Prima parte și a doua

*

Domnul dă „lovitura de grație”, spune autorul, atunci când le mărturisește Sfinților Apostoli că unul dintre ei Îl va vinde, p. 63. Fapt pentru care „Iuda a fost executat și scos afară din „piesă” la Cină”, p. 63 și nu s-a scos el însuși. Cu alte cuvinte, Domnul l-a scos în mod discreționar

În p. 64 autorul concluzionează că „fiecare evanghelist propune versiunea lui asupra lui Iuda”. Adică dau informații „contradictorii”. Și dacă mai mulți spun lucruri contrare despre un eveniment sau despre un om e semn că unii dintre ei…mint.

Și istoricul, săracul, citind Sfintele Evanghelii, „trebuie să discearnă atent grăuntele de adevăr istoric (probabil niciodată pur sută la sută) de aluviuni tendențioase”, p. 64. În consecință, pentru Bădiliță Sfintele Evanghelii sunt niște „texte istorice”, pline de adevăruri și minciuni deopotrivă și nu texte revelate, fundamentele credinței ortodoxe. Iar el, cu minuțiozitate, citește și traduce textele scripturale pentru ca nu cumva să cadă „în capcanele” lor.

Și astfel, fără să vrem, înțelegem „nevoia” autorului de a traduce Sfânta Scriptură. Nu o traduce pentru ca să vadă sensurile vii, plenare ale textului, pentru ca să se umple de adevărul și sfințenia lor…ci pentru ca să arate că unele cuvinte, fraze, părți de Scriptură au fost traduse „prost” în diverse ediții. Dă noi traduceri pentru ca să dea un lat de palmă tradiției traductoriale. Însă nu reușește, în mod inevitabil (că așa e viața!) decât să devină „un clasic” pe care îl vor lua la bani mărunți…următorii traducători ai Scripturii…

Revine la paradidomi ca să ne re-spună cât de nejustificată este traducerea lui în română, p. 64.

Sfântul Evanghelist „Luca face primul pas spre diabolizare/ teologizare, încercând explicarea deciziei lui Iuda de a-L preda pe Isus prin posedare”, p. 64-65. Adică nu Iuda a fost stăpânit de Satana și L-a vândut pe Domnul ci Sfântul Luca „interpretează teologic” gestul lui Iuda și l-a scos ca fiind posedat. Adică Sfântul Luca a mințit…că Iuda a fost posedat de diavol.

Însă mai înțelegem și altceva din p. 65: că Bădiliță consideră demersul teologic ca pe un demers mistificator. Teologii, poate că se ocupă și de adevăruri…dar, uneori, ca Sfântul Luca, dau „explicații fanteziste” despre oamenii și realitățile teologice pe care le descriu.

Mai pe scurt: teologii nu sunt „de încredere”.

Însă istoricii, așa cum cred că se consideră autorul, par a fi „de încredere”…pentru că ei caută „grăuntele de adevăr istoric” într-o mare de „maculatură teologică”.

Sfântul Evanghelist Ioan atinge „apogeul diabolizării”, p. 65,  în Evanghelia sa. Pentru că el „pare obsedat de personajul Iuda, pe care-l taxează drept „diavol” prin gura lui Isus Însuși”, p. 65.

Adică Iuda nu s-a „diavolizat” ci „critica literară”, recte Sfântul Ioan Evanghelistul, l-a scos cu pete

Mă gândesc…și mă înfior…la ce teologie negativistă/demitologizantă/ eretică ar putea produce autorul nostru…dacă s-ar apuca să interpreteze în acest stil toată Sfânta Scriptură. Vă dați seama ce ar putea spune despre creație, triadologie, hristologie, eshatologie, eclesiologie etc. Cristian Bădiliță, dacă începe să despartă…între ce e „bine spus” și ce e „pervers” spus în Sfânta Scriptură?

Însă nu ar fi primul în istorie, care a dat cu piciorul în țepușă

În Evanghelia a 4-a, autorul găsește că este „un conflict permanent între Isus și Iuda”, care e conflictul între Bine și Rău, p. 65. Numai că în creștinism nu e ca la Ormuzd și Ahriman, unde Binele și Răul sunt „din veci”…pentru că Iuda nu e Satana…iar Satana nu e „principiu al răului” ci o ființă căzută.

Iar „Iuda nu încarnează Răul absolut”, p. 65, ci e doar ucenicul nefericit care și-a vândut Dumnezeul întrupat, pe Învățătorul și Domnul lui.

Și concluzia „teologică” a lui Bădiliță e bună de ziarul Cancan: despre Iuda, Evangheliile pornesc „de la informație jurnalistă seacă…[și ajung] la pamflet demolator”, p. 65. Pentru că, nu-i așa, Scriptura e un fel de „jurnalism de mâna a doua”…

Urmează „moartea lui Iuda”, p. 65-76.

Însă moartea lui e foarte dilematică pentru autor, pentru că „ridică mari probleme și semne de întrebare din cauza relatărilor diferite pe care le întâlnim la Matei și în Faptele apostolilor (Luca)”, p. 65.

Adică istoricul Bădiliță, care caută „miezul de adevăr” din relatările Scripturii…nu știe pe cine să creadă. „Minte” Matei sau Luca sau amândoi „mai mult sau mai puțin” : aceasta e întrebarea autorului!

Și traducând pe metamelitis (cf. GNT) (autorul a folosit transliterarea metamelein) de la Mt. 27, 3 cu „a fi îngrijorat”, p. 65, deși verbul se poate traduce prin „a regreta, a se pocăi, a-și schimba mintea/ opinia”, spune că Iuda nu s-a pocăit sau nu i-a părut rău pentru că L-a vândut ci a fost „cuprins de îngrijorare”, p. 66.

E adevărat că „metanoia…presupune ideea [realitatea n.n.] întoarcerii la Dumnezeu, părăsit prin apostaziere”,  p. 66, prin căderea din relația cu El. Dar pentru ce altceva ar fi fost îngrijorat Iuda în relație cu Domnul decât pentru aceea că a înțeles că gestul lui…Îl va omorî?

Iuda s-a afundat în „disperare” și în „singurătate absolută”, p. 66/ interesantă relația dintre spânzurarea lui Iuda și a lui Achitophel, p. 67-68/

Sfântul Luca nu oferă „o altă versiune asupra morții lui Iuda”, p. 68 ci o descrie într-un mod propriu. Însă autorul ajunge la concluzia fantezistă cum că „moartea [lui Iuda]…echivalează cu distrugerea diavolului dinlăuntru…[și are] spectaculozitatea, intensitatea dramatică și caracterul respingător al unui exorcism satanicid”, p. 68.

Iar autorul crede că diavolul din Iuda a fost „distrus”/ a pierit pentru că Iuda s-a sinucis?!

Adică multe, foarte multe carențe teologice în istoricul și filologul Bădiliță…adică tot atâtea motive ca să îi citești cărțile „cu inima strânsă”…

Did you like this? Share it: