Predică despre nebunia și slăbiciunea lui Dumnezeu (5 noiembrie 2012)
Iubiții mei,
Dumnezeiescul Pavel, la I Cor. 1, 25, cf. GNT, spune: „căci nebunia lui Dumnezeu [to moron tu Teu] este mai înțeleaptă [sofoteron] [decât] a oamenilor și slăbiciunea lui Dumnezeu [to astenes tu Teu] [este] mai puternică [ishiroteron] [decât] a oamenilor”.
Și moron, de aici, e unicat în Noul Testament, pe când astenes apare de două ori în NT: aici, la I Cor. 1, 25 și la Evr. 7, 18…
Iar Sfântul și Marele Pavel nu a fost impios/ neevlavios vorbind astfel…despre Dumnezeu…ci dimpotrivă: a subliniat diferența de perspectivă dintre ce crede omul duhovnicesc și ce crede cel trupesc.
Pentru că s-a referit la cât de defectuos era și este privit „Hristos cel răstignit” [Hriston estavromenon, în GNT, cf. I Cor 1, 23], pe Care el Îl propovăduia.
Fiindcă pentru iudeii neconvertiți, Hristos a fost și este scandalon [Ibidem]/ motiv de poticneală, de cădere…Iar pentru etnesin/ pentru neamuri, pentru necreștini…Hristos a fost și este morian [Ibidem]/ nebunie, prostie, un basm…
Și lucrurile sunt bine bătute în cuie în mentalul societății noastre…
Când Dumnezeu cere de la noi să ne sfințim viața, să terminăm cu fandoseala păcatelor…atunci pare un Dumnezeu „nebun”, Care „nu înțelege mersul istoriei”, „un retrograd”.
Și când Dumnezeu nu răspunde cu foc și pucioasă, cu cataclisme la păcatele noastre…pare un Dumnezeu „slab, neputincios, Care nu știe să-i pună la punct pe păcătoși”.
De aceea, în câte un film…carte…revistă…blog…îl vezi pe câte unul strigându-I lui Dumnezeu să îl trăsnească din nori…„dacă există”.
Însă Dumnezeul Care există…și Care l-a făcut și îl susține în existență pe strigător…vorbește cu putere…tocmai prin faptul că a făcut pe cineva care e în stare să-L conteste.
Trebuie să fii foarte „nebun” ca să faci oameni liberi…și, în același timp, foarte puternic…dacă nu Te zdruncină contestarea unora.
Pentru că atunci când răsfoiți un manual de Teologie Dogmatică…aproape în toate veți găsi enunțul cum că: lumea a fost făcută din iubire de către Dumnezeu.
Nu din ură…nu din indiferență…nu din răzbunare…ci din iubire!
Adică Dumnezeul nostru, al tuturor, e un Dumnezeu nebun de iubire…pentru noi…
Ne-a făcut din iubire…și ne iubește la fel de desăvârșit, chiar dacă noi, păcătoșii, nu Îi atingem standardele de viețuire ortodoxă.
De aceea „nebunia” iubirii lui Dumnezeu pentru noi e mai înțeleaptă decât prostia iubirii noastre.
Noi, când iubim prost, iubim interesat.
Iubim numai pe copilul nostru…pentru că l-am făcut noi…noi „l-am ouat”…dar îl invidiem pe copilul vecinei, care e mai deștept decât al nostru…tocmai pentru că nu e „al nostru”…ci „al vecinei”…
Însă Dumnezeu nu iubește cu părtinire.
Nu iubește doar pe unii…
Nu îl creează pe Adam sau pe Iuda sau pe Pavel ca să Își bată joc de ei…ci pentru ca să îi iubească și să le ofere tuturor aceeași bucurie a comuniunii cu El.
Însă ce face Pavel sau Iuda cu libertatea lor…îi privește.
Și prin asta, prin faptul că Dumnezeu…deși îngăduie moartea unora…nu desființează prin moarte niciun suflet…e o mare tărie, o mare și necuprinsă putere…deși poate fi înțeleasă ca slăbiciune a Lui.
„Adică cum, Dumnezeu, dacă e așa mare și sfânt și puternic, nu distruge păcatul, moartea, ispita, Iadul? De ce nu îi face pilaf…pe cei păcătoși, pe eretici, pe păgâni, pe sataniști…pe masoni…pe ăștia care ne mănâncă nouă viața?”.
Însă…„slăbiciunea” lui Dumnezeu…care înseamnă întruparea Lui, propovăduirea Lui, suferința Lui, moartea Lui…îngăduința Lui…e mai puternică decât a noastră, a oamenilor.
Pentru că la noi, slăbiciunea, e asta: te mușcă un țânțar și mori. Cazi…și îți pui mâna în ghips. Stai trei ore la soare…și faci cancer de piele. Vezi o femeie frumoasă…și îți imaginezi deja câteva poziții explicite. Ți se pare că ești altul…dar te comporți la fel ca înaintașii tăi în funcție.
Însă la Dumnezeu slăbiciunea iubirii…e în favoarea noastră.
Motiv pentru care, cât e ziua liturgică de lungă…strigăm: „Doamne, miluiește-ne că pierim sub zăpada păcatelor noastre celor multe! Doamne, grăbește-Te, vino în ajutorul nostru, că vrăjmașul ne amărăște! Doamne, Dumnezeul milostivirilor și al iertării nemăsurate, nu ne lăsa pe noi, ticăloșii, și ne miluiește!”.
Noi țipăm după mila Lui…și nu după parul lui Dumnezeu.
Căci dacă ar da Dumnezeu cu parul…după cum defrișăm noi pădurile…sau după cum ne iubim noi de mult și de fariseic…am avea „apocalipse” la 10 minute.
Însă, iată, Dumnezeul nostru Cel „nebun după noi” și „slab în iubirea și mila Lui”…ne face bine!
Ne îngăduie!
Ne mai dă o zi…pe care să o mototolim…și să o aruncăm la coș…
Ne mai dă…un răgaz…în care noi confundăm, în mod sinucigaș, așteptarea Lui…cu „prostia” Lui.
„Dacă Dumnezeu nu mi-a luat gâtul azi…nu-i așa că nu m-a văzut că sunt neam prost?! Dacă am hulit, am curvit, m-am îmbătat, am furat, am mințit, am fost ipocrit azi…nu-i așa că Dumnezeu nu m-a văzut?! Ce mi s-a întâmplat mie, după toate câte am făcut în viață…ca să mă tem?!!! Nu mi s-a întâmplat nimic! Atunci totul e ok! Dumnezeu „Își vede de ale Lui”, de mine „a uitat”, sunt prosper bine mersi…care e treaba?! Ce, nu se poate trăi și fără un Dumnezeu vetust, niște popi proști și lacomi, fără Doamne miluiește! toată ziua și alte ipocrizii din astea?”.
Vedeți, omul „gândește”!
Numai că în nebunia lui…omul e slab.
Și fiind slab…prima oară se gândește cum să îi îngrădească libertatea altuia, cum să îl pună la zid pe altul…ca să aibă el „o libertate și mai mare”.
Și când ideologia „gândește pentru tine”…atunci nebunia extremistă te scalpează, comunismul te încarcerează, capitalismul te escrochează, sectarismul te despiritualizează, majăra de hipermarket te desfigurează, orgoliile de tot felul te dezumanizează…pentru că slăbiciunile tale sunt propria ta nebunie.
Dar nebunia lui Dumnezeu te îndumnezeiește…pentru că El a plecat cerurile și S-a întrupat, și S-a făcut om ca noi, afară de păcat, îndumnezeind umanitatea Sa luată din Fecioară, pentru ca tot cel care dorește să se îndumnezeiască…să o poată face în Biserica Sa, care e stâlpul și temelia adevărului.
Ce pare slab la El e mare tărie…pentru că ne întărește pe noi prin slăbiciunile Crucii Sale.
Și de aceea Crucea Lui, în iconografia ortodoxă, e un monument de biruință supremă asupra slăbiciunii, a răutății, a morții, a disperării…pentru că Cel ce a murit pentru noi, a înviat a treia zi după Scripturi și ne-a dăruit nouă viață și înviere duhovnicească.
Iar noi suntem slabi dacă El nu ne întărește…suntem morți dacă El nu ne înviază…suntem trupești/ seculari la minte și la port…dacă El nu ne schimbă prin strălucirea slavei Sale.
Fapt pentru care să nu fugim de iubirea nebună a lui Dumnezeu pentru noi…și să nu dezamăgim slăbiciunea milei lui Dumnezeu…pentru că El tocmai prin acestea ne îmbrățișează dumnezeiește. Amin!