Din ce în ce mai mult se pune problema, în ultimul timp, și la noi, a unui modernism antimodern și a unui modernism retro[1], după ce, cel puțin la noi și mai cu seamă în perioada comunistă, s-a operat numai cu distincții categorice, în încercarea de a asuma modernismului (înțeles deopotrivă ca mentalitate sau ideologie, cât și ca tehnică literară) tot ce înseamnă valoare și a delega, prin opoziție, tradiționalismului, tot ceea ce ar fi trebuit să reprezinte zgura nealinierii la valorile progresiste ale umanității și, implicit, ale modernității.

Insist asupra acestei dihotomii operate radical pentru că mulți mai trăiesc și astăzi în umbra ei…

Sunt prin urmare de acord că există „o modernitate antimodernă, așa cum există un modernism nostalgic, paseist, reactionar sau clasicizant; asemenea distincții sunt în parte valabile și în cazul românesc”[2].

Și dacă Paul Cernat s-a oprit la proza romanescă interbelică, pentru a demonstra rădăcinile în secolul al XIX (și chiar mai devreme, dacă ne gândim la proza mitică a lui Sadoveanu și Eliade – am vorbit și noi mai demult despre această direcție, consemnând existența unei proze lirice în descendență bizantin-medievală și, respectiv, a unei literaturi modern-antimoderne, a lui Eliade, Sadoveanu și Ionescu), nostalgia și paseismul unor romane (nu puține și reprezentative) considerate moderne sau moderniste, cred că aproximativ în același sens am făcut și noi demonstrația în ceea ce privește poezia, în vol. 3 din Epilog la lumea veche și în articolele noastre despre lirica tradiționalistă, pe care le vom aduna în curând într-un nou volum.

Nu e ușor a trage linia între modernism și tradiționalism.

Cu atât mai mult cu cât accepțiunile  contemporane conceptului de modernism au doar un secol și ceva vechime.

Pentru că, în secolele XVIII-XIX, „revendicarea modernă invocă atunci Evul Mediu creștin și romanele cavalerești […] Romantic înseamnă, în fapt, ca în vechile romane”, pentru ca apoi să devină „sinonim cu modernul ca expresie a Creștinismului opus Antichității”[3].

Schiller îi considera genii moderne pe Ariosto, Dante, Tasso, Cervantes, Shakespeare[4]

Prin Baudelaire și poezia simbolistă, modernismul debutează ca…protest împotriva modernității, chiar dacă, concomitent și paradoxal, afirmă și refuzul oricărei tradiții literare.

Însă acest refuz e unul principial, pentru că Rimbaud, cel ce exprima această despărțire de trecut, era foarte bine informat asupra lui.


[1] A se vedea Paul Cernat, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Ed. Art, București, 2009.

[2] Idem, p. 9.

[3] Antoine Compagnon, Cele cinci paradoxuri ale modernității, traducere și postfață de Rodica Baconsky, Ed. Echinocțiu, Cluj, 1998, p. 22-23.

[4] Friedrich Schiller, Scrieri estetice, traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Ed. Univers, București, 1981, p. 364.

Did you like this? Share it: