Iubiții mei,

când Sfântul Apostol Petru a văzut că i se rup mrejele de atâta pește…a recunoscut în fața Domnului că este amartolos/ păcătos [Lc. 5, 8, cf. GNT].

Pentru că îți vezi adâncul tău, cu adevărat, numai față în față cu puterea slavei Sale.

În Lc. 7, 34, Domnul rezumă lucrurile pe care oamenii le spuneau despre El, adică faptul că este „prieten al vameșilor și al păcătoșilor [filos telonon che amartolon]”.

Și Domnul a recunoscut întotdeauna că este Prietenul tuturor celor care se pocăiesc.

Femeia de la Lc. 7, 37 era amartolos/ păcătoasă…dar Domnul i-a iertat păcatele ei [Lc. 7, 47]…iar la In. 9, 16, fariseii au spus despre Domnul, Cel fără de păcat, că este „amartolos/ păcătos”.

Dar au rămas în păcatul lor

Pentru că păcatul se iartă prin puterea lui Dumnezeu și prin pocăință…dar a rămâne în păcat înseamnă a rămâne în moarte…în cădere…

Adică și eu sunt păcătos!…

Lucru pe care trebuie să îl conștientizăm cu toții…despre noi înșine: că suntem păcătoși…că am greșit în fața Domnului.

 – Și cum ne dăm seama că am greșit?

 – Cunoscând voia lui Dumnezeu…cunoscând împotriva căror porunci ale Lui am greșit

De la Rom. 7, 23 aflu că eu sunt rob „legii păcatului” [to nomos tis amartias].

Că în mine, datorită păcatelor mele, am instaurat o altă lege…care nu era în omul creat de Dumnezeu: legea păcatului.

Omul a fost creat de Dumnezeu plin de har…și numai păcatul l-a făcut pătimaș/ păcătos/ muritor

Adică eu, ontologic, sunt rănit de păcatele mele…și legea păcatului din mine luptă împotriva „legii minții” [to nomo tu noos, Rom. 7, 23, cf. GNT] mele, adică a rațiunii.

Și dacă aș trăi tot timpul potrivit rațiunii mele luminate de har…dacă mi-aș asculta conștiința…dacă mi-aș asculta Dumnezeul…nu aș mai cădea în păcate fără rațiune.

Pentru că păcatul mă destructurează interior

E ca viermele care mănâncă mărul…și pe afară pare sănătos…muști din el…și nu ai ce mânca…

Sunt păcătos!…

Recunosc în fața conștiinței mele, pe baza a ceea ce văd în mine…dar și stând în fața Preamilostivului Dumnezeu…

Păcătos…adică cu lucruri putrede în mine.

Cu lucruri reperabile ca fiind rele/ păcătoase

De aceea mă rog: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

Pentru că stând în fața Lui mă văd pe mine gol de bunătate, de frumusețe, de har, de sfințenie…

Și conștiința păcătoșeniei mele vizează o realitate ontologică, vizează adevărul despre mine, pe care îl conștientizez tot mai mult în dialogul rugăciunii cu El.

Tot mă rog…tot insist…tot chem prezența Lui…și aflu că sunt…păcătos

Așa mă simt și mă văd eu…pe măsură ce Îl las pe El să mi Se dezvăluie prin slava Lui.

Iar dacă nu m-aș simți păcătos…aș fi un îngâmfat, un teribilist, un om care se preface

Nu mi-ar folosi la nimic…să mă cred „sfânt”…pentru că eu, în mine, m-aș simțit tot la fel: păcătos

Și, după cum ați văzut, Sfântul Petru și-a dat seama că e păcătos…văzându-L pe Domnul poruncind pescuirea…și după ce ea s-a produs atât de minunat.

S-a simțit păcătos…la contactul cu prezența Lui.

La fel și noi ne simțim păcătoși înăuntrul nostru…și nu trebuie să ne punem un înscris pe spate cu: păcătos…pentru că nu suntem păcătoși în fața oamenilor…ci a Lui

Dacă păcatul ar fi iertat și curățit de oameni din ființa noastră…atunci păcatul ar fi nu numai între noi și Dumnezeu ci între noi, Dumnezeu și oameni.

Asta nu înseamnă că păcatele noastre nu îi afectează și pe alții…

Dimpotrivă: îi afectează la greu.

Însă aici vreau să privim lucrurile din perspectiva iertării Lui, a relației cu El…pentru că păcatele împotriva oamenilor…sunt tot păcate împotriva Lui, în ultimă instanță.

Sunt păcătos…pentru că văd cât de necurat sunt în comparație cu măreția slavei Lui.

Sunt păcătos…pentru că nu vreau să fiu păcătos.

Adică tocmai pentru că îmi asum nevoința pentru păcatele mele mă consider păcătos.

Pentru că, dacă aș vrea să trăiesc în păcat…nu m-aș mai numi păcătos…ci „șmecher”. Și când mă numesc păcătos…deja ies din păcatele mele.

Pentru că recunosc cine sunt…în comparație cu El.

Și pentru că știu mila Lui, iertarea Lui, vin și mă spovedesc Lui și preotului duhovnic…pentru ca să scap de păcatul din mine.

Să mă îndreptez întru căile Lui.

 – Și ce spun, de fapt, la Spovedanie?

 – Ce am păcătuit…Le înșir de la cap la coadă…

Și prin iertarea preotului simt iertarea lui Dumnezeu în viața mea, iertare dumnezeiască…care lucrează îndreptarea în mine.

Din cocoșarea adusă de patimi…mă îndreptez de suflet spre Dumnezeu…

Și simțind că lucrez binele…nu uit că sunt păcătos…pentru că știu de unde m-a scos Dumnezeu…de fiecare dată…

Dumnezeiasca Spovedanie e scoaterea Sfântului Moise din mare, în coșuleț, când era mic…sau trecerea lui Israel prin mare cu picioare vesele.

Pentru că stricăm, de fiecare dată, păcatul din noi, ne facem noi…pentru o nouă intrare în pământul făgăduinței.

Și fie ca Dumnezeu să ne dea tuturor să intrăm…în pământul făgăduit nouă al Împărăției Sale. Amin!

Did you like this? Share it: