Zi: 5 noiembrie 2012

Iubiții mei,

când Sfântul Apostol Petru a văzut că i se rup mrejele de atâta pește…a recunoscut în fața Domnului că este amartolos/ păcătos [Lc. 5, 8, cf. GNT].

Pentru că îți vezi adâncul tău, cu adevărat, numai față în față cu puterea slavei Sale.

În Lc. 7, 34, Domnul rezumă lucrurile pe care oamenii le spuneau despre El, adică faptul că este „prieten al vameșilor și al păcătoșilor [filos telonon che amartolon]”.

Și Domnul a recunoscut întotdeauna că este Prietenul tuturor celor care se pocăiesc.

Femeia de la Lc. 7, 37 era amartolos/ păcătoasă…dar Domnul i-a iertat păcatele ei [Lc. 7, 47]…iar la In. 9, 16, fariseii au spus despre Domnul, Cel fără de păcat, că este „amartolos/ păcătos”.

Dar au rămas în păcatul lor…

Pentru că păcatul se iartă prin puterea lui Dumnezeu și prin pocăință…dar a rămâne în păcat înseamnă a rămâne în moarte…în cădere…

Adică și eu sunt păcătos!…

Lucru pe care trebuie să îl conștientizăm cu toții…despre noi înșine: că suntem păcătoși…că am greșit în fața Domnului.

 – Și cum ne dăm seama că am greșit?

 – Cunoscând voia lui Dumnezeu…cunoscând împotriva căror porunci ale Lui am greșit…

De la Rom. 7, 23 aflu că eu sunt rob „legii păcatului” [to nomos tis amartias].

Că în mine, datorită păcatelor mele, am instaurat o altă lege…care nu era în omul creat de Dumnezeu: legea păcatului.

Omul a fost creat de Dumnezeu plin de har…și numai păcatul l-a făcut pătimaș/ păcătos/ muritor…

Adică eu, ontologic, sunt rănit de păcatele mele…și legea păcatului din mine luptă împotriva „legii minții” [to nomo tu noos, Rom. 7, 23, cf. GNT] mele, adică a rațiunii.

Și dacă aș trăi tot timpul potrivit rațiunii mele luminate de har…dacă mi-aș asculta conștiința…dacă mi-aș asculta Dumnezeul…nu aș mai cădea în păcate fără rațiune.

Pentru că păcatul mă destructurează interior…

E ca viermele care mănâncă mărul…și pe afară pare sănătos…muști din el…și nu ai ce mânca…

Sunt păcătos!…

Recunosc în fața conștiinței mele, pe baza a ceea ce văd în mine…dar și stând în fața Preamilostivului Dumnezeu…

Păcătos…adică cu lucruri putrede în mine.

Cu lucruri reperabile ca fiind rele/ păcătoase…

De aceea mă rog: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Pentru că stând în fața Lui mă văd pe mine gol de bunătate, de frumusețe, de har, de sfințenie…

Și conștiința păcătoșeniei mele vizează o realitate ontologică, vizează adevărul despre mine, pe care îl conștientizez tot mai mult în dialogul rugăciunii cu El.

Tot mă rog…tot insist…tot chem prezența Lui…și aflu că sunt…păcătos…

Așa mă simt și mă văd eu…pe măsură ce Îl las pe El să mi Se dezvăluie prin slava Lui.

Iar dacă nu m-aș simți păcătos…aș fi un îngâmfat, un teribilist, un om care se preface…

Nu mi-ar folosi la nimic…să mă cred „sfânt”…pentru că eu, în mine, m-aș simțit tot la fel: păcătos…

Și, după cum ați văzut, Sfântul Petru și-a dat seama că e păcătos…văzându-L pe Domnul poruncind pescuirea…și după ce ea s-a produs atât de minunat.

S-a simțit păcătos…la contactul cu prezența Lui.

La fel și noi ne simțim păcătoși înăuntrul nostru…și nu trebuie să ne punem un înscris pe spate cu: păcătos…pentru că nu suntem păcătoși în fața oamenilor…ci a Lui…

Dacă păcatul ar fi iertat și curățit de oameni din ființa noastră…atunci păcatul ar fi nu numai între noi și Dumnezeu ci între noi, Dumnezeu și oameni.

Asta nu înseamnă că păcatele noastre nu îi afectează și pe alții…

Dimpotrivă: îi afectează la greu.

Însă aici vreau să privim lucrurile din perspectiva iertării Lui, a relației cu El…pentru că păcatele împotriva oamenilor…sunt tot păcate împotriva Lui, în ultimă instanță.

Sunt păcătos…pentru că văd cât de necurat sunt în comparație cu măreția slavei Lui.

Sunt păcătos…pentru că nu vreau să fiu păcătos.

Adică tocmai pentru că îmi asum nevoința pentru păcatele mele mă consider păcătos.

Pentru că, dacă aș vrea să trăiesc în păcat…nu m-aș mai numi păcătos…ci „șmecher”. Și când mă numesc păcătos…deja ies din păcatele mele.

Pentru că recunosc cine sunt…în comparație cu El.

Și pentru că știu mila Lui, iertarea Lui, vin și mă spovedesc Lui și preotului duhovnic…pentru ca să scap de păcatul din mine.

Să mă îndreptez întru căile Lui.

 – Și ce spun, de fapt, la Spovedanie?

 – Ce am păcătuit…Le înșir de la cap la coadă…

Și prin iertarea preotului simt iertarea lui Dumnezeu în viața mea, iertare dumnezeiască…care lucrează îndreptarea în mine.

Din cocoșarea adusă de patimi…mă îndreptez de suflet spre Dumnezeu…

Și simțind că lucrez binele…nu uit că sunt păcătos…pentru că știu de unde m-a scos Dumnezeu…de fiecare dată…

Dumnezeiasca Spovedanie e scoaterea Sfântului Moise din mare, în coșuleț, când era mic…sau trecerea lui Israel prin mare cu picioare vesele.

Pentru că stricăm, de fiecare dată, păcatul din noi, ne facem noi…pentru o nouă intrare în pământul făgăduinței.

Și fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor să intrăm…în pământul făgăduit nouă al Împărăției Sale. Amin!

Iubiții mei,

predica e lucru „periculos”…

Dacă predici „prea mult și consistent”…înseamnă că ești „mândru, orgolios, vrei să ieși în evidență, te dai că ai tu doctorat…cărți scrise…și noi nu avem, ca să ne mândrim și noi cu ele”.

Dacă predici „scurt și la obiect” înseamnă că „ți-ai făcut treaba, ești băiat bun, nu te-ai spetit prea mult…o să te înaintăm în grad”…pentru ca ereticii și intelectualii de primprejur să aibă de cine face glume.

Pentru că preotul, care nu e la locul lui…e „o glumă” socială…chiar dacă el se bucură de distincțiile sale cu necuviință…

Dacă nu predici deloc…sau predica înseamnă despre lumânări, calendare, când se ține Liturghia duminica viitoare sau pe cine mai înmormântăm…înseamnă că „nu deranjezi pe nimeni, nu ai dușmani, toți te vorbesc de bine, îți faci treaba foarte-foarte bine…nu ești preot problemă”.

De aceea predica e periculoasă…pentru că adevărurile sunt periculoase.

Sunt foarte periculoase adevărurile pe care…le știu toți…dar nu le admitem cu toții.

Și unde credeți dumneavoastră că va veni predicatorul baptist, adventist, penticostal, mormon sau iehovist…în parohie?

La cel care predică excesiv de mult? Sau la cel care predică 5 minute pe săptămână sau odată la 3 luni?

Dumneavoastră știți adevărul…dureros…al realității…

Pentru că dumneavoastră nu vă faceți că vedeți ceea ce vedeți…

Ceea ce vedeți…chiar se întâmplă!

Însă noi, care și noi vedem ce se întâmplă…ne facem că „nu se prea întâmplă”…pentru că altfel „murim de foame”.

Ne scuzăm unii pe alții…până când nimeni, probabil, n-o să ne mai scuze…

Romano-catolicii spre exemplu, bucuroși de o astfel de vastitate teritorială…au crezut că nu vine niciodată scadența…și că bisericile lor or să stea pline și gingașe…chiar dacă nu există predică, viață duhovnicească, sfințenie, corectitudine…

S-au înșelat!

Și noi mizăm mult, excesiv de mult pe omenia poporului român, pe cât de primitori suntem noi, pe faptul că suntem credincioși de la Sfântul Andrei, pe faptul că suntem mulți în sondaje, pe faptul că facem Biserici din „bani dubioși”/ donații…că nu e nevoie de prea multă predică și nici de prea multă potrivire între vorbă și faptă…

Însă scadența vine…și e pe drum!

Pentru că, din milioanele de români ortodocși, doar o minoritate știe că pe Dumnezeu Îl mai cheamă și „Sfânta Treime”, știe ce e acela har și l-a experiat, cunoaște ce e mântuirea, știe opere patristice, canoane, dogme, cărți de cult…pe când majoritatea crede că Biserica e doar…ce se vede când intri în Biserică, în clădire…

Și, la Spovedanie, nu te mai miri că omul nu știe de niciunelea…nici ce e păcat, nici ce e virtute, nici ce e normalitate/ firesc…și a-i vorbi tu despre „ce spun Sfinții Părinți referitor la păcatul cutare…sau la cât e canonisit păcatul cutare” înseamnă nu numai un gest de neadecvare extrem al preotului la „realitatea parohială” ci și o pierdere de timp.

Ortodoxul trebuie să învețe acasă, să își stoarcă creierii să își cunoască credința, să se nevoiască, să se roage…și, la Biserică, preotul, prin predici dese și concentrate, pline de adevăruri…să îi nuanțeze convingerile teologice.

Dacă noi facem abecedarul la Biserică…și acasă șomăm…sau și la Biserică noi căscăm…e logic de ce știm „atât de multe despre credința noastră” încât „ne e rușine să vorbim despre ea”.

Predica e periculoasă…pentru că naște monștri.

Un tânăr care înțelege ce vrea…alături de un vârstnic care înțelege ce poate…sunt „periculoși”.

Pleacă de la Biserică…și îți întorc predica la 360 de grade.

Ce-ai spus tu…și ce au înțeles ei…

Motiv pentru care dacă nu o ai scrisă…sau înregistrată…ca să o arăți superiorilor tăi…nu te crede nimeni că tu ai spus „bine”…dar „s-a înțeles prost”…pentru că „nimeni n-a înțeles-o bine”.

De fapt, cine cam înțelege „bine” toată slujba noastră, cea plină de teologie?

Cine o știe „fără greș”?

Că dacă toată lumea ar ști „tot ce trebuie știut” nu am mai avea pentru ce predica.

Predicile sunt pentru cei care nu știu…nu pentru cei care știu.

Pentru cei care știu…predica e o posibilă nouă nuanță.

Așa că predicile excesive sunt cele mai bune predici.

Dacă în ele sunt erudiția ta, nevoința ta, curăția ta, sfințenia ta, teologia Bisericii…atunci predicile multe și despre multe sunt cele care hrănesc Biserica Ortodoxă de aici, din România și de pretutindeni, cât și pe alții din afara ei.

Cel mai jalnic e când te citesc baptiștii și te fură la idei sau când adventiștii învață de la tine, preot ortodox, despre cum merg lucrurile „la noi”…iar ortodocșii „nu au timp de tine”.

Penticostalul predică 3 ore…noi predicăm 8 minute…hai 10…

Baptistul începe predica de la Iona sau de la Judecători, de la Matei sau de la Facere…pe când nouă ne e frică/rușine/ „emoție”/ teamă să începem predica de la Sfântul Macarie cel Mare, de la o vorbă de la televizor, de la un tropar, de la un filosof sau de la un desen animat…și să continuăm cu Evanghelia zilei.

Iehovistul face tam-tam mare, dulceag din punct de vedere muzical…nouă ne e teamă să învățăm să cântăm bine la strană…și cu durerea pocăinței în inimă și în glas.

În loc să fie jale sfântă, bucurie rară la slujbele noastre, freamăt duhovnicesc în toată Biserica…baba Rada ațipește…doamna Elena strâmbă din nas…

De aceea predica e cea mai periculoasă asumare a libertății duhovnicești.

Din cauza ei ierarhi ortodocși au fost anatematizați în mod nedrept, Profeților li s-a tăiat capul, preoți și monahi au fost martirizați în chinuri groaznice…a produs multe calomnii și ani de închisoare…prin câteva cuvinte predicatoriale…

Adică, chiar așa, ce mare lucru a spus Sfântul Ioan Botezătorul sau Sfântul Ioan Gură de Aur…de împărătesele timpului lor au sărit ca arse?

Au spus niște păcate de tot plânsul…

Așa, și pentru atâta lucru, să tai capul la un om…sau să îl trimiți în exil?

Da! Pentru că predica…după cum v-am spus…e foarte-foarte periculoasă…

Predica reală e cu cărțile pe față…

Și în funcție de cât nu suportă adevărul cei din jur…primești, în loc de mulțumiri și binecuvântări…câteva pietre, bastoane, anateme…

Însă numai multele predici și alfabetizarea teologică aduc pe oameni la Sfintele Taine și la viața ascetico-mistică a Bisericii.

Dacă nu cunoști ce să faci…n-ai cum să iubești pe cine nu cunoști.

Cum să te îndrăgostești de Dumnezeu și de Sfinții Lui când nu ai nicio idee magnifică despre ei?

De unde să știi tu istoria și sfințenia Bisericii dacă la viața ta…n-ai citit nicio carte esențială, profundă a Bisericii?

Și e normal să te înspăimânt și să nu mă înțelegi…când tu ai citit 3 cărți…iar eu 5.000 de cărți.

Când pentru tine viața Bisericii e „că veni vorba”…iar eu asta fac toată ziua: aprofundez viața și teologia Bisericii.

Și cum sunt eu periculos pentru tine…dacă vreau să te ajut?

Și de ce sunt „nefrecventabil” când mă chinui, pe fiecare zi, pentru tine, pentru el, pentru ea, pentru ei, pentru toți…dându-mi viața și opera spre slujba Bisericii?

Oare toți trebuie să fim „proști” ca să fim „frumoși”?

Oare toți trebuie „să orbecăim” ca să părem că „suntem în stare”?

Predica, iubiții mei, e ceva…nu știu a câta oară o spun în această predică…p-e-r-i-c-u-l-o-s.

Și pentru că e periculos de bună predica…la fel ca mâncatul sau baia generală…sau, mai bine zis, ca sănătatea duhovnicească și viața veșnică…e bine să ascultați multe predici și să trăiți în ritmul lor…decât să vă fie plânsul veșnic. Amin!

Iubiții mei,

Dumnezeiescul Pavel, la I Cor. 1, 25, cf. GNT, spune: „căci nebunia lui Dumnezeu [to moron tu Teu] este mai înțeleaptă [sofoteron] [decât] a oamenilor și slăbiciunea lui Dumnezeu [to astenes tu Teu] [este] mai puternică [ishiroteron] [decât] a oamenilor”.

Și moron, de aici, e unicat în Noul Testament, pe când astenes apare de două ori în NT: aici, la I Cor. 1, 25 și la Evr. 7, 18…

Iar Sfântul și Marele Pavel nu a fost impios/ neevlavios vorbind astfel…despre Dumnezeu…ci dimpotrivă: a subliniat diferența de perspectivă dintre ce crede omul duhovnicesc și ce crede cel trupesc.

Pentru că s-a referit la cât de defectuos era și este privit „Hristos cel răstignit” [Hriston estavromenon, în GNT, cf. I Cor 1, 23], pe Care el Îl propovăduia.

Fiindcă pentru iudeii neconvertiți, Hristos a fost și este scandalon [Ibidem]/ motiv de poticneală, de cădere…Iar pentru etnesin/ pentru neamuri, pentru necreștini…Hristos a fost și este morian [Ibidem]/ nebunie, prostie, un basm…

Și lucrurile sunt bine bătute în cuie în mentalul societății noastre…

Când Dumnezeu cere de la noi să ne sfințim viața, să terminăm cu fandoseala păcatelor…atunci pare un Dumnezeu „nebun”, Care „nu înțelege mersul istoriei”, „un retrograd”.

Și când Dumnezeu nu răspunde cu foc și pucioasă, cu cataclisme la păcatele noastre…pare un Dumnezeu „slab, neputincios, Care nu știe să-i pună la punct pe păcătoși”.

De aceea, în câte un film…carte…revistă…blog…îl vezi pe câte unul strigându-I lui Dumnezeu să îl trăsnească din nori…„dacă există”.

Însă Dumnezeul Care există…și Care l-a făcut și îl susține în existență pe strigător…vorbește cu putere…tocmai prin faptul că a făcut pe cineva care e în stare să-L conteste.

Trebuie să fii foarte „nebun” ca să faci oameni liberi…și, în același timp, foarte puternic…dacă nu Te zdruncină contestarea unora.

Pentru că atunci când răsfoiți un manual de Teologie Dogmatică…aproape în toate veți găsi enunțul cum că: lumea a fost făcută din iubire de către Dumnezeu.

Nu din ură…nu din indiferență…nu din răzbunare…ci din iubire!

Adică Dumnezeul nostru, al tuturor, e un Dumnezeu nebun de iubire…pentru noi…

Ne-a făcut din iubire…și ne iubește la fel de desăvârșit, chiar dacă noi, păcătoșii, nu Îi atingem standardele de viețuire ortodoxă.

De aceea „nebunia” iubirii lui Dumnezeu pentru noi e mai înțeleaptă decât prostia iubirii noastre.

Noi, când iubim prost, iubim interesat.

Iubim numai pe copilul nostru…pentru că l-am făcut noi…noi „l-am ouat”…dar îl invidiem pe copilul vecinei, care e mai deștept decât al nostru…tocmai pentru că nu e „al nostru”…ci „al vecinei”…

Însă Dumnezeu nu iubește cu părtinire.

Nu iubește doar pe unii…

Nu îl creează pe Adam sau pe Iuda sau pe Pavel ca să Își bată joc de ei…ci pentru ca să îi iubească și să le ofere tuturor aceeași bucurie a comuniunii cu El.

Însă ce face Pavel sau Iuda cu libertatea lor…îi privește.

Și prin asta, prin faptul că Dumnezeu…deși îngăduie moartea unora…nu desființează prin moarte niciun suflet…e o mare tărie, o mare și necuprinsă putere…deși poate fi înțeleasă ca slăbiciune a Lui.

„Adică cum, Dumnezeu, dacă e așa mare și sfânt și puternic, nu distruge păcatul, moartea, ispita, Iadul? De ce nu îi face pilaf…pe cei păcătoși, pe eretici, pe păgâni, pe sataniști…pe masoni…pe ăștia care ne mănâncă nouă viața?”.

Însă…„slăbiciunea” lui Dumnezeu…care înseamnă întruparea Lui, propovăduirea Lui, suferința Lui, moartea Lui…îngăduința Lui…e mai puternică decât a noastră, a oamenilor.

Pentru că la noi, slăbiciunea, e asta: te mușcă un țânțar și mori. Cazi…și îți pui mâna în ghips. Stai trei ore la soare…și faci cancer de piele. Vezi o femeie frumoasă…și îți imaginezi deja câteva poziții explicite. Ți se pare că ești altul…dar te comporți la fel ca înaintașii tăi în funcție.

Însă la Dumnezeu slăbiciunea iubirii…e în favoarea noastră.

Motiv pentru care, cât e ziua liturgică de lungă…strigăm: „Doamne, miluiește-ne că pierim sub zăpada păcatelor noastre celor multe! Doamne, grăbește-Te, vino în ajutorul nostru, că vrăjmașul ne amărăște! Doamne, Dumnezeul milostivirilor și al iertării nemăsurate, nu ne lăsa pe noi, ticăloșii, și ne miluiește!”.

Noi țipăm după mila Lui…și nu după parul lui Dumnezeu.

Căci dacă ar da Dumnezeu cu parul…după cum defrișăm noi pădurile…sau după cum ne iubim noi de mult și de fariseic…am avea „apocalipse” la 10 minute.

Însă, iată, Dumnezeul nostru Cel „nebun după noi” și „slab în iubirea și mila Lui”…ne face bine!

Ne îngăduie!

Ne mai dă o zi…pe care să o mototolim…și să o aruncăm la coș…

Ne mai dă…un răgaz…în care noi confundăm, în mod sinucigaș, așteptarea Lui…cu „prostia” Lui.

„Dacă Dumnezeu nu mi-a luat gâtul azi…nu-i așa că nu m-a văzut că sunt neam prost?! Dacă am hulit, am curvit, m-am îmbătat, am furat, am mințit, am fost ipocrit azi…nu-i așa că Dumnezeu nu m-a văzut?! Ce mi s-a întâmplat mie, după toate câte am făcut în viață…ca să mă tem?!!! Nu mi s-a întâmplat nimic! Atunci totul e ok! Dumnezeu „Își vede de ale Lui”, de mine „a uitat”, sunt prosper bine mersi…care e treaba?! Ce, nu se poate trăi și fără un Dumnezeu vetust, niște popi proști și lacomi, fără Doamne miluiește! toată ziua și alte ipocrizii din astea?”.

Vedeți, omul „gândește”!

Numai că în nebunia lui…omul e slab.

Și fiind slab…prima oară se gândește cum să îi îngrădească libertatea altuia, cum să îl pună la zid pe altul…ca să aibă el „o libertate și mai mare”.

Și când ideologia „gândește pentru tine”…atunci nebunia extremistă te scalpează, comunismul te încarcerează, capitalismul te escrochează, sectarismul te despiritualizează,  majăra de hipermarket te desfigurează, orgoliile de tot felul te dezumanizează…pentru că slăbiciunile tale sunt propria ta nebunie.

Dar nebunia lui Dumnezeu te îndumnezeiește…pentru că El a plecat cerurile și S-a întrupat, și S-a făcut om ca noi, afară de păcat, îndumnezeind umanitatea Sa luată din Fecioară, pentru ca tot cel care dorește să se îndumnezeiască…să o poată face în Biserica Sa, care e stâlpul și temelia adevărului.

Ce pare slab la El e mare tărie…pentru că ne întărește pe noi prin slăbiciunile Crucii Sale.

Și de aceea Crucea Lui, în iconografia ortodoxă, e un monument de biruință supremă asupra slăbiciunii, a răutății, a morții, a disperării…pentru că Cel ce a murit pentru noi, a înviat a treia zi după Scripturi și ne-a dăruit nouă viață și înviere duhovnicească.

Iar noi suntem slabi dacă El nu ne întărește…suntem morți dacă El nu ne înviază…suntem trupești/ seculari la minte și la port…dacă El nu ne schimbă prin strălucirea slavei Sale.

Fapt pentru care să nu fugim de iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru noi…și să nu dezamăgim slăbiciunea milei lui Dumnezeu…pentru că El tocmai prin acestea ne îmbrățișează dumnezeiește. Amin!

Iubiții mei,

istoria, cel mai adesea, e neașteptare!

Adică întrece așteptările oamenilor…

Cei care sunt treji, care văd duhovnicește lucrurile, sesizează cumva primăvara înnoirii, noutatea…dar nu mulți sunt cei care o întrevăd…

De aceea când citim Sfintele Evanghelii observăm dramatica realitate…că nu toți cei care Îl vedeau pe Fiul lui Dumnezeu întrupat mergând pe stradă…vedeau ceva mai mult decât „un om”.

Motiv pentru care unii Îl considerau „un farsor”, alții „un Profet”…dar foarte puțini au văzut și au înțeles că El e Dumnezeu întrupat.

De ce, totuși, atât de puțini…oameni treji?, ne întrebăm.

O întrebare legitimă…

Un prim răspuns: pentru că nu mulți se așteaptă la măreție…

La măreție de la Dumnezeu și la măreție de la oameni…

 – Cum adică să mă aștept la măreția/ la slava lui Dumnezeu?

 – La a o vedea, a o sesiza…Pentru că noi, ortodocșii, vorbim despre har…despre har necreat…ca despre ce iese/ iradiază din Dumnezeu.

Dumnezeu, Cel plin de slavă, Se arată în Biserica Sa, în creația Sa, prin oamenii și locurile pe care El le binecuvintează…

Și ca să te umpli de prezența/ de slava Lui…trebuie să te pregătești pentru ea. Pentru a o experimenta…

Însă cum și când am experiat noi pe Dumnezeul cel mare și negrăit, necuprins, neajuns, nevăzut după ființa Lui ci văzut, de cei vrednici, după slava Lui, atât cât El dorește?

Când am simțit slava dumnezeirii Lui, a Fiul lui Dumnezeu întrupat în Sfintele Taine, în rugăciune, în post, în liniște?…

Și iarăși: cine e măreț/ frumos/ extraordinar dintre oameni…în ochii noștri?

Eroul? Geniul? Omul umil? Sfântul? Mama? Iubita? Tatăl? Soțul? Suferindul? Întristatul? Însinguratul? Deznădăjduitul? Curvarul? Diletantul? Nesimțitul?…

Și cum ne așteptăm, de fapt, să fie altul?

Ce vrem să ne facă…să ne aducă în viață?

De aceea, pe fiecare zi, ne întâlnim cu…neașteptatul…

Ne așteptăm să fie cald…și plouă…

Ne așteptăm ca la 50 de ani să avem mai multă minte…și deloc patimi. Dar, se pare, că și la 50 de ani vom fi prostuți…și cu patimi…

Vrem ca iubirea noastră să fie cea mai mare iubire…și ne trezim că iubirea noastră e un fel de supă reîncălzită.

„Vai, ce se întâmplă cu mine! Că eu vream ca altfel să iasă căsătoria noastră…ciorba de perișoare…întâlnirea…dar a ieșit prost…”.

Însă chiar am vrut să…„iasă altfel”?

Putem să facem lucrurile „altfel” sau presupunem doar că suntem „alții” și că am face lucrurile „altfel”, dacă am fi cu „altul” și în altă țară…și cu „alt” salariu și cu „altă” familie?

Cine, de fapt, nu ne lasă pe noi „să fim cei pe care…ni-i dorim”?

Nu ne lasă statul român?

Nu ne lasă căldura?

Nu ne lasă limba română…să ne simțim împliniți?

Ne stresează familia noastră, vecina de la doi, administratorul blocului, primarul, șeful de post, gardianul public, o prietenă din adolescență?

Cine ne ține pe noi captivi…și ne strică neașteptarea?

Trebuie să facem un efort…pe cont propriu…ca să înțelegem cauzele…neîmplinirii noastre.

Pentru că, până nu le rezolvăm…nu așteptăm nicio neașteptare. Adică nicio minune.

Și românii sunt avizi de minuni…

Chit că își caută minunea la loto, la vrăjitoare, la bioenergoterapeut, în zodiace, în bobi, în pisica ce îți taie calea…românii vor în față la minuni.

Dacă nu le găsesc pe pământ românesc…le caută în străinătate…

Pentru că nu vor, cel mai adesea, minuni care să-i depășească…că așa sunt minunile: prea minunate…tulburătoare, care te schimbă, care îți rectifică viața…ci minuni „așteptate”.

Vor ca Dumnezeu să îi facă bine, să îi umple de bani, să li se căsătorească copiii și să le meargă strună…iar ei să rămână la fel de păcătoși și de nerușinați.

Vor ca Dumnezeu să Se milostivească de ei…dar ei să nu se schimbe.

Și când nu te schimbi…trece mântuirea pe lângă tine…

N-ai timp de poruncile lui Dumnezeu, adică n-ai timp de schimbarea ta interioară.

Nu te aștepți la mai mult, nu vrei să fii mai mult, nu vrei să cunoști mai mult…și mergi ca racul, înapoi.

Numai că El vrea să ne surprindă…

O întâlnire neașteptată…ca și o boală neașteptată…pot fi o mare schimbare.

Ceva ce nu credeai că se poate…că este posibil…

„Ce, domne’, eu credeam că la Biserică sunt numai proști, niște neisprăviți…Și am vorbit, vere, cu părintele X, care când a început ăla să îmi spună…și să îmi zică…am rămas cu gura căscată…”.

Sau „eu, înainte să mă îmbolnăvesc de cancer, credeam că rugăciunea e o vorbă…Dar când am început să mă rog, să mă căiesc…am simțit o așa pace în inima mea…că credeam că sunt singur pe pământ”…

Așa, deodată…

Schimbarea care te ia pe nepusă masă.

Pentru că Dumnezeu vrea ca noi să fim receptivi/ deschiși/ dornici de întâlnirea cu El și cu oamenii Lui.

Și când El te cheamă…când El îți arată ce să faci…nu mai tăia firul în 14, nu te mai codi…nu te mai rușina…ci pune început bun…prin venirea ta la Biserică!

Învață să fii mereu altul!

Învață că Dumnezeu e schimbare continuă în bine.

Și atâta timp cât faci binele, cât urmărești voia Lui…nu vei mai fi deloc cel pe care tu îl știai. Amin!