Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

 Creatori de limbă și de viziune poetică
în literatura română:

Dosoftei,
Cantemir,
Budai-Deleanu,
Eminescu,
Arghezi,
Nichita

***

În psalmul 18, Dumnezeu „întinsu-Ș[i] sălașul în soare, / De scripește și dă strălucoare, / Ca un mire când stă de purcede / Dintr-a sa cămară unde șede /…/ Și nu-i nime să-I scape de boare, / Să s-ascunză de Dâns la răcoare” (Ps. 18, 13-16, 21-22).

Psalmii sunt considerați o rugăciune a creștinului: „Iar noi, creștinii, stăm fără cădere, / C-am făcut izbândă cu a Ta putere” (Ps. 19, 29-30). Și încă: „În mijloc de beserică mare / Îț[i] voi mulțămi și-ntr-adunare. / Pominoace încă Ț-voi aduce, / Jărtve grase și colive dulce” (Ps. 21, 93-96).

Vremea Judecății este înfricoșătoare pentru cei păcătoși:

Să-i agiungă, Doamne, mâna Ta cea svântă,
Să n-aibă să scape de svânta-ț[i] direaptă,
Să le faci pre vină și să le dai plată.

Să-i pui ca cuptoriul ce arde cu pară,
’N vremea feții tale, când vei vei-n țară.

Domnul urgisi-i-va-ntr-a lor turbureală
Și le va da focul să-i soarbă-n năvală.
Cu roada lor, toată sămânța li-i pierde,
Să nu fie-n oameni să să mai dezmierde.
(Ps. 20, 20-28)

Coborârea sau venirea luI Dumnezeu „în țară” semnifică la Dosoftei revelarea Lui, venirea a doua oară pe pământ pentru Judecată.

Cuptorul și focul la care se referă sunt pedeapsa veșnică.

Nimicnicia omului, deșertăciunea/ vanitatea cugetărilor și a dorințelor sale de mărire, reprezintă o temă bogat reprezentată în tot Evul Mediu românesc. Izvorul ei este însă vechi-testamentar.

Dosoftei reușește să-i confere o expresivitate aparte:

Dară eu ce sunt, Dumnezău Svinte?
Că om nu sunt, să mă iei aminte,
Ce-s un vierme și fără de treabă,
Ca omida ceea ce-i mai slabă.

Și-ntre oameni încă-s de ocară
Și mustrare tuturor din țară.
/…/
Tu ești, Doamne, ce m-ai tras din mațe
Și maică-mea [maică-mii] m-ai dat viu în brațe.
Și m-ai pus la sân de mi-ai fost viață,
Hrană și cu sațâu de dulceață.

Din mătrice și din scăldătoare,
Și din fașe m-ai pus pre picioare.
Și din zgăul mamii, Doamne Svinte,
Tu-m[i] ești, și-Ț[i] ad-aminte,
De la Tine să nu fiu departe,
Ce-m[i] dă agiutori la greutate.
/…/
Giuncii și cu tauri mă-mpresoară,
Cu căscate guri, să mă omoară,
Ca leii ce apucă și zbiară
Cu gurile rânjite, pre hiară.

Și ca apa fiu vărsat afară,
Și oasele mi să rășchirară.
Inema-n zgău mi să veștezește,
Ca o ceară când să răstopește.

Mi-i vârtutea ca hârbul de s[e]acă,
Limba-n gingini lipită să [î]neacă.
Și m-ai lăsat, Doamne,-n țărna morțâi,
Și cânii mă-ncungiură cu toții.
/…/
Leul[ui] gura să i se despice,
Inorogii coarne să le pice,
Să li să tâmpască semeția,
Să-ș[i] cunoască și blestemățâia.

(Ps. 21, 19-24, 31-40, 43-54, 73-76)

Omul este creat de Dumnezeu în pântece și în fața Lui este o făptură slabă.

În afară de aceste sensuri, o parte din versurile de mai sus (și din psalmul propriu-zis) reprezintă o profeție a Răstignirii lui Hristos.

Versuri precum „Leul[ui] gura să i se despice, / Inorogii coarne să le pice” ne amintesc indubitabil de o compoziție asemănătoare (pe același ton), din Istoria ieroglifică (un fragment binecunoscut).

Alte versuri amintesc de Arghezi.

Dumnezeu ca Păstor apare în psalmul 22, care „mă paște și n-am lipsă, / La loc de otavă [iarbă] ce mi-i întinsă. / Sălaș pre ape de răpaos, / Și cu hrană suflet mi-au adaos” (Ps. 22, 1-4).

El izbăvește de „umbră de moarte” (Ps. 22, 7) și „Toiagul Tău și svânta Ta vargă / Mângâiere m-dau și hire-ntreagă” (Ps. 22, 9-10) – adică certarea de la Dumnezeu e cea care îl îndrumă pe om.

Mila lui Dumnezeu e îmbătătoare: „svântul Tău păhar ce mă-mbată, / Cu mila Ta, Doamne, cea-ndurată” (Ps. 22, 17-18).

Din nou Dosoftei are în vedere și realitatea creștină a împărtășirii cu Sfintele Taine, în Biserică.

Did you like this? Share it: