Iubiții mei,

mai ales acum, în aceste zile de sărăcie, ortodoxul sensibil la durerile altora…își pune problema că nu e prea milostiv

Că nu dă prea mult și altora…

Adică cum să facă…să rupă din ce are…și să dea și altora…dar să-i mai rămână și lui?…Sau cum să dea altora…fără să își afecteze familia și statutul lor social?

Trebuie să dăm altora…până și noi devenim săraci?

Cu alte cuvinte: ce înseamnă să dai…să fii milostiv…și ca cine să fii milostiv?

Din Mt. 5, 48 rezultă că trebuie să fim telii/ desăvârșiți [cf. GNT] ca Dumnezeu. Paradigma/ exemplul nostru deci e Dumnezeu

Dar noi nu putem fi milostivi ca Dumnezeu…pentru că noi avem puține lucruri…și pe toate primite de la El!

În ce sens atunci trebuie să fim milostivi ca Dumnezeu?

În sens intensiv…și nu extensiv. În sensul deschiderii iubitoare față de oameni.

Pentru că milostenia nu constă în cât dai…ci în cum dai. Cu ce stare interioară

Motiv pentru care Domnul a lăudat milostenia văduvei [Mc. 12, 43-44], care a dat din sărăcia [isterisis] ei „toate câte avea [panta osa ihen]” [cf. GNT]. Câte avea în plus

Cu alte cuvinte, milostenia e ce te îndeamnă inima să faci pentru altul. Dar nu orice inimă…ci inima pe care a curățit-o, a îndreptat-o, a sfințit-o Dumnezeu.

Căci de aceea Domnul ne vorbește despre milostenie ca despre un act teologic, ca despre un act relațional, care vine din relația cu El.

Și cum altfel am putea să fim desăvârșiți ca El în milostivire, în atenție, în smerenie, în iubire, în credincioșie dacă El nu ne-ar învăța toate aceste lucruri?

Însă cine să ne învețe toate acestea…când Iisus nu mai e pe pământ…și nu mai stă de vorbă cu oamenii, așa, cum a stat de vorbă în Evanghelii?

Și atunci cum, Dumnezeul treimic Cel plin de slavă, stă de capul nostru ca să ne învețe viețuirea evanghelică?

Simțim noi prezența Lui în viața noastră, în adâncul ființei noastre?

Însă acest subiect, pentru mulți ortodocși, e unul tabu.

Pentru că ei cred că milostenie înseamnă să dai ceva de mâncare, de băut, o carte, o cămașă cuiva…de pomană…și acest lucru nu trebuie să te învețe nimeni…mai cu seamă…Dumnezeu.

Adică stă Dumnezeu cu tot muritorul să facă…lecții de milostivire?

Răspunsul surprinzător: Da!

Sfinții lui Dumnezeu sunt învățați de El, prin vedenii, iluminări și simțiri mistice/ duhovnicești cum să înțeleagă dogmele, cum să se roage, cum să slujească, cum să facă milostenie, cum să acționeze în toate momentele vieții lor.

Ei nu presupun că știu…până ce nu sunt învățați de El.

Însă cum ortodoxul de rând crede că mersul la Biserică, 5 lumânări, un pomelnic, o colivă și ciocnitul ouălor…e toată „viața ortodoxă”…nici prin cap nu-i trece că trebuie să se lase dăscălit/ învățat de Dumnezeu.

El știe „de la părinți”…el „află”…el „cunoaște”…face lucruri „paralel” cu Dumnezeu…fără să îl intereseze faptul dacă lui Dumnezeu „Îi cam place ceva” din viața și faptele lui…

Însă Dumnezeu, pe cei care-L întrebă de vorbă la modul serios…îi învață ce e milostenia!

Și nu le spune, pisălogește: „dă-i Miții 5 lei și lui Gheorghe o sticlă de vin de pomană”…ci îi învață, dumnezeiește, cum să fie milostivi cu toată creația

Adică nu doar cu cei bolnavi, orbi, șchiopi, accidentați, sărmani…nu doar cu oamenii…ci cu toată existența.

Și cel pe care îl învață Dumnezeu milostivirea…atunci acela știe să fie sensibil/ atent/ plin de conștiință/ de pătrundere duhovnicească și cu omul și cu cartea și cu versul și cu frunza și cu gărgărița și cu pădurea și cu orice creație…pentru că e plin de milostivirea lui Dumnezeu, Care nu-i împarte pe oameni în Sfinți și păcătoși, în mântuiți și nemântuiți [Mt. 5, 45]…ci le dă tuturor același credit, aceeași dragoste, aceeași atenție.

Dacă aș avea mulți bani…aș face cadouri multe…și, mai ales, surprinzătoare

Pentru că îmi place să bucur oamenii, să îi fac să se simtă bine

Însă darurile mele nu ar fi deloc milă/ milostivire/ milă dumnezeiască…ci doar bucuria mea…dacă eu nu le dau lor daruri din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Dar chiar dacă eu nu aș avea niciun ban…și niciun lucru să dau unor oameni…dacă le dau rugăciunea mea, încrederea mea în ei, dacă dialoghez cu ei, dacă îi fac să se simtă apreciați de un preot al lui Dumnezeu…atunci ei vor pleca plini de mila Lui, de milostivirea Lui, pentru că vor simți bucuria mea în ei.

Bucuria mea…care e bucuria Lui.

Pentru că mulți nu au nevoie de bani, nici de lucruri, nici de cărți, nici de darurile mele…ci de oameni care să le confirme faptulduhovnicia și sfințenia nu au murit de pe pământ.

Că mai există oameni, cu toate păcatele lor, care doresc lucrurile drepte, frumoase, cuvioase ale lui Dumnezeu și că nu e totul doar…șarlatanie

Și pentru astfel de oameni bat zeci de kilometri, se duc peste hotare…ca să îi găsească…

În Evanghelia de azi [[Lc. 16, 19-31] observăm că bogatul nu avea nevoie de dialog real…iar Sfântul Lazaros avea nevoie de susținere faptică în boala lui.

Nu s-au întâlnit pe niciun subiect…

Doar câinii, despre care vorbeam și altădată, au fost normali/ firești cu cel suferind [v. 21]. Însă ei, nefiind raționali, nu puteau decât să îi lingă rănile…și nu să le panseze…și să îl ducă într-un pat curat…și să îi dea de mâncare…

Și urmează moartea…cea cu doar două traiectorii…

Însă, în ciuda conștiinței de sine și a suferinței reale a bogatului în Iad (v. 24 sq)…există teologii eterodoxe care susțin că sufletele celor adormiți sunt „inconștiente” până la Judecata finală.

Că „adormirea”, de fapt, e „starea inconștientă” a sufletului în veșnicie…și nu o exprimare duhovnicească a stării trupului…care „doarme” sau „se descompune”…

Căci ce spunem noi despre trupul celui mort prin „adormit”? Că arată ca cineva care doarme, care se odihnește, în primele ore/ zile după deces.

Însă toată slujba Înmormântării vorbește despre sufletul care merge la Judecata Lui, care e conștient de păcatele lui, care e viu, care cere rugăciunea noastră pentru el, a Bisericii…și nu că sufletul ațipește până la a doua Sa venire.

De aceea veșnicia, acum, e plină de ființe și de suflete vii…și nu de morți, după cum ne-a spus Domnul la Mt. 22, 32.

Iar Dumnezeul viilor, Dumnezeul ființelor care, odată create de El, nu mai mor…e Dumnezeul care lasă libere creaturile Lui…pentru ca ele să își decidă împlinirea sau neîmplinirea ontologică pentru veșnicie.

De aceea Dumnezeu nu aruncă mereu cu trăsnetul în cel care Îl hulește…și nici nu curmă nedreptatea imediat, așa cum și-ar dori mulți dintre noi…pentru că El dorește să se vădească/ să se reveleze inima/ starea interioară a multora.

Și ați văzut că în momentele de persecuție, de prigoană, de austeritate…oamenii își dau arama pe față.

Pactizează pentru ca să le fie bine, fac tot felul de lucruri reprobabile, se mânjesc…până-n gât…

Însă nu greșeala definește omul ci ceea ce decide să facă cu greșeala dar și cu fapta lui bună.

Pentru că și binele poate fi folosit rău…după cum și răul poate fi convertit în mult bine.

De aceea a moșteni Raiul nu înseamnă „a aduna fapte bune” ci a te schimba interior prin tot binele pe care îl faci…pentru ca să-I semeni Lui, Dumnezeului tău.

După cum „a fi al dracului” nu înseamnă neapărat să îți pui cruce întoarsă și să îți crească două coarne în cap…ci să faci lucruri pe care știi, știi din destul…că nu trebuie să le faci.

Și Raiul…și Iadul…sunt începute acum, în interiorul nostru…pentru că e diferența între a fi și a trăi în harul lui Dumnezeu…și a fi indiferent și luptător împotriva harului și a adevărurilor Sale.

Câtă milostenie să dau, așadar, ca să fiu milostiv? Cât să mă rog ca să fiu rugător? Cât să postesc…ca să fiu postitor?

În continuu trebuie să dai, să te rogi, să fii postitor, să te pocăiești, să te schimbi…pentru ca să fii viu ca El. Adică plin de slava Lui.

Pentru că fapta bună, virtuoasă nu e ocazională…ci permanentă.

Și atunci când nu ai lucruri materiale de dat…dă-ți timpul, dă-ți sensibilitatea inimii, dă-ți cunoștințele, dă-ți cinstea, dă-ți corectitudinea altora…ca să se umple de bucuria lui Dumnezeu!

Dumnezeu să ne umple de simțirea Lui față de toți și de toate, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!

Did you like this? Share it: