Istoria începe de oriunde o privești [45]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a.

***

Valea Chedron, grajdurile lui Solomon, moscheea El-Acșa și cele două Ierusalime[1].

Compară Ierusalimul cu „un stup uriaș”[2]. Vizitează mormintele regilor[3]. Și prezentul stă „cocoțat în spinarea noastră”[4]

Vizitează apoi Muzeul de antichități[5] și Biblioteca Națională, înființată în anul 1892 și care, în 1926, avea circa 120.000 de volume[6].

Ajunge la colonia templierilor[7]. „Starița” în loc de stareța[8]. În p. 150: „abondentă” și „conmesean”.

Verbul a soroci[9]. „Don Quichotte”, p. 152.

Despre „Zidul Plângerilor” începând cu p. 156. „Sunt sute de ani, de când Evreii vin și plâng în fiecare Vineri seara, la Zidul plângerilor…”[10].

Și, la urma tuturor, autorul se apropie de Zidul plângerilor și „sărut, pe piatra simbolică, inelul logodnei indisolubile pe care Dumnezeu a binevoit s’o  facă cu neamul omenesc”[11].

Pe 24 aprilie 1926, Părintele Grigore a văzut Marea Moartă, Iordanul și Ierihonul[12]. Trece prin „valea Mormintelor”[13], vede mormântul Prea Curatei, monumentul lui Absalom, mormântul Sfântului Proroc Zaharia[14].  În Grădina Ghetismani, atunci când el a vizitat-o, mai erau doar „opt măslini străbuni[15]. Adică de 2.000 de ani.

Descifrează inscripțiile de pe morminte[16].

Vizitează Bethania, unde vede casa lui Simon Leprosul, casa Sfintelor Marta și Maria și mormântul Sfântului Lazăr[17]. Și în ziua în care el a vizitat Bethania era tocmai Sâmbăta lui Lazăr după calendarul iulian[18].

Vede Piatra odihnei, acolo unde Domnul a întâlnit-o pe Sfânta Marta, cf. In. 11, 17-20[19].

„Furtunoși șofeuri arabi”, p. 165.

Și își dă seama că avea o imagine total eronată despre Marea Moartă. În loc să fie „lugubră, fără culori”[20], după ce o vede o descrie astfel: „E strălucitoare ca o plasă de ibrișin verde, cusută cu fluturi de aur; plutește subt imensitatea cerului albastru și la adierea unor zefiri dezmierdători face unde mici și crețe, cari vin să mângâie țărmul de pietricele…Seamănă cu lacurile cele mari pe cari le-am văzut și seamănă cu țărmii noștri dela Constanța și dela Mangalia”[21].

„Brățara de sare” pe care Marea Moartă o lasă la țărmuri[22]. Bărci în ruină, căldură „suportabilă”, [23] despre Iordan de la p. 172.

„Valea Iordanului” e ca „o coamă lungă și zbârlită”[24]. „Loc sălbatec[25]. Ajunge acolo unde Domnul S-a botezat în Iordan[26].

 Malul Iordanului e „argilos” iar pinii de pe mal sunt „plecați deasupra apei”[27]. Și „Iordanul nu e lat, nici cât Argeșul, nici cât Ialomița, nici măcar cât Topologul…Mi se pare tot atât de mare cât Vedea, din copilărie, atunci când ploua la deal și venea puțin umflată. Tot ca Vedea, Iordanul e tulbure, dar e mult mai repede[28]. Iar eu știu ce spune Părintele Grigore despre Vedea, pentru că amândoi suntem din același județ și pe lângă Scrioaștea mea trece…Vedea

De la pagina 179 despre „Ierichon”. Vede fântâna Sfântului Elisei[29], „ostrovul de portocali și de bananieri”[30], „chinoviile de pe culmea celor Patruzeci de zile[31] și un „sărman târgușor vulgar”[32].

Pe 25 aprilie 1926 intră în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, la praznicul Intrării Domnului în Ierusalim, unde slujește și se împărtășește la Sfânta Liturghie[33].

Se închină la lespedea Sfântului Mormânt[34]. Apoi acolo unde a fost înfiptă Sfânta Cruce pe Calvar[35].

În altarul unde slujește veșmintele erau lângă Proscomidiar[36]. Slujba e condusă de patriarhul Ierusalimului, pe care îl văzuse la București[37].

Se vede „încet și ageamiu”[38] la gesturile liturgice în comparație cu gesturile repezi ale celor care slujeau cu patriarhul.

La Liturghie au slujit, alături de patriarhul Damianos[39], 6 ierarhi, 10 preoți și 8 diaconi[40].

Însă la Dumnezeiasca Liturghie au slujit numai arhiereii[41]. Părintele Grigore a urmărit doar Liturghierul[42].

După slujbă a participat la procesiunea cu „ramuri lungi de palmier”[43], moment în care au ocolit Biserica Sfântului Mormânt[44].

„Mă domiresc”, p. 194, pentru mă dumiresc.

Asupra cărui fapt se dumirește? Acela că „femeile și fetele arabe vocalizează ca privighetorile[45].

Și Părintele Grigore consemnează faptul că la Sfânta Liturghie a slujit și Părintele Vasile, parohul Bisericii Sfinții Voievozi din București[46].

Procesiunea prin care îl conduc pe patriarh la reședința lui[47]. În jur: „lumea pestriță și năvalnică[48].

În reședința patriarhală e servit cu „mastică [băutură alcoolică aromată n.n.], apă și rahat”[49].

Patriarhul e „taciturn”[50]

În acea duminică, autorul s-a plimbat „pe zidurile Ierusalimului”[51]. Unde a fost închis Sfântul Proroc Ieremia[52]…și pe zid cresc „iarbă, pini, lobodă, cactuși, liliac, mușețel și margarete”[53].

Privește către Muntele Măslinilor[54]. Poarta lui Irod[55]. Moscheea lui Omar[56]. Și a cules, „de pe ziduri, un buchet întreg de spice și de flori”[57].

Poarta Leilor, Via Dolorosa, cetatea Antonia[58].

Pe 26 aprilie 1926, o zi de luni, pleacă în Samaria[59]. Era tocmai ziua când samaritenii își serbau paștiul lor pe muntele Garizim, unde jertfeau 7 miei grași[60].

„Dela Ierusalim până la Nablus sunt 62 de kilometri, adică aproximativ, depărtarea dintre București și   Ploești”[61].

Trec pe lângă satul Șafat, fostul Nob, pe lângă vechea Gabaa, pe lângă mormântul Sfântului Proroc Samuil[62]. Pe lângă Bethel[63]…și aproape de Nablus e fântâna Sfântului Iacov[64].

Și autorul găsește că „Nablus e un Ierusalim mai mic[65]. Urcă pe Garizim[66]…și spune că mai erau vreo 170 de samariteni, strânși în jurul unei familii preoțești, atunci când el a fost în Palestina[67].

Nu vede cum au fost junghiați cei 7 miei dar îi vede „la pământ, în mâinile sacerdoților, mânjiți de sânge, cari îi jupoaie și le examinează măruntaele”[68].

Și ospățul „pascal” al samaritenilor începe la miezul nopții[69]. Samaritenii de acum vorbesc araba[70]. Și când autorul îi spune că și el e preot, preotul samaritean îi spune că „preoția este ereditară[71]. Adică excludea orice altă preoție în afară de a lui…

„Fenomenul sionist”[72]. Note din data de 27 aprilie 1926[73]…și ajunge în Sevastia[74].

Trece pe lângă Dothan, locul unde a fost vândut Sfântul Iosif[75]. Vede izvorul lui Ghedeon[76], din nou despre o colonie comunistă[77] și urcă pe muntele Tabor pe data de 4 mai 1926, într-o zi de marți[78].

Asemuie Munții Carmelului cu Valea Moldovei văzută de pe culmea Pașcanilor[79].

Vede Nazaretul, Cana Galileei[80]…și în Anexă, care începe odată cu p. 263, Părintele Grigore începe să recompună imaginile din Scriptură pe baza experiențelor avute în Palestina.


[1] Gala Galaction, Scrisori către Simforoza. În Pământul făgăduinței, ed. a II-a, Ed. Cugetarea, București, f. a., p. 139.

[2] Idem, p. 142.

[3] Idem, p. 143-144.

[4] Idem, p. 145.

[5] Idem, p. 145-146.

[6] Idem, p. 147.

[7] Idem, p. 148.

[8] Idem, p. 149.

[9] Idem, p. 151.

[10] Idem, p. 158-159.

[11] Idem, p. 160.

[12] Idem, p. 161.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 162.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 163.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 164.

[20] Idem, p. 170.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 171.

[24] Idem, p. 172.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 173.

[27] Idem, p. 174.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 179.

[30] Idem, p. 180.

[31] Idem, p. 181.

[32] Idem, p. 182.

[33] Idem, p. 185.

[34] Idem, p. 186.

[35] Idem, p. 187.

[36] Idem, p. 188.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Al 137-lea Patriarh al Ierusalimului potrivit Orthodox Wiki. A se vedea: http://ro.orthodoxwiki.org/List%C4%83_a_patriarhilor_Ierusalimului.

[40] Gala Galaction, Scrisori către Simforoza. În Pământul făgăduinței, ed. cit. ant., p. 188.

[41] Idem, p. 191.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 192.

[44] Idem, p. 193.

[45] Idem, p. 194.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 195.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 196.

[50] Idem, p. 197.

[51] Idem, p. 198.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 199.

[55] Idem, p. 200.

[56] Idem, p. 201.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 202.

[59] Idem, p. 204.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 207.

[62] Idem, p. 210.

[63] Idem, p. 211.

[64] Idem, p. 213.

[65] Idem, p. 214.

[66] Idem, p. 217.

[67] Idem, p. 218.

[68] Idem, p. 219.

[69] Ibidem.

[70] Idem, p. 221.

[71] Idem, p. 221-222.

[72] Idem, p. 229.

[73] Idem, p. 230.

[74] Idem, p. 231.

[75] Idem, p. 234.

[76] Idem, p. 236.

[77] Idem, p. 238.

[78] Idem, p. 250.

[79] Idem, p. 253.

[80] Idem, p. 257.

Istoria filosofiei după Diogenes Laertios [4]

Prima parte, a doua, a treia.

Anaxagora propunea tot felul de teorii astronomice fanteziste/ Euripide a fost discipol al lui / Moartea e coborâre în Infern / A scris prima carte de proză/ Condamnat la moarte și eliberat, dar s-a sinucis/ p. 96.

Archelaos „fizicianul” a fost ucenicul lui Anaxagora și dascălul lui Socrate/ Cauzele lucrurilor: căldura și frigul/ drept și nedrept sunt aprecieri relative, prin convenție/ p. 97.

Ființele și omul s-au născut din nămol/ p. 97-98.

Socrate a fost elev al lui Anaxagora și Archelaos, a dat lecții de retorică și a fost primul filosof condamnat și executat/ p. 98.

A avut două soții/ p. 100.

Cânta și dansa și credea că are un geniu protector/ p. 101.

A fost adus la judecată de cei care n-au suportat să fie luați în râs/ p. 102.

După moarte, i-au ridicat o statuie de bronz/ p. 103.

I-au urmat socraticii: Platon, Xenofon, Anistene, etc./ p. 104.

Numele adevărat al lui Platon era Aristocles/ p. 128.

Platon a fost în Italia, la filosofii pitagoricieni și de asemenea în Egipt, „să cunoască pe profeții de acolo”. În Egipt s-a îmbolnăvit și a fost vindecat de preoți. „El a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale pitagoricienilor și ale lui Socrate”/ p. 129.

Filosofia ideilor/ p. 130.

Aristotel spune că stilul lui Platon este între poezie și proză/ p. 135.

A avut mulți discipoli, între care și două femei, care purtau haine bărbătești/ p. 137.

Primul care ar fi scris dialoguri ar fi fost Zenon din Elea/ p. 138.

La început filosofia se ocupa numai cu natura, Socrate i-a adăugat etica, iar Platon dialectica/ p. 139.

Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română [10]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 18, Dumnezeu „întinsu-Ș[i] sălașul în soare, / De scripește și dă strălucoare, / Ca un mire când stă de purcede / Dintr-a sa cămară unde șede /…/ Și nu-i nime să-I scape de boare, / Să s-ascunză de Dâns la răcoare” (Ps. 18, 13-16, 21-22).

Psalmii sunt considerați o rugăciune a creștinului: „Iar noi, creștinii, stăm fără cădere, / C-am făcut izbândă cu a Ta putere” (Ps. 19, 29-30). Și încă: „În mijloc de beserică mare / Îț[i] voi mulțămi și-ntr-adunare. / Pominoace încă Ț-voi aduce, / Jărtve grase și colive dulce” (Ps. 21, 93-96).

Vremea Judecății este înfricoșătoare pentru cei păcătoși:

Să-i agiungă, Doamne, mâna Ta cea svântă,
Să n-aibă să scape de svânta-ț[i] direaptă,
Să le faci pre vină și să le dai plată.

Să-i pui ca cuptoriul ce arde cu pară,
’N vremea feții tale, când vei vei-n țară.

Domnul urgisi-i-va-ntr-a lor turbureală
Și le va da focul să-i soarbă-n năvală.
Cu roada lor, toată sămânța li-i pierde,
Să nu fie-n oameni să să mai dezmierde.
(Ps. 20, 20-28)

Coborârea sau venirea luI Dumnezeu „în țară” semnifică la Dosoftei revelarea Lui, venirea a doua oară pe pământ pentru Judecată.

Cuptorul și focul la care se referă sunt pedeapsa veșnică.

Nimicnicia omului, deșertăciunea/ vanitatea cugetărilor și a dorințelor sale de mărire, reprezintă o temă bogat reprezentată în tot Evul Mediu românesc. Izvorul ei este însă vechi-testamentar.

Dosoftei reușește să-i confere o expresivitate aparte:

Dară eu ce sunt, Dumnezău Svinte?
Că om nu sunt, să mă iei aminte,
Ce-s un vierme și fără de treabă,
Ca omida ceea ce-i mai slabă.

Și-ntre oameni încă-s de ocară
Și mustrare tuturor din țară.
/…/
Tu ești, Doamne, ce m-ai tras din mațe
Și maică-mea [maică-mii] m-ai dat viu în brațe.
Și m-ai pus la sân de mi-ai fost viață,
Hrană și cu sațâu de dulceață.

Din mătrice și din scăldătoare,
Și din fașe m-ai pus pre picioare.
Și din zgăul mamii, Doamne Svinte,
Tu-m[i] ești, și-Ț[i] ad-aminte,
De la Tine să nu fiu departe,
Ce-m[i] dă agiutori la greutate.
/…/
Giuncii și cu tauri mă-mpresoară,
Cu căscate guri, să mă omoară,
Ca leii ce apucă și zbiară
Cu gurile rânjite, pre hiară.

Și ca apa fiu vărsat afară,
Și oasele mi să rășchirară.
Inema-n zgău mi să veștezește,
Ca o ceară când să răstopește.

Mi-i vârtutea ca hârbul de s[e]acă,
Limba-n gingini lipită să [î]neacă.
Și m-ai lăsat, Doamne,-n țărna morțâi,
Și cânii mă-ncungiură cu toții.
/…/
Leul[ui] gura să i se despice,
Inorogii coarne să le pice,
Să li să tâmpască semeția,
Să-ș[i] cunoască și blestemățâia.

(Ps. 21, 19-24, 31-40, 43-54, 73-76)

Omul este creat de Dumnezeu în pântece și în fața Lui este o făptură slabă.

În afară de aceste sensuri, o parte din versurile de mai sus (și din psalmul propriu-zis) reprezintă o profeție a Răstignirii lui Hristos.

Versuri precum „Leul[ui] gura să i se despice, / Inorogii coarne să le pice” ne amintesc indubitabil de o compoziție asemănătoare (pe același ton), din Istoria ieroglifică (un fragment binecunoscut).

Alte versuri amintesc de Arghezi.

Dumnezeu ca Păstor apare în psalmul 22, care „mă paște și n-am lipsă, / La loc de otavă [iarbă] ce mi-i întinsă. / Sălaș pre ape de răpaos, / Și cu hrană suflet mi-au adaos” (Ps. 22, 1-4).

El izbăvește de „umbră de moarte” (Ps. 22, 7) și „Toiagul Tău și svânta Ta vargă / Mângâiere m-dau și hire-ntreagă” (Ps. 22, 9-10) – adică certarea de la Dumnezeu e cea care îl îndrumă pe om.

Mila lui Dumnezeu e îmbătătoare: „svântul Tău păhar ce mă-mbată, / Cu mila Ta, Doamne, cea-ndurată” (Ps. 22, 17-18).

Din nou Dosoftei are în vedere și realitatea creștină a împărtășirii cu Sfintele Taine, în Biserică.

Glafirele lui Cristian Bădiliță [3]

Prima parte și a doua

*

Domnul dă „lovitura de grație”, spune autorul, atunci când le mărturisește Sfinților Apostoli că unul dintre ei Îl va vinde, p. 63. Fapt pentru care „Iuda a fost executat și scos afară din „piesă” la Cină”, p. 63 și nu s-a scos el însuși. Cu alte cuvinte, Domnul l-a scos în mod discreționar

În p. 64 autorul concluzionează că „fiecare evanghelist propune versiunea lui asupra lui Iuda”. Adică dau informații „contradictorii”. Și dacă mai mulți spun lucruri contrare despre un eveniment sau despre un om e semn că unii dintre ei…mint.

Și istoricul, săracul, citind Sfintele Evanghelii, „trebuie să discearnă atent grăuntele de adevăr istoric (probabil niciodată pur sută la sută) de aluviuni tendențioase”, p. 64. În consecință, pentru Bădiliță Sfintele Evanghelii sunt niște „texte istorice”, pline de adevăruri și minciuni deopotrivă și nu texte revelate, fundamentele credinței ortodoxe. Iar el, cu minuțiozitate, citește și traduce textele scripturale pentru ca nu cumva să cadă „în capcanele” lor.

Și astfel, fără să vrem, înțelegem „nevoia” autorului de a traduce Sfânta Scriptură. Nu o traduce pentru ca să vadă sensurile vii, plenare ale textului, pentru ca să se umple de adevărul și sfințenia lor…ci pentru ca să arate că unele cuvinte, fraze, părți de Scriptură au fost traduse „prost” în diverse ediții. Dă noi traduceri pentru ca să dea un lat de palmă tradiției traductoriale. Însă nu reușește, în mod inevitabil (că așa e viața!) decât să devină „un clasic” pe care îl vor lua la bani mărunți…următorii traducători ai Scripturii…

Revine la paradidomi ca să ne re-spună cât de nejustificată este traducerea lui în română, p. 64.

Sfântul Evanghelist „Luca face primul pas spre diabolizare/ teologizare, încercând explicarea deciziei lui Iuda de a-L preda pe Isus prin posedare”, p. 64-65. Adică nu Iuda a fost stăpânit de Satana și L-a vândut pe Domnul ci Sfântul Luca „interpretează teologic” gestul lui Iuda și l-a scos ca fiind posedat. Adică Sfântul Luca a mințit…că Iuda a fost posedat de diavol.

Însă mai înțelegem și altceva din p. 65: că Bădiliță consideră demersul teologic ca pe un demers mistificator. Teologii, poate că se ocupă și de adevăruri…dar, uneori, ca Sfântul Luca, dau „explicații fanteziste” despre oamenii și realitățile teologice pe care le descriu.

Mai pe scurt: teologii nu sunt „de încredere”.

Însă istoricii, așa cum cred că se consideră autorul, par a fi „de încredere”…pentru că ei caută „grăuntele de adevăr istoric” într-o mare de „maculatură teologică”.

Sfântul Evanghelist Ioan atinge „apogeul diabolizării”, p. 65,  în Evanghelia sa. Pentru că el „pare obsedat de personajul Iuda, pe care-l taxează drept „diavol” prin gura lui Isus Însuși”, p. 65.

Adică Iuda nu s-a „diavolizat” ci „critica literară”, recte Sfântul Ioan Evanghelistul, l-a scos cu pete

Mă gândesc…și mă înfior…la ce teologie negativistă/demitologizantă/ eretică ar putea produce autorul nostru…dacă s-ar apuca să interpreteze în acest stil toată Sfânta Scriptură. Vă dați seama ce ar putea spune despre creație, triadologie, hristologie, eshatologie, eclesiologie etc. Cristian Bădiliță, dacă începe să despartă…între ce e „bine spus” și ce e „pervers” spus în Sfânta Scriptură?

Însă nu ar fi primul în istorie, care a dat cu piciorul în țepușă

În Evanghelia a 4-a, autorul găsește că este „un conflict permanent între Isus și Iuda”, care e conflictul între Bine și Rău, p. 65. Numai că în creștinism nu e ca la Ormuzd și Ahriman, unde Binele și Răul sunt „din veci”…pentru că Iuda nu e Satana…iar Satana nu e „principiu al răului” ci o ființă căzută.

Iar „Iuda nu încarnează Răul absolut”, p. 65, ci e doar ucenicul nefericit care și-a vândut Dumnezeul întrupat, pe Învățătorul și Domnul lui.

Și concluzia „teologică” a lui Bădiliță e bună de ziarul Cancan: despre Iuda, Evangheliile pornesc „de la informație jurnalistă seacă…[și ajung] la pamflet demolator”, p. 65. Pentru că, nu-i așa, Scriptura e un fel de „jurnalism de mâna a doua”…

Urmează „moartea lui Iuda”, p. 65-76.

Însă moartea lui e foarte dilematică pentru autor, pentru că „ridică mari probleme și semne de întrebare din cauza relatărilor diferite pe care le întâlnim la Matei și în Faptele apostolilor (Luca)”, p. 65.

Adică istoricul Bădiliță, care caută „miezul de adevăr” din relatările Scripturii…nu știe pe cine să creadă. „Minte” Matei sau Luca sau amândoi „mai mult sau mai puțin” : aceasta e întrebarea autorului!

Și traducând pe metamelitis (cf. GNT) (autorul a folosit transliterarea metamelein) de la Mt. 27, 3 cu „a fi îngrijorat”, p. 65, deși verbul se poate traduce prin „a regreta, a se pocăi, a-și schimba mintea/ opinia”, spune că Iuda nu s-a pocăit sau nu i-a părut rău pentru că L-a vândut ci a fost „cuprins de îngrijorare”, p. 66.

E adevărat că „metanoia…presupune ideea [realitatea n.n.] întoarcerii la Dumnezeu, părăsit prin apostaziere”,  p. 66, prin căderea din relația cu El. Dar pentru ce altceva ar fi fost îngrijorat Iuda în relație cu Domnul decât pentru aceea că a înțeles că gestul lui…Îl va omorî?

Iuda s-a afundat în „disperare” și în „singurătate absolută”, p. 66/ interesantă relația dintre spânzurarea lui Iuda și a lui Achitophel, p. 67-68/

Sfântul Luca nu oferă „o altă versiune asupra morții lui Iuda”, p. 68 ci o descrie într-un mod propriu. Însă autorul ajunge la concluzia fantezistă cum că „moartea [lui Iuda]…echivalează cu distrugerea diavolului dinlăuntru…[și are] spectaculozitatea, intensitatea dramatică și caracterul respingător al unui exorcism satanicid”, p. 68.

Iar autorul crede că diavolul din Iuda a fost „distrus”/ a pierit pentru că Iuda s-a sinucis?!

Adică multe, foarte multe carențe teologice în istoricul și filologul Bădiliță…adică tot atâtea motive ca să îi citești cărțile „cu inima strânsă”…

Ceai, struguri și răceală

  • Dacă gripa nu te învață să fii umil înseamnă că n-ai timp să te uiți în oglindă.
  • Dumnezeu te ajută prin cei la care nu te aștepți.
  • Îmi plac strugurii albi, bine copți, care te fac să simți dulceața lor ca pe o maturitate, ca pe o împlinire deplină.
  • Robotul-insectă care te spionează.
  • O mamă şi-a omorât băiatul de şapte ani în bătaie, apoi i-a dat foc pentru că acesta se chinuia să recite pasaje din Coran, pe care nu le memorase aşa cum ar fi trebuit, informează Daily Mail”.
  • Întâlnesc adesea, la oameni de diverse vârste, următoarea eroare de logică: cred că ceilalți au aceleași experiențe de viață ca și ei. Dacă ei au fost fericiți…se așteaptă de la ceilalți să le spună același lucru. Dacă ei au fost triști…vor ca toți să fie posomorâți. Însă fiecare avem o viață unică și irepetabilă.
  • Cât costă iPhone 5 în România la Cosmote și Vodafone. Adică scump pentru sărăcia de acum…
  • Noile cartele pentru metrou şi vehiculele RATB…și prețurile lor.
  • Vremea pe ore…în diverse localități ale țării.
  • In anii ’80, Michael Jackson era un practicant al Martorilor lui Iehova si se supunea religiei care ii impunea sa mearga din usa in usa si sa predice oamenilor. O facea deghizat cu mustata si ochelari si mergea la biserica regulat cu familia sa. Michael ducea o viata stricta si se abtinea de la bautura, injuraturi si filme cu continut licentios. Cu toate astea, a fost pus la perete de adeptii religiei sale pentru versurile sexualizate precum „Don’t stop til you get enough” sau dansurile cu acelasi caracter. Regele s-a aparat spunand ca 90% din dans este facut din șolduri”.
  • Saitul oficial al Martorilor lui Iehova. În engleză.