Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
*
Istoria începe
de oriunde o privești
(Vol. 1)
***
Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a.
***
Valea Chedron, grajdurile lui Solomon, moscheea El-Acșa și cele două Ierusalime[1].
Compară Ierusalimul cu „un stup uriaș”[2]. Vizitează mormintele regilor[3]. Și prezentul stă „cocoțat în spinarea noastră”[4]…
Vizitează apoi Muzeul de antichități[5] și Biblioteca Națională, înființată în anul 1892 și care, în 1926, avea circa 120.000 de volume[6].
Ajunge la colonia templierilor[7]. „Starița” în loc de stareța[8]. În p. 150: „abondentă” și „conmesean”.
Verbul a soroci[9]. „Don Quichotte”, p. 152.
Despre „Zidul Plângerilor” începând cu p. 156. „Sunt sute de ani, de când Evreii vin și plâng în fiecare Vineri seara, la Zidul plângerilor…”[10].
Și, la urma tuturor, autorul se apropie de Zidul plângerilor și „sărut, pe piatra simbolică, inelul logodnei indisolubile pe care Dumnezeu a binevoit s’o facă cu neamul omenesc”[11].
Pe 24 aprilie 1926, Părintele Grigore a văzut Marea Moartă, Iordanul și Ierihonul[12]. Trece prin „valea Mormintelor”[13], vede mormântul Prea Curatei, monumentul lui Absalom, mormântul Sfântului Proroc Zaharia[14]. În Grădina Ghetismani, atunci când el a vizitat-o, mai erau doar „opt măslini străbuni”[15]. Adică de 2.000 de ani.
Descifrează inscripțiile de pe morminte[16].
Vizitează Bethania, unde vede casa lui Simon Leprosul, casa Sfintelor Marta și Maria și mormântul Sfântului Lazăr[17]. Și în ziua în care el a vizitat Bethania era tocmai Sâmbăta lui Lazăr după calendarul iulian[18].
Vede Piatra odihnei, acolo unde Domnul a întâlnit-o pe Sfânta Marta, cf. In. 11, 17-20[19].
„Furtunoși șofeuri arabi”, p. 165.
Și își dă seama că avea o imagine total eronată despre Marea Moartă. În loc să fie „lugubră, fără culori”[20], după ce o vede o descrie astfel: „E strălucitoare ca o plasă de ibrișin verde, cusută cu fluturi de aur; plutește subt imensitatea cerului albastru și la adierea unor zefiri dezmierdători face unde mici și crețe, cari vin să mângâie țărmul de pietricele…Seamănă cu lacurile cele mari pe cari le-am văzut și seamănă cu țărmii noștri dela Constanța și dela Mangalia”[21].
„Brățara de sare” pe care Marea Moartă o lasă la țărmuri[22]. Bărci în ruină, căldură „suportabilă”, [23] despre Iordan de la p. 172.
„Valea Iordanului” e ca „o coamă lungă și zbârlită”[24]. „Loc sălbatec”[25]. Ajunge acolo unde Domnul S-a botezat în Iordan[26].
Malul Iordanului e „argilos” iar pinii de pe mal sunt „plecați deasupra apei”[27]. Și „Iordanul nu e lat, nici cât Argeșul, nici cât Ialomița, nici măcar cât Topologul…Mi se pare tot atât de mare cât Vedea, din copilărie, atunci când ploua la deal și venea puțin umflată. Tot ca Vedea, Iordanul e tulbure, dar e mult mai repede”[28]. Iar eu știu ce spune Părintele Grigore despre Vedea, pentru că amândoi suntem din același județ și pe lângă Scrioaștea mea trece…Vedea…
De la pagina 179 despre „Ierichon”. Vede fântâna Sfântului Elisei[29], „ostrovul de portocali și de bananieri”[30], „chinoviile de pe culmea celor Patruzeci de zile”[31] și un „sărman târgușor vulgar”[32].
Pe 25 aprilie 1926 intră în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, unde slujește și se împărtășește la Sfânta Liturghie[33].
Se închină la lespedea Sfântului Mormânt[34]. Apoi acolo unde a fost înfiptă Sfânta Cruce pe Calvar[35].
În altarul unde slujește veșmintele erau lângă Proscomidiar[36]. Slujba e condusă de patriarhul Ierusalimului, pe care îl văzuse la București[37].
Se vede „încet și ageamiu”[38] la gesturile liturgice în comparație cu gesturile repezi ale celor care slujeau cu patriarhul.
La Liturghie au slujit, alături de patriarhul Damianos[39], 6 ierarhi, 10 preoți și 8 diaconi[40].
Însă la Dumnezeiasca Liturghie au slujit numai arhiereii[41]. Părintele Grigore a urmărit doar Liturghierul[42].
După slujbă a participat la procesiunea cu „ramuri lungi de palmier”[43], moment în care au ocolit Biserica Sfântului Mormânt[44].
„Mă domiresc”, p. 194, pentru mă dumiresc.
Asupra cărui fapt se dumirește? Acela că „femeile și fetele arabe vocalizează ca privighetorile”[45].
Și Părintele Grigore consemnează faptul că la Sfânta Liturghie a slujit și Părintele Vasile, parohul Bisericii Sfinții Voievozi din București[46].
Procesiunea prin care îl conduc pe patriarh la reședința lui[47]. În jur: „lumea pestriță și năvalnică”[48].
În reședința patriarhală e servit cu „mastică [băutură alcoolică aromată n.n.], apă și rahat”[49].
Patriarhul e „taciturn”[50]…
În acea duminică, autorul s-a plimbat „pe zidurile Ierusalimului”[51]. Unde a fost închis Sfântul Proroc Ieremia[52]…și pe zid cresc „iarbă, pini, lobodă, cactuși, liliac, mușețel și margarete”[53].
Privește către Muntele Măslinilor[54]. Poarta lui Irod[55]. Moscheea lui Omar[56]. Și a cules, „de pe ziduri, un buchet întreg de spice și de flori”[57].
Poarta Leilor, Via Dolorosa, cetatea Antonia[58].
Pe 26 aprilie 1926, o zi de luni, pleacă în Samaria[59]. Era tocmai ziua când samaritenii își serbau paștiul lor pe muntele Garizim, unde jertfeau 7 miei grași[60].
„Dela Ierusalim până la Nablus sunt 62 de kilometri, adică aproximativ, depărtarea dintre București și Ploești”[61].
Trec pe lângă satul Șafat, fostul Nob, pe lângă vechea Gabaa, pe lângă mormântul Sfântului Proroc Samuil[62]. Pe lângă Bethel[63]…și aproape de Nablus e fântâna Sfântului Iacov[64].
Și autorul găsește că „Nablus e un Ierusalim mai mic”[65]. Urcă pe Garizim[66]…și spune că mai erau vreo 170 de samariteni, strânși în jurul unei familii preoțești, atunci când el a fost în Palestina[67].
Nu vede cum au fost junghiați cei 7 miei dar îi vede „la pământ, în mâinile sacerdoților, mânjiți de sânge, cari îi jupoaie și le examinează măruntaele”[68].
Și ospățul „pascal” al samaritenilor începe la miezul nopții[69]. Samaritenii de acum vorbesc araba[70]. Și când autorul îi spune că și el e preot, preotul samaritean îi spune că „preoția este ereditară”[71]. Adică excludea orice altă preoție în afară de a lui…
„Fenomenul sionist”[72]. Note din data de 27 aprilie 1926[73]…și ajunge în Sevastia[74].
Trece pe lângă Dothan, locul unde a fost vândut Sfântul Iosif[75]. Vede izvorul lui Ghedeon[76], din nou despre o colonie comunistă[77] și urcă pe muntele Tabor pe data de 4 mai 1926, într-o zi de marți[78].
Asemuie Munții Carmelului cu Valea Moldovei văzută de pe culmea Pașcanilor[79].
Vede Nazaretul, Cana Galileei[80]…și în Anexă, care începe odată cu p. 263, Părintele Grigore începe să recompună imaginile din Scriptură pe baza experiențelor avute în Palestina.
[1] Gala Galaction, Scrisori către Simforoza. În Pământul făgăduinței, ed. a II-a, Ed. Cugetarea, București, f. a., p. 139.
[40] Gala Galaction, Scrisori către Simforoza. În Pământul făgăduinței, ed. cit. ant., p. 188.