie “Poporul a decis: Băsescu e demis!”, m-au imobilizat de braţe doi ofiţeri SPP, altul m-a împins din spate şi în zece secunde m-au scos afară, prin mulţime”, a spus Ghişe. Incidentul s-a produs în timpul recepției de la Cotroceni, după ce Băsescu susținuse discursul de Ziua Națională. Purtătorul de cuvânt al preşedintelui Traian Băsescu, Bogdan Oprea, a declarat, joi, că senatorul PNL Ioan Ghişe a fost îndepărtat de forţele de ordine de la recepţia oferită la Palatul Cotroceni de Ziua Naţională a României, deoarece acesta ”a încercat să creeze un incident”. Senatorul PNL Ioan Ghişe a declarat pentru AGERPRES, că nu a fost bruscat de ofiţerii SPP care l-au scos de la recepţia organizată de Ziua Naţională a României la Palatul Cotroceni, precizând că a dorit să protesteze paşnic faţă de şeful statului”.
  • Iar Marius Cruceru (ironia zilei!) consideră că baptismul e „biserică calcedoniană”. Nu pentru că ar fi participat la Calcedon (451 d. Hr.)…ci numai pentru că dorește să se revendice de la Calcedon. Însă poate să se revendice, la modul utopic, de la cine dorește…însă adevărul e unul singur: fondatorul baptismului…este un banal preot anglican, John Smith, care s-a autobotezat în 1609, în Amsterdam (Olanda) și a creat secta baptistă. De ce însă Cruceru nu vrea să fie niciodată realist? De ce s-o crede întotdeauna altul…decât este?! Cum se cheamă boala asta? Poate ne ajutați cu un răspuns punctual
  • Becali a zis-o mai necizelat, pe măsura luidar adevărul e adevăr! Neoprotestanții, vizavi de Biserica Ortodoxă, sunt niște sectari/ eterodocși. După cum ortodocșii, pentru baptiști, sunt la fel. De ce sărire de fund în sus…când opinia, de ambele părți, e negativă față de cealaltă parte?
  • Pe 1 decembrie este și Ziua mondială de luptă împotriva SIDA.
  • „„Îl invit la un rămăşag că USL va lua între 62-65% şi ARD va lua între 15-17%”, l-a provocat Dan Şova pe Videanu. De partea cealaltă, Adriean Videanu consideră că USL nu va trece de 50%, decât după redistribuire, iar pe ARD o vede tinzând spre 30%”.
  • Iconul de 1 decembrie 2012 al lui Google România a fost desenat de „Iasmina Maria Răceanu – elevă în clasa a VIII-a B, la Colegiul Naţional Petru Rareş din Suceava”.
  • Calendar ortodox ștampilat de ARD în județul Argeș.
  • Citesc în Le Figaro un articol despre prima moschee “gay friendly” deschisă aproape de Paris (în Val-de-Marne) într-o sală împrumutată de la un călugăr budhist”.
  • La doar 90 de ani se mandreste cu titlul de membru al Academiei de Stiinte din New York si cu o adaptare a conceptului burta jos. Am primit o propunere care mi-a atras atentia: organizarea unei campanii de informare “sarea jos”. Trebuie sa recunosc ca nu mi-am pus niciodata intrebarea cu ce dauneaza 2 grame in plus de sare…problemele sunt nenumarate”.
  • Adunarea Generală a ONU a recunoscut statul Palestina, prin votul majoritar pentru avansarea statutului de observator de la “entitate” la stat nemembru, conform propunerii liderului palestinian Mahmoud Abbas”. Ieri, 29 noiembrie 2012…
  • Dosarul unirii de la 1918.
  • Constituţia României adoptată de Adunarea Naţională Constituantă şi sancţionată de regele Ferdinand I, care la primul articol stabilea că "Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil".
  • Cu și despre pictorul Gheorghe Petrașcu.
  • PFP Daniel Ciobotea: „Este impresionant faptul că tinerii noştri care se află la studii în străinătate şi care lucrează în instituţiile europene la Bruxelles şi la Strasbourg în Franţa sunt printre cei mai credincioşi tineri care merg în fiecare duminică la bisericile româneşti care s-au organizat la parohiile româneşti organizate în cadrul episcopiilor noastre ortodoxe române din Europa Occidentală şi anume, aceştia sunt credincioşi pentru că au părinţi credincioşi, dar şi pentru că au fost beneficiarii orei de Religie. După revoluţie se ştie că Biserica a insistat să fie reintrodusă ora de Religie care în mod abuziv a fost scoasă din şcoli în timpul comunismului, pentru că de fapt credinţa creştină nu este o realitate exterioară poporului, ceva adăugat, ci credinţa creştină este parte intrinsecă din identitatea românească, deoarece nu a existat o vreme în istorie ca poporul român să fie un popor păgân. De când s-a născut ca popor nou de atunci s-a şi creştinat. Deci, demnitatea noastră de Biserică apostolică cere să ne împlinim datoria noastră de mărturisitori ai iubirii lui Hristos, ai credinţei apostolice, oriunde ne-am afla, în orice poziţie socială şi în orice loc de pe glob”.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [6]

Uneori propune sinestezii delicate („Fiecare floare, / E un clopot care, / Mirosul și-l cântă” (Înnoptare)), dar care au semnificații mai profunde creaționiste (a se vedea, spre exemplu sinesteziile din Anatolida, poemul lui Heliade, pe care l-am comentat).

Unele dintre cele mai banale (să zicem) peisaje rurale conțin însă o tensiune lirică deosebită:

Seara se avântă.
Norii îi destramă,
În apus de-aramă,
Soarele, ce varsă,
Dintr-o rană stoarsă,
De pe munții goi,
Sângele pe noi.
(Înnoptare)

Cuminte,
[Măgarul] Clatină urechile învechite,
Ca două limbi de ceas potrivite
foarfece timpul zbieratului.
Și seara cade. Înainte,
Pe marginea satului,
Casele se fac o clipă roșii,
Pentru că soarele s-a tăiat în spini,
Pe urmă scârțâie osii,
Trec oameni străini.
(Măgarul)

După cum anotimpul preferat e toamna, la fel și, dintre momentele zilei, preferat este asfințitul.

Timpul evanescenței

La fel și metafora sângelui sau a rănii este reinventată regulat în versurile sale. Ea ne poartă cu gândul la semnificații ale uciderii spirituale…precum și la cele ale unei suferințe continue (ca o sângerare neoprită a unei răni lăuntrice, ca o boală nevindecată).

Metaforele dure indică sentimentul solitudinii, absența unor relații firești între oameni pe de o parte și între oameni și lucruri pe de altă parte: „Pe urmă a rămas / Doar floarea căzută în strada frântă, / (Carne crudă smulsă din răzor), / Și sub streșini a rămas o colivie care cântă, / Și pe ceruri trențele de aur dintr-un nor  (Povestea din sat).

Poemul Povestea din sat mizează din nou pe narativul poetizat (e povestea unei fete de la țară, cu părul de aur, care ajunge prostituată la oraș – orașul corupător), la care Maniu apelează destul de des:

Dimineața, clopotele sună,
Toaca bate, lumea se adună,
Și biserica intrată-n vreme,
Adâncită în pământul din mormintele ce cresc,
Geme
Cântec îngeresc.

Un măr sălbatic, înfurcit,
Plin de omizi,
Aruncă găuri de umbră pe cărămizi,
Așteptând ciori care azi n-au venit.
/…/
În sat erau reforme electorale,
Cucul număra în livezi,
Pentru copiii claselor primare.
Pe drum porneau la pășune cirezi,
Mânate de câte un băietan călare,
Sub frasini cu miros de șoarece, mâncați de foi,
Pe drumul care duce la zăvoi.

Apoi,
Toamna venea de la munte pe oi
Pe dealuri se târau pluguri
Și miriștele ardeau, ca o jertfă de ruguri.
/…/
Unii spun că fata ar fi plecat
Spre orașul de fabrici înconjurat,
Oraș fără flori, oraș fără cer,
Acolo copila cu păr de aur are un palat,
Și toate fericirile o cer.
Sau, la o perdea, așteaptă văpsită
Necunoscutul de care să fie plătită.

Satul îngrozit a blestemat. [etc.]

Se înțelege lesne că orașul este cel care nu mai are cer (Oraș fără flori, oraș fără cer”), nu mai are credință și morală, dar totodată, nici satul nu mai este cel tradițional, ci este afectat de vremuri.

Omizile, șoarecii…sunt agenții metaforici ai altor realități sociale și istorice, care le înlocuiesc treptat pe cele vechi.

Volumul Drumul spre stele (1930) începe cu o rugăciune…autentică (inclusiv ca tonalitate liturgică – vorbeam și altădată, în cazul lui Daniil Sandu Tudor, de adoptarea limbajului modernist în rugăciuni și acatiste):

Înflorește, Doamne, sufletul meu,
Cum înfloresc salcâmii și mălinii,

Înapoiază-mi credința iar,
Cum întorci zborul păsărilor călătoare.

Muncește-ntreagă suferința mea,
Cum în trupul morților rodește plugul,

Apoi înalță gândul pierdut,
Fluture în floarea cerului,

Și pregătește-mi sfârșit înseninat,
Ca asfințitul blajin de azi.
(Rugăciune)

În poemul Stea de iarnă, încearcă o aducere în contemporaneitate a evenimentelor sfinte/ biblice.

Sentimentul iubirii și peisajul hibernal se îmbină foarte bine:

De sticlă – câmpia înghețată.
Departe un șir de pomi despuiați
scutură chiciură luminată.

Au trecut sănii trase de boi
albi ca zăpada, și aburind ca zarea,
să încarce lemne din zăvoi.

Am rămas singur, și e atât de frig
încât aș putea să-mi văd cuvintele
înghețând în aer, când te strig.

Caut prin grădină pașii tăi,
ieri le-am zărit în prima ninsoare urmele,
umbre albastre, ca niște porumbei.
(Iarnă)

Multe metafore/ imagini poetice sunt anticipativ nichitiene („boi albi /…/ aburind ca zarea”, dar, mai ales: „aș putea să-mi văd cuvintele / înghețând în aer”).

Dar și întreagă delicatețea și sensibilitatea iubirii îl anunță pe Nichita Stănescu, în aceste versuri, ca și apetența de a privi iarna ca pe un anotimp al fragilității și al purității.

Lumina și tăcerea își împânzesc una alteia teritoriul:

Au fost aruncate coji de ou în râu
să vestească blajinilor, subt pământ, Învierea.
A început să cânte ciocârlia-n grâu,
s-a risipit în lumină tăcerea.
(Lumină vie)

Peste moșia bogaților cădea povara serii,
și pe urmă luceafărul aprinse veghe tăcerii.
(Arătarea)

Nichitiană sau, în orice caz, insolită, la acea vreme, pare și această metaforă: „Vezi soarele prin arbori? O inimă prin coaste…” (Strofe de primăvară).

Sfânta Liturghie (30 noiembrie 2012)

De la Catedrala Patriarhală din București, în transmisia live a Radio Trinitas.

Fragment, începând cu ora 11.00 și până la final.

Filă audio, 1. 26. 43 minute, 79. 3 mb.

Inclusă în arhiva TPA 3.

Acatistul Sfântului Ierarh Andrei Șaguna (30 noiembrie)

După obişnuitul început se zic Condacele şi Icoasele:

Condacul 1:

Înţeleptului apărător al Ortodoxiei şi vrednicului păstor al Bisericii neamului românesc, celui ce a fost trimis de Dumnezeu, în vremuri de restrişte, să fie povăţuitor iscusit al credincioşilor drept-măritori, cei necăjiţi şi întristaţi, Sfântului Andrei, Mitropolitul Transilvaniei, să-i aducem laude ca unui nou apostol al lui Hristos, zicând: Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Icosul 1:

Din fragedă copilărie ai dobândit învăţătura cea mântuitoare a lui Hristos, Piatra cea din capul unghiului, pe care s-a zidit, în Duhul Sfânt, biserica făpturii tale. Iar, când a binevoit Hristos, te-a aşezat, pe tine, Sfinte Ierarhe Andrei, ca pe o piatră sfinţită, la temelia Bisericii drept-măritoare a românilor ardeleni. Pentru aceasta îţi cântăm:

Bucură-te, nespusă bucurie a Anastasiei, fericita mamă, care te-a născut;

Bucură-te, dar de mult preţ, dăruit de Dumnezeu poporului român;

Bucură-te, că la Botez ai primit numele Învierii;

Bucură-te, că ai fost crescut în dreapta credinţă;

Bucură-te, mădular cinstit al trupului tainic al lui Hristos;

Bucură-te, cel întărit cu pecetea darului Sfântului Duh;

Bucură-te, că din tinereţe iubitor de ştiinţă şi sfinţenie ai fost;

Bucură-te, albină cuvântătoare, care nectarul cunoştinţelor ai adunat;

Bucură-te, floare, pe care roua Duhului s-a aşezat;

Bucură-te, cel ce Crucea ai luat şi lui Hristos ai urmat;

Bucură-te, candelă aprinsă din lumina Preasfintei Treimi;

Bucură-te, pom, care darurile Duhului Sfânt ai rodit;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 2-lea:

Cu mintea luminată de Duhul Sfânt ai dobândit din cunoştinţele acestei lumi, dar mai ales pe cele mântuitoare ale Sfintelor Scripturi şi ale Părinţilor celor de demult. Toate ca pe o moştenire nepreţuită le-ai păstrat şi, cu sârguinţă, în viaţa ta le-ai împlinit, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Nu de la oameni chemare primind, ci de la Dumnezeu, Sfinte Ierarhe Andrei, preafericite, rânduit ai fost să fii întâi-stătător al credincioşilor neamului tău din ţinutul Transilvaniei, care cu dragoste te-au primit, ca pe un izbăvitor al lor şi ca pe un călăuzitor către lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor, cântând:

Bucură-te, cel întocmai la nume cu Apostolul neamului nostru;

Bucură-te, izbăvitorul poporului român din pătimirile lui;

Bucură-te, purtătorul luminii lui Hristos în pământ transilvan;

Bucură-te, apărătorul dreptei credinţe şi împlinitorul virtuţilor;

Bucură-te, păstorul cel bun, întâi-stătător pe scaunul arhieresc al Sibiului;

Bucură-te, povăţuitorul şi sprijinitorul celor curaţi cu inima;

Bucură-te, părintele credinţei, aducător de nădejde credincioşilor;

Bucură-te, sol al lui Hristos, care aduci pace pe pământ;

Bucură-te, ierarhe, care „unitatea Duhului întru legătura păcii” ai păzit;

Bucură-te, slujitor „ajuns la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”;

Bucură-te, apostole, care „un Domn, o credinţă, un botez şi un Dumnezeu al tuturor” ai mărturisit;

Bucură-te, că ardelenii sunt „pecetea apostoliei tale în Hristos”;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 3-lea:

Munţii Carpaţi, care înconjoară ca o cetate Ardealul străbun, păstorit de tine, Sfinte Andrei, niciodată nu şi-au închis porţile pentru fraţii români, renăscuţi din apă şi din Duh, de aceeaşi mamă – Biserica drept-măritoare, una, sfântă, sobornicească şi apostolică. Pe toţi i-ai povăţuit, după porunca lui Hristos, să se iubească unul pe altul şi să cânte: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Ajungând, Sfinte Ierarhe, întâi-stătător pe scaunul vlădicesc al Sibiului, ai împletit, mai întâi, credinţa cu fapta, pildă vie de trăire în Hristos făcându-te păstoriţilor tăi, ca, apoi, toată lucrarea ta, săvârşită spre lauda Preasfintei Treimi, să devină îndreptar al Bisericii, spre folosul clerului şi al credincioşilor din vremea ta, dar şi al nostru, al celor care-ţi cinstim ostenelile, cântându-ţi unele ca acestea:

Bucură-te, mare mitropolit al Transilvaniei;

Bucură-te, cel ce temelia Ortodoxiei din Ardeal ai întărit;

Bucură-te, cel ce cu sârguinţă în via Domnului ai lucrat;

Bucură-te, că Bisericii îndreptar canonic de mare preţ ai lăsat;

Bucură-te, cel care prima călăuză pastorală pentru clerul ortodox ai scris;

Bucură-te, cel ce, asemenea părinţilor, canoane şi rânduieli bisericeşti ai aşezat;

Bucură-te, cel ce viaţa ta, în lumina Scripturilor, ţi-ai îndreptat;

Bucură-te, cel ce, „ştiind că zilele rele sunt, vremea ai răscumpărat”;

Bucură-te, învăţător care în laude şi cântări duhovniceşti lui Dumnezeu I-ai liturghisit;

Bucură-te, ostaş întrarmat cu armele adevărului şi platoşa dreptăţii;

Bucură-te, rugător fierbinte către Dumnezeu, pentru ca iubirea Lui în lume să prisosească;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 4-lea:

Înălţatu-te-ai, Sfinte Andreie, păstorul cel sfinţit al Transilvaniei, nou Moise, pe muntele faptelor bune, osebindu-te de lucrurile lumeşti şi trecătoare, în lumina Duhului Sfânt fiind; de aceea Dumnezeu te-a insuflat să alcătuieşti îndreptătoare rânduieli Bisericii noastre, după care şi noi viaţa ne călăuzim, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Ca şi pe Pavel, Apostolul lui Hristos, aşa şi pe tine, Părinte Andrei, nici primejdiile, nici prigonirile, nici ameninţările cu moartea nu te-au despărţit de sfânta lucrare încredinţată ţie de Dumnezeu. Pentru aceasta, te lăudăm ca pe un mare apărător al Ortodoxiei şi ca pe un harnic lucrător în via Domnului, de unde ai smuls spinii şi pălămida semănate de vrăjmaşi, cântându-ţi, cu dragoste, unele ca acestea:

Bucură-te, luceafăr răsărit spre izbăvirea neamului românesc;

Bucură-te, că nimic nu te-a despărţit de dragostea lui Hristos;

Bucură-te, orator luminat, care înţelepciunea acestei lumi ai nesocotit;

Bucură-te, cel ce cu gândul la moarte şi la viaţa veşnică te-ai întrarmat;

Bucură-te, cuvânt auzit în Transilvania şi în toate ţinuturile româneşti;

Bucură-te, solul păcii, care vesteşti dumnezeiasca pace a lui Hristos;

Bucură-te, mustrătorul celor ce pe Hristos Îl necinstesc;

Bucură-te, cel ce ai ştiut că „a vieţui este Hristos şi a muri câştig”;

Bucură-te, chip, în care Hristos frumuseţea slavei Lui a zugrăvit;

Bucură-te, sfeşnic cu lumina Ortodoxiei mărturisitoare împodobit;

Bucură-te, locaş al Duhului Sfânt, de mireasmă duhovnicească umplut;

Bucură-te, arhiereu a cărui „viaţă este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 5-lea:

Pe înţeleptul păstor, luminat de Duhul Sfânt, pe Andrei, ierarhul cel minunat al Ardealului, să-l cinstim în cântări duhovniceşti, pentru că ostaş neînfricat al lui Hristos s-a arătat, aducând pace cerească şi bună rânduială în Biserica drept-măritoare; ctitor de cultură românească, inspirat tâlcuitor şi cunoscător al Sfintelor Scripturi, pe care le-a răspândit, aducând laudă lui Dumnezeu, cântarea: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Precum odinioară Sfinţii Trei Ierarhi, Vasile, Grigorie şi Ioan, un duh şi un cuget aveau prin sfinţenia vieţii lor, aşa şi tu, Părinte Andrei, nu ai pregetat nicicum să păstrezi unitatea de credinţă şi de lucrare cu Episcopia Râmnicului, păstorită de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, şi cu Episcopia Romanului, păstorită de episcopul Melchisedec, formând o troiţă de Biserici Româneşti, altoită pe viţa Hristos. Pentru aceasta poporul cel bine-credincios te-a cinstit, cântând, împreună cu noi, unele ca acestea:

Bucură-te, ctitor de biserici şi de viaţă şi limbă românească;

Bucură-te, întemeietorul multor şcoli pentru fiii neamului tău;

Bucură-te, glas răsunător, care peste Carpaţi s-a auzit;

Bucură-te, lumină, pe care întunericul nu o a cuprins;

Bucură-te, cel ce conştiinţa unităţii de neam ai trezit;

Bucură-te, cunoscător şi tâlcuitor al Sfintelor Scripturi;

Bucură-te, cel ce ai păstrat comuniunea cu ierarhii Ortodoxiei româneşti;

Bucură-te, că, „slujind oamenilor, ai slujit lui Dumnezeu”;

Bucură-te, cel ce de grijă neamului tău ai purtat;

Bucură-te, că, prin vieţuirea ta curată, păcatul ai osândit;

Bucură-te, că pururea în dragostea lui Hristos ai rămas;

Bucură-te, că şi „mintea, şi trupul au slujit legii lui Dumnezeu”;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 6-lea:

Chemarea ta ca arhipăstor în scaunul mitropolitan al Sibiului poporul cel bine-credincios a simţit-o ca pe o lumină trimisă de la Dumnezeu şi aşezată în sfeşnic – ale cărei raze au strălucit în tot ţinutul românesc, mângâind suflarea neamului –, pe care o înălţă către lumina cea neînserată a dumnezeirii, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Un trunchi cu trei ramuri ai socotit, Sfinte Andrei, ţările româneşti. Pentru aceasta, scrierile tale, de Duhul Sfânt luminate, s-au răspândit în toate laturile pământului străbun, hrănind duhovniceşte pe cei de aceeaşi credinţă şi simţire, statornicind rânduieli între fiii neamului, care-ţi cântă aşa:

Bucură-te, lumină aprinsă din raza luminii necreate a Preasfintei Treimi;

Bucură-te, luminătorul poporului tău aflat în întuneric şi în umbra morţii;

Bucură-te, cel ce te asemeni prin fapte Apostolului Andrei, cel întâi chemat;

Bucură-te, întemeietor de mitropolie, asemenea Sfântului Iachint de Vicina;

Bucură-te, ctitor de limbă românească, asemeni Sfântului Varlaam al Moldovei;

Bucură-te, monah-teolog cu înaltă cugetare, ca şi Sfântul Grigorie Dascălul al Ţării Româneşti;

Bucură-te, propovăduitor al cuvântului mântuitor, asemenea Sfântului Antim Ivireanul din Ţara Românească;

Bucură-te, apărător al Ortodoxiei, ca şi Sfântul Mărturisitor Iosif al Maramureşului;

Bucură-te, rugător pentru neamul românesc, împreună cu Sfinţii Pahomie de la Gledin şi Calinic de la Cernica;

Bucură-te, iscusit liturghisitor, întocmai cu Sfântul Dosoftei al Moldovei;

Bucură-te, părinte al Ardealului, asemeni Sfinţilor Ierarhi Ghelasie de la Râmeţ, Iorest şi Sava;

Bucură-te, nestemată de mult preţ din cununa de sfinţi ierarhi ai neamului românesc;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 7-lea:

Dacă ai primit toiagul păstoresc al înaltei slujiri arhiereşti, Sfinte Andrei, ai păzit turma cea cuvântătoare de lupii cei răpitori. Acest „toiag ţi-a fost reazem şi întărire” în ostenelile tale, iar „celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi cercetare”, împărţind astfel mila şi dreptatea în tot pământul Ardealului, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Sub mantia şi omoforul tău, Ierarhe prealuminate, s-au adăpostit toţi cei necăjiţi şi împovăraţi ai neamului românesc din Transilvania străbună. Copiilor le-ai fost învăţător, bătrânilor sprijinitor, orfanilor părinte, bolnavilor doctor, săracilor hrănitor, dregătorilor povăţuitor, călugărilor şi preoţilor luminător, tuturor făcându-te toate, ca pe toţi să-i dobândeşti pentru Împărăţia lui Dumnezeu; pentru aceasta te lăudăm, cântându-ţi:

Bucură-te, cel ce eşti pecetea dreptei credinţe a românilor ardeleni;

Bucură-te, pom cu felurite roade din care se hrănesc cei credincioşi;

Bucură-te, mâna prin care Hristos binecuvântează pe cei curaţi cu inima;

Bucură-te, miel trimis de Dumnezeu în mijlocul lupilor;

Bucură-te, martor al lui Hristos, care ai înfruntat nedreptatea;

Bucură-te, cel ce pe vrăjmaşi i-ai adus la cunoştinţa adevărului;

Bucură-te, cel ce din „plinătatea lui Hristos ai dobândit har peste har”;

Bucură-te, glasul celor fără de glas şi sprijinul celor fără de ajutor;

Bucură-te, vistierie nesecată pentru cei săraci şi oropsiţi;

Bucură-te, pildă celor ce vor să urmeze lui Hristos spre dobândirea vieţii veşnice;

Bucură-te, părinte milostiv celor smeriţi şi îndelung-răbdător cu cei răuvoitori;

Bucură-te, slujitor cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 8-lea:

Dumnezeule, Cel ce eşti fără de început şi locuieşti în lumina cea neînserată, de unde priveşti spre cei smeriţi şi curaţi cu inima, atunci când ai binevoit, chemat-ai la Tine pe prietenul Tău, Andrei, cel încărcat de virtuţi, căruia i-ai zis: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău”, îngerii cântându-Ţi: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Mare întristare a pricinuit poporului bine-credincios plecarea ta din această lume, vrednicule slujitor al lui Hristos, Sfinte Andrei! Dar, simţind că sufletul tău încărcat de roadele Duhului a fost aşezat în Raiul desfătării, s-a mângâiat şi a dat slavă lui Dumnezeu. Apoi, aşezându-ţi trupul în mormânt nou, la Răşinari, a cântat laude ca acestea:

Bucură-te, Sfinte, cel ce ai sfinţit cu trupul tău pământul străbun;

Bucură-te, bob de grâu, în aşteptarea învierii, în pământ îngropat;

Bucură-te, cel ce în ceruri comoara agonisită în viaţa de pe pământ ai aflat;

Bucură-te, cel ce pururea Faţa lui Hristos, oglindindu-se în chipul tău, o vezi;

Bucură-te, că Hristos, în chipul tău şi în faptele tale, S-a recunoscut;

Bucură-te, cel ce în soborul arhiereilor mărturisitori ai fost rânduit;

Bucură-te, că din potirul binecuvântat de Arhiereul cel Veşnic te împărtăşeşti;

Bucură-te, cel ce te desfătezi în iubirea cea nemărginită a lui Hristos;

Bucură-te, mijlocitor către Preasfânta Treime, întreit strălucitoare;

Bucură-te, cel căruia Dumnezeu i-a descoperit din tainele Sale;

Bucură-te, sălaş de harul Dumnezeiescului Duh sfinţit;

Bucură-te, vistieria Sfintei Treimi, pricinuitoarea veşnicelor bunătăţi;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 9-lea:

Tu, Doamne, Dumnezeule, Cel ce eşti necuprins de gând, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi Acelaşi fiind, ai chemat la ceruri pe Sfântul Andrei, cel ce întru răbdare s-a ostenit să urce treptele desăvârşirii către asemănarea cu Tine, Creatorul tuturor, ca să-l aşezi în soborul ierarhilor, pentru a-Ţi cânta: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Sfinte al lui Dumnezeu, Andrei, păstorul cel bun şi vrednic între mitropoliţii Ardealului, după trecerea ta la veşnicele locaşuri, poporul credincios te-a cinstit ca pe un mare apărător al Bisericii Ortodoxe şi cârmuitorul lui duhovnicesc, care l-ai condus către limanurile mântuirii cu învăţăturile şi rânduielile statornicite de tine. De aceea te cinstim, zicând aşa:

Bucură-te, cel ce pururea în conştiinţa neamului nostru ai rămas;

Bucură-te, cel ce la altarul ceresc pe cei ce te cinstesc îi pomeneşti;

Bucură-te, izvor sfinţit de Hristos, din care curge mierea învăţăturii duhovniceşti;

Bucură-te, vistierie de taină, în care Dumnezeu păstrează mană cerească;

Bucură-te, far strălucitor, prin care Hristos trimite lumină pe pământ;

Bucură-te, acoperământ ceresc, sub care se adăpostesc credincioşii;

Bucură-te, comoară de mult preţ a credincioşilor ortodocşi;

Bucură-te, că, în ceruri, prieten şi casnic al lui Dumnezeu te-ai făcut;

Bucură-te, cel ce laudă Dumnezeului celui minunat întru Sfinţii Săi cânţi;

Bucură-te, rugătorule fierbinte pentru fiii Bisericii strămoşeşti;

Bucură-te, că lucrările tale au stat la temelia renaşterii culturii neamului românesc;

Bucură-te, floare rară, udată de roua Duhului Sfânt;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 10-lea:

Unitatea în duh cu ierarhii de acelaşi neam şi de aceeaşi credinţă, în iubirea lui Hristos, pe care ai dobândit-o pe pământ, s-a desăvârşit în ceruri, pentru că iubirea nu cade niciodată. Bucurându-te, Sfinte Andrei, de desfătarea veşnicelor bunătăţi, trimite-ne şi nouă gândul unităţii de neam şi de credinţă, ca să putem cânta împreună cu tine: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Scrierile tale, Sfinte Ierarhe, au statornicit dreapta credinţă a Bisericii lui Hristos, îndepărtând eresurile şi dezbinările între fraţi. Tâlcuite pe înţelesul tuturor credincioşilor, Sfintele Scripturi au adus lumină în toate ţările româneşti, iar Pravila bisericească alcătuită de tine a călăuzit vieţuirea creştină a neamului nostru. Pentru aceasta, după cuviinţă, îţi cântăm:

Bucură-te, dascăl inspirat, care dreapta învăţătură ai propovăduit;

Bucură-te, povăţuitor iscusit, care pe credincioşi la mântuire ai călăuzit;

Bucură-te, sfinţit arhipăstor, care binecuvântare de la Dumnezeu ai adus;

Bucură-te, cetăţean al cerului, aşezat în soborul ierarhilor;

Bucură-te, bucuria îngerilor şi nădejdea credincioşilor;

Bucură-te, cunoscător şi împlinitor al cuvintelor vieţii;

Bucură-te, suflet încărcat de roade, răsădit în grădina Raiului;

Bucură-te, om ceresc şi cu suflet dumnezeiesc, iubit de Hristos;

Bucură-te, cel ce bune aşezăminte Bisericii strămoşeşti ai lăsat;

Bucură-te, cel ce împreună cu îngerii laudă Preasfintei Treimi aduci;

Bucură-te, crin înflorit pe veşnicie, sădit în grădina Edenului;

Bucură-te, prieten al lui Dumnezeu şi frate al nostru;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 11-lea:

De multe ori, Sfinţite Părinte Andrei, ai îngenunchiat, asemenea lui Solomon, înaintea locaşurilor de închinare pe care le-ai zidit şi le-ai sfinţit, rugând pe Domnul slavei să locuiască şi să privească cu ochi milostiv pe cei ce se roagă cu credinţă întru ele. Acum, fiind în ceruri, îngenunchezi înaintea scaunului de Heruvimi şi de Serafimi al Preasfintei Treimi şi te rogi să trimită îndurările şi milele Sale peste cei ce păstrează dreapta credinţă şi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Nenumărate fapte luminate şi virtuţi alese ai împlinit pe pământ, Sfinte Andrei, dar minunea care-ţi încununează chipul este aceea că, prin harul lui Dumnezeu, ai refăcut unitatea de neam şi de credinţă a poporului român bine-credincios, nesocotit şi umilit de străini. Pentru aceasta îţi cântăm, ca unui mare ierarh al neamului românesc:

Bucură-te, străjer neclintit la altarul Patriei străbune;

Bucură-te, că mormântul tău din Răşinari ocroteşte glia strămoşească;

Bucură-te, oştean apărător al candelei credinţei curate a neamului românesc;

Bucură-te, ctitorul multor lăcaşuri de închinare în Transilvania;

Bucură-te, auroră luminoasă care se întinde peste toate provinciile româneşti;

Bucură-te, veghetor asupra comorilor spirituale ale poporului român;

Bucură-te, ocrotirea celor ce vieţuiesc în curăţie şi înfrânare;

Bucură-te, toiagul lui Dumnezeu pentru îndreptarea celor potrivnici;

Bucură-te, cel ce insufli dregătorilor gânduri bune pentru Biserică şi neam;

Bucură-te, cel ce umpli de bunătăţi cămările familiilor cu mulţi copii;

Bucură-te, călăuzitorul tinerilor şi reazemul bătrânilor;

Bucură-te, cel ce aduni pe cei risipiţi şi afli pe cei rătăciţi;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 12-lea:

Sfinte Ierarhe al lui Hristos, Andrei, roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească cererile de folos ale tuturor celor ce cinstim cu dragoste numele tău; că, deşi ca oameni am greşit, prin tine ne-am dobândit de la Mântuitorul sufletelor iertare şi multă milă, ca să ne învrednicim a cânta Preasfintei Treimi, cu îngerii, cântarea: Aliluia!

Icosul al 12-lea:

Doamne, Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile vrednicului Tău slujitor Andrei, cel Mare şi Sfânt, păstorul Transilvaniei binecuvântate de Tine, caută din înălţimea Sfântului Tău lăcaş şi revarsă asupra inimilor fraţilor noştri români de pretutindeni o picătură din harul Tău, ca să laude pe sfinţitul Tău ierarh, zicând:

Bucură-te, Sfinte Andrei, cel ce te rogi pentru unitatea poporului român;

Bucură-te, cel ce eşti doctorul celor bolnavi şi oropsiţi;

Bucură-te, cel ce aduni în staul oile cele rătăcite;

Bucură-te, că slobozeşti pe cei bântuiţi de duhuri necurate;

Bucură-te, apărătorul orfanilor şi ocrotitorul văduvelor;

Bucură-te, aducătorul de libertate celor din închisori şi prigoniri;

Bucură-te, izvor, din care curge milostivirea lui Dumnezeu spre noi;

Bucură-te, că împlineşti rugăciunile folositoare celor ce aleargă la tine;

Bucură-te, lauda şi ocrotitorul cetăţii Sibiului;

Bucură-te, ajutătorul celor ce doresc să fie fii ai luminii;

Bucură-te, cel ce aduci pacea lui Hristos în Biserica drept-măritoare;

Bucură-te, nădejdea noastră, când ne vom întâlni cu Hristos;

Bucură-te, Sfinte Andrei, înţelept ierarh al lui Hristos!

Condacul al 13-lea:

O, Sfinte Ierarhe Andrei, arhiereul lui Hristos, vrednic slujitor al Mitropoliei Transilvaniei, învăţătorul cel duhovnicesc al bine-credincioşilor români, apărătorul neînfricat al Ortodoxiei, cel ce ai fost preamărit de Dumnezeu în ceruri, pentru mulţimea faptelor bune şi pentru povăţuirile tale lăsate moştenire nouă, fii rugătorul nostru înaintea scaunului Preasfintei Treimi, ca să ne scape de orice necaz, nevoie şi strâmtorare, pe noi, cei ce săvârşim sfântă pomenirea ta, şi să ne mântuiască atunci când vom fi chemaţi din lumea aceasta în cea veşnică, unde îngerii cântă fără încetare: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori.

După aceea se zic iarăşi Icosul 1: Din fragedă copilărie… şi Condacul 1: Înţeleptului apărător al Ortodoxiei…

Apoi se zice această

Rugăciune

Sfinte Ierarhe Andrei – păstorul cel bun al Ardealului, luminătorul şi dascălul dreptmăritorilor creştini ai Bisericii lui Hristos, neînfricat apărător al Ortodoxiei, care ai risipit întunericul eresurilor, înţelept teolog al adevărului mântuitor, cunoscător şi tâlcuitor al Sfintelor Scripturi, lumină aprinsă din lumina lui Hristos, apostol trimis de Dumnezeu în ţinuturile pământului transilvan să ocroteşti oile cele cuvântătoare ale neamului tău, asuprite de cei de alte seminţii, cel ce ai statornicit rânduieli noi pentru Biserica strămoşească, minte luminată de Duhul Sfânt care a pătruns în adâncurile tainelor dumnezeieşti, Părinte al Părinţilor, care ai strălucit ca o lumină în sfeşnic, pe care întunericul nu a cuprins-o, iubitor al ştiinţei de carte, dascăl şi luminător al tinerilor neamului tău –, ascultă-ne în ceasul acesta, pe noi, cei ce cinstim numele tău şi dorim să ne adăpăm din izvorul cel nesecat al înţelepciunii tale!

Fii rugător fierbinte la Preamilostivul Dumnezeu pentru poporul român drept-credincios! Prin mijlocirea ta, apără oraşele şi satele ţării noastre de foamete, de furtuni năprasnice, de cutremure, de boli şi de răni aducătoare de moarte, de neînţelegeri între fraţi, de năvălirea altor neamuri asupra noastră şi de războiul cel dintre noi. Trimite de la Dumnezeu, peste ţinuturile unde se preamăreşte numele Preasfintei Treimi, închinat în Trei Ipostasuri, binecuvântare şi pace cerească, iar creştinilor drept-măritori le ajută să rămână mădulare în parte ale Trupului Tainic al Mântuitorului Hristos.

Întăreşte, prin puterea Duhului Sfânt, pe toţi fiii şi fiicele Bisericii noastre să ţină aprinsă în sufletele lor candela credinţei, să nu piardă nădejdea mântuirii şi să rămână în dragostea lui Hristos până în sfârşit. Prin lucrarea Celui de Sus, insuflă asupra tinerilor noştri duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, care povăţuieşte pe calea cea dreaptă, pentru ca prin înţelepciune, viaţă bună şi dreaptă credinţă să fie ei bucurie părinţilor, întărire Bisericii şi ţării.

Apără, Sfinte Ierarhe, prin rugăciunile tale, pe cei fără de ajutor, bolnavilor le dă vindecare, săracilor şi celor oropsiţi, hrană şi adăpost; căsniciile le întăreşte, pe bătrâni şi pe neputincioşi sprijină-i, conducătorilor neamului şi celor din înalte dregătorii înţelepciune, dreaptă socoteală, gânduri bune pentru Biserica lui Hristos le dăruieşte.

Pe cei rătăciţi îi întoarce şi-i împreună cu sfânta, soborniceasca şi apostoleasca Biserică a lui Hristos, iar pe noi, pe toţi, ne călăuzeşte pe calea care duce spre Împărăţia Cerurilor, unde să ne împărtăşim, împreună cu tine, de bunătăţile cele veşnice, preamărind pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea nedespărţită, în vecii vecilor. Amin!

Predică la Duminica a XXXI-a după Rusalii

Vindecarea orbului din Ierihon
(Luca 18, 35-43)

„În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb şedea lângă drum, cerşind.

Şi, auzind el mulţimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Şi i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Şi el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!

Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă, iar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine! Şi oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac?

Iar el a zis: Doamne, să văd! Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Şi tot poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu” .

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXXI-a după Rusalii ne prezintă vindecarea unui orb de către Mântuitorul Iisus Hristos în apropierea oraşului Ierihon.

Oraşul Ierihon, care se traduce prin „oraş al parfumurilor” sau „al palmierilor”, este o aşezare străveche din Ţara Sfântă, situat în apropierea graniţei dintre Israel şi Iordania.

„Ierihonul din Vechiul Testament este identificat în general cu Movila Tell es-Sultan din zilele noastre, la aproximativ 16 km N-V de gura de vărsare actuală a Iordanului în Marea Moartă, la 2 km N-V de Ierihonul modern (satul er-Riha) şi la vreo 27 km N-E de Ierusalim.

Movila impunătoare, în formă de pară, este lungă de vreo 400 m de la N la S şi lată de circa 200 m la capătul de N şi înaltă de vreo 20 m. Ierihonul irodian şi din perioada Noului Testament este reprezentat de movilele de la Tulul Abu el-Alayiq, la 2 km V de localitatea modernă er-Riha (Ierihonul de azi), şi astfel este la Sud de Ierihonul Vechiului Testament. Munţii Iudeii se înalţă abrupt din câmpiile Ierihonului la o depărtare mică spre Vest” 1*.

Considerat ca fiind cel mai vechi oraş din lume, Ierihonul a intrat în istoria biblică odată cu sosirea poporului evreu în pământul făgăduinţei.

În secolul al XIII-lea înainte de Hristos, vechea cetate canaanită a Ierihonului a fost cucerită de Iosua după ce acesta împreună cu tot poporul lui Israel au înconjurat de şapte ori cetatea în sunet de trâmbiţe. Acest eveniment istoric al ocupării cetăţii de către poporul evreu este prezentat în Cartea lui Iosua Navi din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament (cf. Iosua 2-6).

După ce au rătăcit prin deşertul Sinai vreme de 40 de ani, israeliţii s-au pregătit să treacă râul Iordan pentru a intra în Ţara Făgăduinţei, situată dincolo de Ierihon.

Înainte de a face trecerea, Iosua, succesorul lui Moise, a trimis doi spioni care au intrat în oraş. Spionii au scăpat de a fi prinşi prin ajutorul desfrânatei Rahab, care locuia în zidul oraşului.

Tot de la ea spionii au primit şi informaţii preţioase cu privire la Ierihon. Deşi Iordanul se revărsase în perioada în care israeliţii aveau să treacă, apa a încetat să mai curgă, în chip minunat, astfel încât toţi au trecut „pe pământ ca pe uscat”. Apoi au mers în jurul oraşului fortificat zilnic, timp de şapte zile suflând în şapte trâmbiţe şi strigând. În ziua a şaptea, zidurile s-au dărâmat, iar israeliţii au pătruns în oraş trecând totul prin foc şi sabie.

Distrus de invazia israeliţilor şi apoi de intemperiile vremurilor, Ierihonul din timpul lui Iosua nu a mai fost reconstruit timp de câteva secole. După aproximativ 400 de ani, în timpul domniei regelui Ahab (cca 874/3-853 î.Hr.), Hiel din Betel a întemeiat din nou Ierihonul (cf. III Regi 16, 34).

Acest Ierihon a fost cel din timpul lui Ilie şi Elisei (cf. IV Regi 2, 4-5; 18-22).

În câmpia Ierihonului, babilonienii l-au prins pe Sedechia, ultimul rege al regatului Iuda (cf. IV Regi 25, 5). Se pare că babilonienii au distrus mare parte din oraşul Ierihon, după exilul babilonian continuând să existe doar un Ierihon modest.

Ierihonul Noului Testament este situat la aproximativ 2 km de vechiul Ierihon, în locul numit Tulul Abu el-Alayiq.

Aici, datorită climei mai calde, Irod cel Mare (40/37-4 î.Hr.) a construit un palat de iarnă dotat cu apeducte, un hipodrom şi un teatru. De asemenea, a înfrumuseţat zona cu plantaţii de palmieri şi balsam, care aduceau venituri importante regatului.

Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos, Ierihonul era locul de întâlnire al evreilor care veneau din Pereea şi din Galileea, şi împreună mergeau spre Ierusalim la templu, pentru a sărbători Paştele.

Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că şi Domnul Iisus Hristos a trecut de mai multe ori prin acest oraş în drumul său spre Iordan sau Ierusalim.

În partea de apus a Ierihonului se înalţă muntele Carantania, locul în care Mântuitorul Iisus Hristos a fost dus de către Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de diavol (cf. Matei 4, 1-11).

După Botezul Său în Iordan, Mântuitorul Iisus Hristos merge în muntele Carantania să postească şi să se roage înainte de a binevesti Legea Nouă, adică Evanghelia. Prin post şi rugăciune, Iisus, ca Om, se luptă cu diavolul şi respinge ispitele acestuia.

În primul rând, respinge ispita sau tentaţia de a reduce existenţa umană la nivelul biologic al hranei trupeşti, şi afirmă necesitatea comuniunii spirituale a omului cu Dumnezeu, definitorie pentru demnitatea şi identitatea omului de fiinţă spirituală, creată după chipul lui Dumnezeu.

Apoi, Iisus respinge tentaţia afirmării de sine egoiste a omului, fără iubire milostivă faţă de alţii, precum şi tentaţia stăpânirii sau dominării lumii materiale în uitare şi despărţire de Dumnezeu sau în stare de robie faţă de diavol. Prin postul Său, Iisus ne arată că omul este cu adevărat liber şi împlinit numai în comuniune cu Dumnezeu Cel Sfânt, veşnic şi infinit.

În felul acesta, Iisus este noul Adam, Cel ce, prin postire, smerenie şi ascultare de Dumnezeu, corectează, vindecă şi ridică pe Adam cel vechi, cel căzut din Rai din cauza neascultării de Dumnezeu, nepostirii în relaţie cu materia, şi nepocăinţei pentru greşeală.

Faptul că Iisus posteşte, se roagă şi respinge ispitele diavolului îndată după Botezul Său în Iordan ne arată că harul şi lucrarea Botezului, ca legătură spirituală a omului cu Dumnezeu se menţin în om prin post, rugăciune şi trezvie duhovnicească.

Hrana spirituală adevărată este mai întâi împlinirea voii Tatălui ceresc: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui” (Ioan 4, 34).

În apropiere de cetatea Ierihon, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe orbul din Evanghelia de astăzi, redându-i acestuia vederea trupească şi sufletească.

Acest episod al vindecării orbului ne arată, în fraze scurte, o lucrare mare a lui Dumnezeu care izvorăşte din milostivirea Lui cea negrăită şi nemărginită faţă de omul suferind.

Când orbul aude că o mulţime de oameni trec pe cale, el întreabă „ce este aceasta?” (Luca 18, 36). I-au spus că „trece Iisus Nazarineanul” (Luca 18, 37).

Îndată ce a aflat cine trece pe drum, orbul a simţit în sufletul său că unica şansă a vieţii sale, adică a vindecării sale, este Iisus Nazarineanul. El a înţeles că este vorba despre Iisus Cel ce a vindecat o mulţime de bolnavi, ajutându-i astfel să-şi schimbe viaţa lor nefericită. De aceea, orbul nu a mai întrebat cine este Iisus, ci îndată a început să strige: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” (Luca 18, 38).

După ce acest om nevăzător sau orb s-a apropiat de Iisus, El l-a întrebat: „Ce voieşti să-ţi fac?” (Luca 18, 41), iar orbul a răspuns: „Doamne, să văd!” (Luca 18, 41).

În auzul tuturor, orbul cere, de fapt, ceea ce nimeni altul dintre oameni nu-i poate da, decât numai Iisus Nazarineanul, adică sănătatea ochilor sau vederea. Atunci, Iisus i-a zis orbului: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit” (Luca 18, 42).

În clipa aceea, i s-au deschis orbului ochii şi îndată a văzut şi mergea după Iisus. Prin această vindecare înţelegem că Mântuitorul Iisus Hristos nu este indiferent la suferinţa celor bolnavi, că El ascultă mai ales acele cereri sau rugăminţi ale bolnavilor care izvorăsc din credinţă puternică şi rugăciune stăruitoare.

Adesea, Iisus, înainte de vindecarea unor bolnavi, vrea să constate cât de mare este credinţa lor. De ce? Pentru ca ei să conlucreze cu El în vindecare, adică să participe cu toată voinţa şi dorinţa lor la primirea darului sănătăţii depline. Cu alte cuvinte, Iisus voieşte ca, odată cu refacerea sănătăţii oamenilor, să se refacă şi legătura personală a acestora cu Dumnezeu, Izvorul vieţii şi al tuturor darurilor benefice pentru om.

De aceea, Iisus îl întreabă pe orb: „ce vrei să-ţi fac?”, nu „ce vrei să-ţi dau?”. Deci, Iisus nu dăruieşte omului daruri materiale exterioare lui, ci îi schimbă starea vieţii acestuia, îl ridică pe om din starea rea în care acesta se află la o viaţă nouă binecuvântată!

Evanghelia ne mai spune, în cuvinte simple, dar profunde, că orbul de la Ierihon, după ce a fost vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos, adică după ce i s-a schimbat în bine starea vieţii lui nefericite, a mers după Iisus şi a arătat recunoştinţă: „mergea după El, slăvind pe Dumnezeu” (cf. Luca 18, 43).

Înţelegem acum de ce, la început, Iisus nu S-a dus lângă orbul care-L chema la marginea drumului, ca să-l vindece acolo, ci a poruncit ca acesta să fie adus lângă El, în mijlocul drumului. Cu alte cuvinte, Iisus ştia că orbul, odată vindecat, va merge cu El pe acelaşi drum al binevestirii iubirii milostive a lui Dumnezeu faţă de oameni.

Din cerşetor de la marginea drumului ajutat de alţii din milă, orbul de la Ierihon devine un misionar-mărturisitor, preamărind pe Dumnezeu Cel mult milostiv Care l-a vindecat prin omul Iisus din Nazaret.

Când Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe demonizatul din ţinutul Gadarenilor, omul vindecat atunci cerea Mântuitorului să-l ia cu Sine. Dar Mântuitorul Iisus Hristos îi spune: „Întoarce-te la casa ta şi spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8, 39).

De ce? Pentru că acest om trebuia să fie văzut ca fiind sănătos tocmai în acele locuri în care lumea l-a cunoscut când pătimea mult, întrucât era chinuit de demoni. Trebuia ca lumea să-l vadă ca fiind om vindecat şi paşnic, readus la demnitatea lui de chip al lui Dumnezeu, de fiinţă liberă în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

Însă, în cazul de faţă, Mântuitorul Iisus Hristos nu spune orbului de la Ierihon pe care l-a vindecat: „rămâi unde te afli acum sau mergi la casa ta”, ci îl lasă să-L urmeze, să meargă cu El în cetatea Ierihonului. De ce? Ca omul acesta să vadă cetatea cu ochii săi sănătoşi, iar cei din cetate să-l vadă vindecat pe cel care mai înainte, orb fiind, stătea în afara cetăţii pentru a cerşi mâncare sau bani la marginea drumului.

Dar şi pentru că, în cetatea Ierihonului, Mântuitorul vine să vindece un alt om, şi anume pe vameşul Zaheu, care, deşi vedea bine cu ochii trupului, avea totuşi sufletul orbit de patima lăcomiei de bani şi de averi (cf. Luca 19, 1-10).

Aşadar, orbului care cerşea la marginea drumului, aproape de cetatea Ierihonului, Iisus Cel milostiv i-a schimbat viaţa după ce a cunoscut credinţa şi stăruinţa acestuia în rugăciune, iar vameşului Zaheu din Ierihon, Iisus i-a vindecat şi schimbat viaţa, iertându-i păcatele, după ce a constatat pocăinţa şi dărnicia lui pentru cei săraci şi pentru cei păgubiţi de el.

Acest Zaheu, mai-marele vameşilor (cf. Luca 19, 1-10), era un om lacom şi dornic să se îmbogăţească cu orice preţ. El impunea dări mai mari decât se cuveneau. Luând astfel din bunurile altora, el a nedreptăţit pe mulţi. Prin urmare, şi-a atras dispreţul şi ura tuturor concetăţenilor, tuturor vecinilor şi tuturor locuitorilor oraşului Ierihon.

Desigur, Zaheu era în plus dispreţuit şi pentru că se punea în slujba unei stăpâniri străine, adică a stăpânirii romane în Israel. Iar Mântuitorul Iisus Hristos, văzând că Zaheu Îl caută, dintr-o curiozitate foarte tainică, urcându-se într-un sicomor, i-a zis: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19, 5).

Însă, în momentul în care Iisus a intrat în casa sa, oamenii din jur au cârtit şi L-au judecat pe Mântuitorul, considerând că nu trebuia să intre în casa unui om atât de păcătos şi de lacom ca vameşul Zaheu. Dar tocmai această neaşteptată bunătate a lui Hristos faţă de vameşul Zaheu, pe care, desigur, acesta n-o merita, şi cinstea acordată lui l-au surprins, tocmai pentru că el nu le merita. Când Mântuitorul Hristos S-a autoinvitat în casa lui Zaheu, a produs o schimbare în acesta.

Bunătatea nemeritată care i S-a arătat acestui om aspru şi lacom a produs în el pocăinţă şi dărnicie. Avem de-a face aici cu un om care se pocăieşte nu pentru că a fost certat, nici pentru că ar fi fost pedepsit în vreun fel, ci pentru că a fost onorat cu bunătate şi cinste, deşi nu le merita.

Copleşit de milostivirea, de bunătatea şi de generozitatea Mântuitorului Iisus Hristos, vameşul Zaheu s-a schimbat într-o clipă şi a zis către Domnul: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor, şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Atunci Mântuitorul a zis către el: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam” (Luca 19, 8-9), adică fiu al credinţei.

Vameşul Zaheu este singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv.

De asemenea, cetatea Ierihon mai este amintită în Noul Testament când Mântuitorul Iisus Hristos a rostit Pilda samarineanului milostiv (cf. Luca 10, 25-37).

În această pildă, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut însăşi taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon şi a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit şi lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care din pricina păcatelor a căzut în multe patimi, adevăraţi tâlhari răpitori şi ucigaşi de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu.

Astfel, omul păcătos decade, devine aproape mort sufleteşte şi coboară spre moarte biologică, pentru că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Totuşi, el trebuia să fie ajutat „pe calea vieţii”, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoţii şi leviţii Vechiului Testament.

Însă aceştia au devenit cu timpul învăţători formalişti şi ritualişti ai Legii Vechi, fiind incapabili să unească adevărul credinţei cu iubirea milostivă, ca să aducă omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă şi îi dăruieşte viaţă veşnică.

Ceea ce l-a distins pe samarineanul călător de preotul şi levitul Legii Vechi, cei care l-au ignorat pe omul căzut între tâlhari, este milostivirea sau bunătatea sufletului său. Această faptă bună a Samarineanului milostiv, care este chip al Mântuitorului Iisus Hristos, înseamnă ridicarea sau vindecarea naturii umane, căzută în păcat şi rănită de patimi.

Potrivit tradiţiei, în secolele II-III după Hristos, în oraşul Ierihon exista o populaţie în majoritate creştină şi chiar o episcopie ortodoxă.

Împăratul Constantin cel Mare (306-337) şi mama sa Elena au construit în zonă mai multe locaşuri pentru închinare, iar în împrejurimi existau foarte multe lavre şi peşteri în care trăiau renumiţi călugări şi pustnici.

Acest fapt l-a determinat pe împăratul Justinian (527-565) să construiască sau să întemeieze aici alte locaşuri de închinare şi case de găzduire pentru pelerini. În secolele următoare, aşezămintele creştine de aici au fost întreţinute cu mari sacrificii, întrucât regiunea binecuvântată şi bogată de aici era deseori prădată de năvălitorii din răsărit.

Odată cu venirea perşilor, în anul 614, şi cu venirea arabilor musulmani, în anul 638, aceste locaşuri bisericeşti au fost distruse, iar populaţia creştină a fost ucisă sau alungată.

Este important de menţionat că pe valea Hozevei din apropierea Ierihonului perşii au omorât numai în anul 614 peste trei mii de călugări, martirizaţi pentru credinţa lor în Hristos.

Deşi prin secolul al XII-lea cruciaţii au încercat să restabilească faima creştină a oraşului Ierihon, totuşi ţinutul a rămas în scurt timp izolat şi ocupat de musulmani până după Primul Război Mondial, când Ierihonul a început să recapete oarecum gloria de altădată 2*.

În anul 1995, datorită mulţimilor de pelerini români care vizitau Ţara Sfântă, s-a decis construirea unui Aşezământ românesc la Ierihon, prin grija deosebită a Părintelui Arhimandrit Ieronim Creţu, superiorul Aşezămintelor româneşti de la Locurile Sfinte (Ierusalim, Iordan şi Ierihon).

Terenul pentru viitorul aşezământ a fost donat de un credincios ortodox român, domnul Dumitru Samoilă, iar lucrările de construcţie au început în anul 1999, cu sprijinul financiar al Patriarhiei Române, al Statului Român şi al multor pelerini donatori.

La construcţia propriu-zisă au ajutat foarte mult, în mod gratuit, muncitorii români aflaţi în acea perioadă în Israel. Acum, aşezământul are o biserică şi un paraclis pentru săvârşirea sfintelor slujbe şi un cămin pentru primirea pelerinelor români, lucrările fiind aproape finalizate.

Construirea acestui aşezământ românesc a fost motivată şi de faptul că în apropierea oraşului Ierihon este situată Mănăstirea „Sfântul Gheorghe Hozevitul”, în a cărei biserică se află moaştele Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ (1913-1960), care la 8 august 1980 au fost găsite neputrezite în peştera „Sfânta Ana” din pustiul Hozeva, locul unde s-a nevoit el în ultimii ani ai vieţii sale pământeşti. Sfântul Ioan Iacob a fost trecut în rândul sfinţilor din calendar de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa sa de lucru din 20 iunie 1992, având ca dată de prăznuire ziua de 5 august.

În prezent, Sectorul de pelerinaje al Patriarhiei Române organizează periodic pelerinaje în Ţara Sfântă, iar pelerinii români sunt cazaţi la Aşezământul românesc de la Ierihon, unde pot asculta Sfânta Liturghie în limba română, se pot spovedi şi se pot împărtăşi.

Iar apoi pot vizita locurile biblice în care Hristos Domnul a predicat Evanghelia şi a săvârşit multe minuni, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor.

Astăzi, pelerinajele la Ierihon şi la alte locuri sfinte ajută la întărirea credinţei, sporirea evlaviei şi aduc multă bucurie celor care păşesc pe urmele Mântuitorului Iisus Hristos şi ale sfinţilor Săi. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Cf. Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, p. 557.
2. Site-ul Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim, Ierihon şi Iordan: http://www.jerusalem.ro/ierihon.htm.

Izvoarele apostolice ale creştinismului românesc

© Fotografie: Cidade de Deus.

E vorba de articolul Acad. Prof. Dr. Emilian Popescu, Izvoarele apostolice ale creştinismului românesc: Sfântul Apostol Andrei şi Tomisul editat în Studii Teologice nr. 1-3/ 1994.

*

Cei care au scris despre originile creştinismului la români şi au dorit să-i arate vechimea sa milenară au menţionat de obicei şi pe Sfântul Apostol Andrei ca posibil sau chiar sigur misionar în Schythia Minor (Dobrogea) şi implicit la Tomis.

Pe cât se poate urmări, legarea numelui Sfântului Apostol Andrei de ţara noastră şi de alte regiuni din jurul Mării Negre ori de Peninsula Balcanică este destul de veche.

De pildă, mitropolitul Dosofitei al Moldovei (+ 1693) scria în anii 1682 şi 1686 în «Proloagele» sale pe luna noiembrie, la a treizecea zi «că apostolului Andrei i-a revenit, (prin sorţi) Bitinia şi Marea Neagră şi părţile Propontului, Halcedonul şi Vizantea, unde-i acum Ţarigradul, Tracia şi Macedonia şi sosind la Dunăre, ce-i zic Dobrogea, şi altele ce sunt la Dunăre, Tesalia şi «acestea toate le-a umblat». (N. Şerbănescu, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului în Schytia Minor, în vol. „De la Dunăre la Mare”, p. 24).

Această convingere exprimată atât de pitoresc de mitropolitul Dosoftei în secolul al XVII-lea se întâlneşte şi după aceea, mai frecvent în secolele XIX şi XX.

Aşa procedează, de pildă, Nicodim Aghioritul (Nicodim Aghioritul, Συναξαριστής των δώδεχα μηνών … t. IV, Constantinopol, 1842, ρ. 186.), Gh. Şincai (Gh. Şincai, Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, I, Buda, 1844, p. 76—77), I. D. Petrescu, (I. D. Petrescu, Martirii Crucii din ambele Dacii, Bucureşti, 1856, p. 20—21) arhiereul Filaret Scriban (Arhiereul Filaret Scriban, Istoria bisericească a românilor pe scurt, Iaşi, 1871, p. 1—3), G. M. Ionescu (G. M. Ionescu, Istoria Bisericii Românilor din Dacia Traiană 44—678, d. Hr., I, Bucureşti, 1905, p. 95), R. Netzhammer (Raymund Netzhammer, Das altchristliche Tomis. Eine kirchengeschichtliche Studie, Salzburg, 1903, p. 3—6; idem, Creştinătatea în vechea Tomis, Baia Mare, 1904, p. 3—4; idem, Die christlichen Altertilmer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 6—7), I. Popescu-Spineni (I. Popescu-Spineni, Vechimea creştinismului la români, Bucureşti, 1934, p. 12), Anton D. Velcu (Anton D. Velcu, Contribuţii la studiul creştinismului Daco-roman în secolele I—IV d. Hr., Bucureşti, 1936, p. 22—27), Ion I. Nistor (Ion I. Nistor, Legăturile cu Ohrida şi Exarhatul Plaiurilor, Bucureşti, 1945 (extras din Anal. Acad. Rom. Mem. Secţ. Ist., III, t. XXVII, 1945) şi mulţi alţii, dintre care mai apropiaţi de noi menţionez pe Ioan Rămureanu (Rămureanu, Noi consideraţii privind pătrunderea creştinismului la traco-geto-daci, în Ortodoxia, 20, 1974, 1, p. 168—171; Idem, Sfinţi şi martiri Ia Tomis-Constanţa, B.O.R., 92, 1974, 7—8, p. 797—799 şi în numeroase alte studii exprimă o părere asemănătoare) şi profesorii N. Şerbănescu (N. Şerbănescu, 2600 de ani de la prima mărturie documentară despre existenţa episcopiei Tomisului, B.O.R., 86, 1969, 9—10, p. 978—982; idem, Pătrunderea şi dezvoltarea creştinismului in Scythia Minor…) şi Mircea Păcurariu (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 63—64).

Alţi istorici au manifestat rezerve sau chiar îndoială faţă de ştirile care vorbesc despre prezenţa şi predica sfântului apostol Andrei pe pământul României.

Către începutul secolului nostru istoricul catolic Carol Auner (C. Auner, Câteva momente din începuturile Bisericii Române, Blaj, 1902 p. 10. În studiul: Predicat-a un apostol în România‚ în Revista catolică (Blaj), 1912, 1, p. 40—58 spune că «e posibil ca Sfântul Apostol Andrei să fi predicat şi în interiorul Scythiei Minor sau al Dobrogei de azi; bineînţeles însă numai orăşenilor şi claselor grecizate» idem, Dobrogea în DACL, IV, 1, Paris, 1920, col. 1236 : admite posibilitatea ca Sfântul Andrei să fi vizitat oraşele de pe litoralul Mării Negre, îndeosebi cetatea Tomis, dar nu există nici o mărturie istorică, care să confirme acest fapt) se înscrie în această categorie, iar Vasile Pârvan socotea şi el că nu dispunem de nici o informaţie sigură privind implantarea creştinismului în Dobrogea sau la daco-romanii din stânga Dunării, înainte de mijlocul secolului al III-lea (V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911/ p. 4. 75, 83).

Jacques Zeiller, istoricul creştinismului din provinciile dunărene ale imperiului roman, conchidea şi el că ştirile privind activitatea sfântului Apostol Andrei printre români sunt ambigue şi că în această situaţie pătrunderea creştinismului spre Gurile Dunării în primul secol nu rămân decât o simplă posibilitate (Jacques Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l’Empire romain, Paris, 1918, p. 28—30).

Mai categoric, în sens negativ, se pronunţă D. M. Pippidi, spunând că ştirile privind misiunea Sfântului Andrei în părţile dunărene «nu rezistă criticii», ele sunt «şubrede şi izolate» (D. M. Pippidi, Intorno alle fonti letterarie del cristianesimo daco-romano, RHSEE, 20, 1943, p. 169—175; idem, în vol. Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967, p. 483-490.).

Cel mai tranşant, aş zice chiar dur, a fost C. Daicoviciu, după care «vechimea apostolică a creştinismului» pe pământul României de azi «ar fi absurdă şi imposibilă», ea nefiind susţinută «documentar prin nimic» (Const. Daicoviciu, În jurul creştinismului în Dacia, în Studii, revistă de ştiinţă, filozofie, arte, I, 1948, p. 122).

Din păcate această perspectivă negativă a influenţat literatura noastră istorică, mai ales într-o epocă în oare abordarea problemelor creştinismului era privită ca nepotrivită, dacă nu chiar periculoasă.

Chiar un istoric ca I. Barnea, cu studii teologice, a putut afirma privitor la apostolicitatea creştinismului românesc, că ea se bazează pe ştiri «contradictorii», «încă îndoielnice» şi a privit relatările posterioare lui Eusebiu de Cezareea ca «legendare» (Ion Barnea, Din istoria Dobrogei, vol. II, Bucureşti, 1968, p. 378—379 ; idem, Les monuments paléochrétiens de Roumanie, Città del Vaticano, 1977, p. 9—10).

Anticipând asupra concluziilor noastre pot să afirm că astăzi dispunem de mai multe ştiri privind originea creştinismului românesc, inclusiv cea apostolică, şi că cei care au privit cu neîncredere pe cele cunoscute până acum, s-au înşelat.

De altfel, se poate face observaţia că izvoarele existente până de curând n-au fost decât cu foarte rare excepţii analizate atent, mulţi istorici preferând să se refere la ele indirect ori să fie tributari ideilor altora.

Care sunt principalele ştiri privind prezenţa Sfântului Apostol Andrei şi vestirea Cuvântului lui Dumnezeu pe teritoriul ţării noastre?

Prima şi cea mai importantă este cea dată de istoricul Eusebiu de Cezareea în Hist. Eccl. III, i, 1—3 : «Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-a căzut la sorţi ţara părţilor, lui Andrei, Scythia, lui Ioan, Asia, unde şi-a petrecut viaţa până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca la urmă, ajuns la Roma, să fie răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, oare, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-n părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt arătate întocmai de Origen în cartea a III-a «Comentariilor asupra Genezei» (după ediţia critică a lui Gustave Bardy, Eusèbe de Césarée, Histoire ecclésiastique, livres I—IV, texte grec, traduction et adnotation, Paris, 1952, p. 96—97).

Reiese clar din această relatare a lui Eusebiu, care scrie la începutul secolului al IV-lea, că potrivit unei tradiţii când s-a tras la sorţi pământul către care trebuiau să se îndrepte apostolii şi să vestească Evanghelia, lui Andrei i-a căzut Scythia.

Problema cheie care s-a pus şi se pune este în legătură cu această tradiţie, dacă ea este foarte veche şi credibilă şi dacă a fost înregistrată şi transmisă de Origen ori este mai târzie şi o datorăm lui Eusebiu însuşi.

S-a afirmat că pasajul n-ar fi omogen, că el ar cuprinde două părţi, dintre care numai ultima, care se referă la sfinţii apostoli Petru şi Pavel, ar proveni de la Origen, cealaltă pe o tradiţie mai recentă înregistrată de Eusebiu însuşi.

În felul acesta valoarea informaţiei ar fi mai mică (Adolf von Harnack, Die Mission und Ausbretung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, Leipzig, 1924, I, ρ. 109—110).

Totodată este de precizat ce se înţelege prin Scythia, adică dacă este vorba de Dobrogea (Scythia Minor) ori de Scythia Mare din sudul Rusiei.

Dar înainte de a răspunde la aceste întrebări să vedem şi alte izvoare despre vestirea Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei pe pământul ţării noastre.

De data aceasta avem de a face cu izvoare hagiografice (Tradiţiile şi legendele privitoare la viaţa şi faptele Sfântului Apostol Andrei. sunt numeroase. Ele se concretizează în mare măsură şi asupra Bizanţului şi spaţiului eleno-balcanic. Analiza acestor tradiţii şi legende în general a făcut-o Fr. Dvornik, The Idea of Apostolicity in Byzantium and the Legend of the Apostle Andrew, Càmbridge-Massachussets, 1958, 342 p).

În «Pătimirea Sfântului Andrei de la 30 Noiembrie», păstrată în limba greacă în Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (sec. X ?), citim că «după înălţarea Domnului la cer s-a tras la sorţi, unui apostol căzându-i o ţară, altuia alta, pentru propovăduirea Evangheliei şi astfel lui Andrei i-a căzut «toată regiunea Bitniei şi Pontului, provinciile romane Thracia şi Sciţia, apoi a mers la Sevasitopolis cea mare (în Crimeea)» (Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae, opera et, studio, H. Delehaye, în Propilaeum ad Acta Sanctorum Novémbris, Bruxelles, 1902, col. 265—266).

Observăm din această ştire că aria de propovăduire a lui Andrei, cel dintâi chemat, a fost mai largă cuprinzând în afară de Scythia, menţionată de Eusebiu, şi Bitinia, Pontul, Thracia şi chiar Crimeea.

O altă variantă mai lungă a «Pătimirii Sfântului Apostol Andrei» din acelaşi Sinaxar indică o arie de propovăduire şi mai mare, cuprinzând provincii şi regiuni din Asia Mică, din jurul Mării Negre, de la Dunăre şi din Peninsula Balcanică : «Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei (Marea de Marmara) cu cetăţile Chaloedon şi Bizanţ, Macedonia, Thracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, Thesalia, Elada (Grecia centrală), Achàia (Peloponesul) şi cetăţile Amissos, Trapezunt, Beraclea (Pontului) şi Amastris (Ibidem).

După cât se pare, această variantă a Sinaxarului constantinopolitan a stat la baza spuselor mitropolitului Dosoftei.

Acelaşi Sinaxar dă amănunte şi asupra activităţii sfântului Apostol Andrei în regiunile din sudul Rusiei, în Cherson, Bosphor şi la neamurile alanilor şi abasgilor.

În ceea ce priveşte activitatea în regiunile de la Dunăre este de subliniat amănuntul că Sfântul Andrei a hirotonit la Odessos (Varna) pe unul din ucenicii săi, care se numea Amplias, sărbătorit în fiecare an la 30 Octombrie (Ibidem).

Marele istoric al creştinismului răsăritean din secolul al XVIII-lea, Le Quien, a afirmat că acesit Amplias ar putea fi aceeaşi persoană eu cea de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (XVI, 8), cărora le scria : «Salutaţi pe Amplias !» (Michael Le Quien, Oriens Christianus in quattuor patriarchatus digestus, Paris 1740, p. 1325)

O altă veche tradiţie este consemnată de Epifanie Monahul (secolul al IX-lea) în «Viaţa, faptele şi sfârşitul Sfântului şi lăudatului Apostol Andrei cel dintâi chemat». Ni se spune aici că Sfântul Andrei a vestit Evanghelia în mai multe provincii ale Asiei Mici, apoi a mers la Odessos (Varna), unde a pus episcop pe Apion (P.G. 120, col. 229 Β : «Andrei luându-şi discipolii săi a mers în Frigia Pacatiana, iar de aici a mers în Mysia (Moesia) la Odyssopolis (Varna de astăzi) şi după câteva zile le-a pus episcop pe Apion».

După cum vedem, în timp ce Synax. Eccl. Const. vorbeşte de Amplias, călugărul Epifanie îl menţionează pe Apion. Despre Epiphanius, v. şi Fr. Dvornik, op. cit., 207, 225—226).

Mai târziu în secolul al XIV-lea istoricul Nichifor Kallist relatează şi el că Sfântul Andrei «a predicat în pustiul scitic», la antropofagi, precum şi pe ambele ţărmuri ale Pontului Euxin, de nord şi de sud (Nichifor Kallistos Xantopoulos, Hist. eccl., II, 39 în P.G. 145, 860).

Mai există şi alte ştiri privitoare la activitatea Sfântului Andrei la «Niceea şi Nicomedia şi întreaga ţară a Bitiniei şi Gothiei cu regiunea din jur, la Bizanţ şi întreaga ţară a Thraciei cu regiunea din jur până la marele fluviu ale cărui maluri ne despart de barbari» ori la «greci şi barbari», între care ar putea fi socotiţi şi sciţii (Doctrina syriacă – a apostolilor, W. Cureton, Ancien Syriac. Documents, London, 1864, p. 32—34).

Din cele de mai sus se constată că izvoarele hagiografice ne prezintă o arie misionară mult mai-largă decât cea amintită atât de succint de Eusebiu. Ea cuprindea provinciile de nord-vest ale Asiei Mici, adică Pontul şi Bitinia, apoi în Peninsula Balcanică Thracia, Macedonia, Thessalia, Moesia, Ellada, Achaia, – regiunile dunărene, sudul Rusiei, ţărmul sud-estic al Mării Negre, având ca centru cetatea Trapezunt.

Informaţiile acestea trebuie să fi avut la bază tradiţii sau izvoare astăzi pierdute, dar care au importanţa lor. Întrebarea care se pune este dacă ele sunt verosimile şi dacă este de admis o arie misionară atât de vastă pentru un apostol.

Răspunsul poate fi în principiu afirmativ, căci Andrei n-a fost singurul ucenic al Mântuitorului, care s-a deplasat pe spaţii întinse pentru vestirea Evangheliei. Şi alţi apostoli au procedat la fel, mai ales Petru şi Pavel.

Este, pe de altă parte, posibil ea informaţiile din izvoarele hagiografice să nu reproducă în întregime realitatea, atât în ceea ce priveşte zonele evanghelizate, cât şi denumirile geografice sau administrative valabile epocii în care a trăit sfântul Andrei, ci ele să se apropie de vremea când au fost alcătuite aceste izvoare. Dar acest lucru nu impietează asupra nucleului informativ pe care-l conţin.

Dacă luăm în considerare regiunile noastre, este de remarcat că ele sunt menţionatei de multe ori, fie Scythia, fie ca teritoriile de la Dunăre, fie ca Moesia ori Thracia, Gothia şi regiunea din jur.

Dar oricât de valoroase aceste informaţii ele nu pot depăşi pe cea dată de Eusebiu, chiar dacă ea este lapidară. Valoarea ei, decurge din faptul că ea ne este transmisă de un istoric consacrat al Bisericii a cărui preţuire în lumea ştiinţifică continuă să crească o dată cu scurgerea timpului; în al doilea rând, pentru că este foarte veche (Valoarea acestei ştiri decurge din vechimea ei şi acest lucru este relevat şi de Dvornik, op. cit., p. 197-199).

Pasajul în care este încadrată a atras atenţia unor savanţi, care l-au privit diferit în privinţa unităţii lui.

Lipsius şi Ed. Schwartz îl consideră unitar şi că ar fi fost reprodus de Eusebiu după Origen. Valesius se îndoieşte de acest lucru şi mai mult decât el o face Adolf von Harnack, care îl analizează şi încearcă să-l despartă în două.

Harnack socoate că prima parte, referitoare la Sfinţii Apostoli Toma, Andrei şi Ioan, ar fi opera lui Eusebiu însuşi. Cea de a doua, cuprinzând relatarea referitoare la activitatea şi moartea sfinţilor Petru şi Pavel, ar fi reproduse de Eusebiu după Origen.

Eusebiu ar fi găsit undeva tradiţia nenumită privitoare la tragerea la sorţi pentru împărţirea zonelor de evanghelizare a celor trei apostoli Toma, Andrei şi Ioan şi ar fi pus-o alături de informaţiile lui Origen (Opiniile exprimate în legătură cu acest pasaj sunt prezentate de Adolf von Harnack, op. cit., p. 109—110).

Admiţând opinia lui Harnack ar însemna că prima parte ar avea la bază o tradiţie mai nouă şi deci mai puţin valoroasă, decât aceea pe care ne-ar fi dat-o Origen însuşi, un autor cu mare reputaţie ştiinţifică şi pe care el ar fi consemnat-o cu un secol mai devreme.

Luând în considerare argumentarea lui Harnack, D. M. Pippidi conchide: «Tăgăduind paternitatea lui Origen pentru informaţiile transmise de Eusebiu, le tăgăduim în acelaşi timp şi istoricitatea… Recunoaşterea că ştirea care ne interesează se întâlneşte pentru întâia oară la Eusebiu, n-o lipseşte numai de prestigiul unei vechimi inexistente, dar o face suspectă în măsura în care atâţia autori creştini din veacurile al II-lea şi al III-lea, ale căror opere ni s-au păstrat, ar fi putut s-o înregistreze şi n-au făcut-o» (D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României…, p. 488).

D. M. Pippidi mai adaugă la argumentarea sa şi faptul că dacă am considera informaţia provenind de la Origen, atunci ea s-ar contrazice cu o altă afirmaţie a autorului alexandrin, din Comentariul la Evanghelia după Matei, 24, 9, în care el trece printre popoarele care n-au auzit Cuvântul lui Dumnezeu pe sciţi, ori sfântul apostol Andrei ar fi predicat în Scythia (Idem, ibidem, p. 481—484.).

În treacăt fie spus, pasajul la care se referă D. M. Pippidi din «Comentariul la Evanghelia după Matei», a fost înţeles şi altfel de istorici şi filologi şi el nu anihilează afirmaţia lui Origen privitoare la vestirea Evangheliei în Scythia (J. Zeiller, op. cit., p. 28—30; I. Popescu-Spineni, op. cit., p. 12; A. Iordănescu, Observaţiuni asupra originilor creştinismului daco-roman, în Revista Clasică XI—XII, 1939/1940, p. 199—200).

Pe de altă parte, azi avem posibilitatea să facem cunoscut un izvor datând tocmai din secolele, din care D. M. Pippidi dorea să aibă confirmarea ştirii lui Origen, anume din secolele II—III.

Este vorba de Hippolyt al Romei, autor de lucrări importante şi chiar episcop (antipapă), mort ca martir în anul 235 în timpul împăratului Maximin Tracul la vârsta de cca. 60 de ani. El s-a născut pe la 175 şi a fost contemporan cu Origen (185—254/255).

Ba chiar s-au întâlnit la Roma în anul 212 şi s-ar putea ca ei să fi fost concetăţeni ai Alexandriei Egiptului.

Hippolyt ne spune textual : «Andrei a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Achaia, fiind legat în picioare de un măslin şi este înmormântat acolo» (Lucrarea aceasta nu este înregistrată de cele două patrologii menţionate la nota precedentă ca aparţinând Sfântului Ipolit Romanul. Ea apare însă în P.G. X, 920 înscrisă în categoria: Appendix ad Sancti Hippolyti operum Pattem II. Dubia ac supposita complectens).

Mărturia lui Hippolyt are meritul de a confirma activitatea Sfântului Apostol Andrei în Scythia Minor, fiindcă el vorbeşte de sciţi şi traci unii lângă alţii, şi pe de altă parte, de a nu lăsa singulară tradiţia înregistrată de Eusebiu ca provenind de la Origen.

Trăind în aceeaşi vreme Hippolyt şi Origen au putut cunoaşte aceeaşi tradiţie privitoare la activitatea misionară a sfinţilor Toma, Andrei şi Ioan şi au consemnat-o fiecare în felul său. De altfel, Hippolyt era grec din Alexandria şi legăturile lui cu Origen puteau fi din această cauză mai vechi decât întâlnirea de la Roma.

Aşa cum am anticipat, se poate spune acum că în lumina documentării de care dispunem vestirea Evangheliei pe pământul românesc de către Sfântul Apostol Andrei capătă mai multă credibilitate.

Această acţiune este atestată, în primul rând, de tradiţia veche înregistrată de Origen şi Eusebiu, apoi de Hippolyt al Romei şi de celelalte ştiri hagiografice mai târzii.

Dacă la Eusebiu şi Origen se vorbeşte numai de Scythia, Hippolyt adaugă şi Thracia, iar celelalte izvoare extind aria misionară în Asia Mică, Peninsula Balcanică şi sudul Rusiei.

Veridicitatea informaţiilor din izvoarele hagiografice nu trebuie pusă la îndoială, deoarece ele sunt confirmate pentru mediul helenic de scriitori din secolele IV—V ca Grigorie de Nazianz (Or. XXXIII, 11 P.G. 36, col. 228), Theodoret de I Cyr (În Psalm. CXVI, 1, P.G. 80, col. 1805-1808), Pseudo Chrysostomul (Homilia in duodecim apostolos, P.G. 59, col. 495), iar din Apus de Ieronim (Hieronym. Epist. 59 ad Marcellam 5 — CSEL, 54, ed. I. Hilberg, p. 546; ed. J. Lebourt, Collection Guillaume Budé, 13, Paris, 1953, p. 89 ; cf. G. Grützmacher, Hieronymos, I, Leipzig 1909, care datează această scrisoare în anul 394, iar F. Cavallera, Saint Jérôme, sa vie et son, oeuvre I, Louvain-Paris, 1922, p. 167, o atribuie anilor 395—396), Gaudentius I din Brescia (Gàudentius Brix., Sermo 17, P.L. 20, col. 463) şi Paulin de Nola (De Sanct. Felice, Natal. IX, v. 406 j cf. XI, v. 78, 356).

Scythia menţionată de Origen şi Eusebiu este, desigur Dobrogea, aşa cum au arătat-o istorici ca R. Netzhammer şi Zeiller.

Când se referă la teritoriul din sudul Rusiei izvoarele menţionate mai sus nu folosesc de obicei cuvântul Scythia, ci localităţi precise ca Sevastopolis cea Mare, Bospor, abasgi, alani etc.

Excepţie face doar Nichifor Kallistos, care vorbeşte de «pustiul scitic, de antropofagi, de ambele ţărmuri ale Mării Negre, de nord şi de sud».

Ca să identificăm Scythia cu Dobrogea suntem îndemnaţi de apropierea care se face des în izvoare între această provincie şi Thracia şi Moesia, de regiunile dună-rene, de Gothia etc., de oraşul Odessos, unde sfântul Andrei ar fi avat ca ucenic şi urmaş pe Amplias (sau Apion ?).

Desigur, nu se exclude total ca prin Scythia oamenii acelor timpuri să fi înţeles şi zona largi din Sudul Rusiei, dar oricum teritoriul ţării noastre trebuie avut în vedere.

Dobrogea de azi era numită încă din secolul I a. Hr. Σκυθία iar Un secol mai târziu o cunoaştem sub denumirea de «Mica Sciţie» (ΣκυΘία μικρά) pentru ca la sfârşitul secolului al treilea să devie provincia romană Scythi (Cea mai veche menţiune a Dobrogei ca Scythia se întâlneşte într-o inserţie greacă datând des la începutul secolului al II-lea în. Hr., descoperită la Histria (D. M. Pippidi, Inscripţiile din Scythia Minor, greceşti şi llatine, vol. I, Histria: împrejurimile, Bucureşti, 1983, nr. 15, rândul 16). In vremea când scria Eusebiu, teritorial dintre Dunăre şi Mare se numea Scythia Minor, iar frontiera dunărean limes Scythicus.

Dacă deci prezenţa Sfântului Andrei în Dobrogea este neîndoielnică, atunci tot atât de sigură este şi venirea lui la Tomis. Aici era capitala provinciei şi Sfântul Andrei nu numai că n-a ocolit-o, ci a vizat-o în mod special. Era o politică urmată şi de ceilalţi apostoli în misiunea de a vesti cuvântul Domnului mai întâi oraşe şi apoi la ţară.

Referindu-se la acest procedeu şi la sfântul apostol Pavel, istoricul englez Normam Baynes zice: „Sfântul Pavel cu ochiul unui general a ales capitalele de provincii ca puncte strategice în cucerirea lumii pentru Hristos; acestea erau fortăreţe oare trebuiau cucerite cu orice preţ, aici, în special, Biserica primară a venit faţă în faţă cu cultul imperial…aici era sediul Satanei» (Norman Baynes, The Byzantine Empire, London 1948, p. 76—77).

Noi credem că Sfântul Apostol Andrei a adus în oraşul Tomis «Vestea cea Bună», punând bazele religiei iubirii între oameni şi că ea a rodit fără întrerupere, încât comunitatea de aici a progresat şi a putut avea chiar episcopi, unii cunoscuţi din izvoare încă de la sfârşitul secolului al IlI-iea (Emilian Popescu, Ierarhia Bisericească pe teritoriul României…, BOR, 1990, 1-2, p. 149-164).

La Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) Tomisul a fost prezent prin episcopul său.

Gloria Bisericii din Tomis atinsă în secolele IV—VI nu poate fi înţeleasă fără temelia pusă de apostolul Andrei.

Page 1 of 19

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno