Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [9]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

Cercetarea de sine sau autoscopia/ autoanaliza este obligația monahilor, dar și a creștinilor obișnuiți, doar că nu este o operațiune facilă, ci una foarte dureroasă:

Mă certară din zî pănă-n noapte
Rărunchii miei, ce Tu mă vei scoate.
(Ps. 15, 25-26)

Că mi-ai cercatu-mi inema-n rândul
Și-n vremea nopțâi mi-afli tot gândul.
(Ps. 16, 9-10)

Căile aspre ale virtuții sunt traduse prin: „căi vârtoase, / Pietri-ascuțâte și sâmceloase” (Ps. 16, 17-18) [simcea = lamă, ascuțiș].

Este așteptat ajutorul de la Dumnezeu împotriva „sirepiei” (Ps. 16, 46) vrăjmașilor, adică a sălbăticiei/ infatuării lor.

Termenul s-a păstrat în expresia cai sirepi.

Telosul isihast al vederii lui Dumnezeu este exprimat și aici (ca și cu alte ocazii): „Și-m[i] vei da sațâu cu a Ta slavă, / Când Ti-oi vedea-Te fără zăbavă” (Ps. 16, 65-66).

În psalmul 17 – cu destul de multe versuri reușite – în fața puterii înfricoșătoare a lui Dumnezeu stau oamenii, împărțiți în două categorii: cei păcătoși care se smeresc și cei păcătoși care Îl ignoră:

Și când mă-mpresoară greutăț[i] de moarte,
Râuri de păcate de-mi turbură foarte,
Și cu durori iadul când mă ocolește,
Cu lațuri de moarte de mă ovilește,
Cătră Tine, Doamne, strig cu jele multă…
/…/
Să Ț-între-n ureche glasul mieu de rugă,
Să nu duc pedeapsă preste vremea lungă.

De Tine pământul tremură de frică,
Dealurile, munțâi pier ca o nemică.

Ție toată lumea cu frică Ț-slujește,
Și de-a Ta mânie fumul se lățește.

Fața Ta cea sfântă cu foc pistrelează,
Cărbuni de la Tine s-aprind de dau rază.

Ție Țî să pleacă ceriul și Te-ascultă,
Când pogori în țară, și stă-n groază multă.

Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare
Cu negură groasă de grea strălucoare.

Când ai să faci cale unde Ţi-i cuvântul,
Ai heruvimi gata de-s repez ca vântul.

Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina,
Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna.

Şi pre denainte-Ţ[i] nuorii fac cale,
Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale.

Piatră cu jeratec, cu foc împreună,
Cu multă tărie Domnul din ceri tună.

Da-ș-va de sus glasul, săgeț[i] va trimite,
Greșiții să-ș[i] moaie inemi împietrite.

Pre pizmaș[i] goni-i-va cu fulgere multe
Și le va da spaimă cu săgeț[i] mănunte [mărunte].

Mările seca-va de s-a vedea fundul,
Apele fugi-vor de-a rămânea prundul…
/…/
Și Tu, Doamne Svinte, îm[i] trimiț[i] lumină,
De-m[i] luminez[i] fața cu rază senină.
Și-al meu întuneric dobândește rază
Dintr-a Ta strălucoare ce străluminează.
/…/
Cuvintele Tale sunt arse ca focul
Și sunt strecurate de scripesc cu totul.
/…/
Picioarele mele le-ai tocmit să salte
Ca cerbul pre dealuri preste măguri nalte.
/…/
Datu-mi-ai vârtute și mi-ai lărgit pașii,
Să poci călca iute să mi-agiung pizmașii.
Deaca-i voi agiunge, să fac într-înș cârduri,
Să să concenească, să trec peste stârvuri.
/…/
Stârvurile-n câmpuri, zăcând aruncate,
Să strângă troiene de vânturi suflate.
/…/
Fiii streinatici carii mă mințâră,
Făcând vicleșugul să scornească pâră,
Să li se vechească haine-n căi departe
Și să șchiopăteze cu călcâie sparte.

(Ps. 17, 10-13, 17-42, 77-80, 85-86, 93-94,
101-104, 119-120, 125-128)

Tensiunea acestor versuri este extraordinară.

Pe de o parte, ființa slabă și firavă a omului stă față în față cu Dumnezeul cel Viu și veșnic.

Despre El se poate vorbi tainic/ apofatic: „Lumina scripeşte supt svinte-Ţ picioare / Cu negură groasă de grea strălucoare. /…/ Pus-ai întunerec de-Ţ[i] ascunzi lumina, / Cu sălaş de ape ce-ai făcut cu mâna. / Şi pre denainte-Ţ[i] nuorii fac cale, / Cu ploaie aprinsă curând [curgând] ca o vale”.

Înțelesurile teologice sunt pentru cei cu experiențe mistice copleșitoare.

Revelarea sa cutremură pământul, aprinde munții și seacă mările și râurile, „de-a rămânea prundul”. Însă această vedere a Lui este rezervată celor „greșiți”, cu „inemi împietrite”, celor care stau departe de El.

Cei care sunt intimii iubirii Sale se bucură de vederea luminii Lui: „Și-al meu întuneric dobândește rază / Dintr-a Ta strălucoare ce străluminează”.

„Strălucoare ce străluminează” vrea să sublinieze intensitatea inegalabilă/ inexprimabilă a luminii dumnezeiești.

Versurile acestea ne amintesc de altele pe care le-am citat mai sus, din psalmul 8, în care luna „ia de la soare lucoare din rază”.

Sufletul omenesc primește raza Soarelui dumnezeiesc precum luna primește lumină de la soare.

Însă și în psalmul 12 am văzut că s-a spus: „Cugetul îm[i] svințește, ochii luminează / Dintr-a Ta strălucoare de senină rază”.

Îmi amintesc de asemenea de un colind în care era vorba de raza soarelui (în cântec, revenea ca un refren) și cred că semnificațiile trebuie să le căutăm aici, în psalmii lui Dosoftei.

De asemenea, blestemele împotriva celor împietriți la inimă, care inventează rele împotriva semenilor, sunt drastice dar și foarte plastice în imaginile pe care le descoperă Dosoftei, din punct de vedere poetic, pentru a reproduce indignarea și dezaprobarea la adresa lor.

Imaginea stârvurilor adunate troiene are mare impact, ca și blestemul străinătății din ultimele versuri citate.