Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 7 noiembrie, 2012

Din nou despre modernitate și tradiționalism…[2]

Prin urmare, am căutat să determinăm în ce măsură, la noi, poezia numită tradiționalistă a urmărit într-adevăr un traseu reflexiv și scriptic tradițional.

Răspunsul este că în mai mică măsură decât ne așteptam și, totodată, față de pretențiile de întoarcere la tradiție ale autorilor.

Și motivul este unul foarte simplu: pentru că prea puțin au cunoscut sau au înțeles cu adevărat tradiția literară veche.

Poeții tradiționaliști sunt adesea niște moderni nostalgici, având mai mult regrete ficționale și idealuri poetice moderniste decât aspirații reale (sau soluții reale) de a revitaliza trecutul sau arta veche, în ciuda a tot ceea ce susțin.

De aici impresia, uneori, de construct artificial, care ține de o perspectivă modernă.

Așa încât ne confruntăm cu un nou paradox: s-ar putea ca moderniștii (cei menționați în volumul anterior), să fie mai tradiționaliști în substanță decât cei care se declară astfel.

Însă, din perspectiva criticii și a istoriei literare, concluzia este că nu există nici moderniști puri și nici tradiționaliști puri.

Că primii vădesc, în substanța poeziei lor, adeseori o atitudine retrospectivă, iar ceilalți încearcă să-și exprime gusturile patriarhale pe coardele unei lirici moderniste.

La noi, dihotomia între poezie modernistă și tradiționalistă este mai degrabă falsă. Altele ar trebui să fie criteriile ierarhizării sau ale stabilirii taxonomiilor lirice.

Poate că viitorul, detașându-se din ce în ce mai mult de vechile polemici, va putea privi cu mai multă claritate această situație din perioada interbelică.

Însă, de la începutul discuției noastre, am pus problema receptării nu pornind de la curentele literare europene spre literatura română, deși este evident că ea a preluat și asumat multe influențe, ci de la caracterul particular al literelor românești spre influențele  pe care a dorit să le recepteze și să le asume.

Ni se pare un traseu mai firesc de urmărit…

Ni se pare, de asemenea, că încercarea lui Lovinescu de a susține că Occidentul ne poate oferi deopotrivă formele literaturii dar și tot conținutul interior este la fel de exagerată ca și pretenția că Occidentul nu ne poate oferi nimic, a unora dintre tradiționaliști (literatura română n-a făcut abstracție și a fost atentă la Occident începând cu Ureche, Dosoftei sau Costin, deci, să fim serioși…).

Sunt două extreme teoretice care nici nu și-au găsit și nici nu au cum să-și afle expresia concretă în operele literare.

Și, cu toată încercarea de demonizare a lui Nichifor Crainic[1] (fără a încerca să-i scuzăm erorile), e de remarcat totuși că, dacă Sburătorul a deținut rolul esențial în propunerea/ impunerea unora dintre cei mai mari prozatori ai epocii, majoritatea marilor poeți ai acelei perioade au trecut sau au colaborat cu Gândirea.

Și cu toate că nu toți colaboratorii au fost de acord cu direcția preconizată de Nichifor Crainic sau cu ideile lui, totuși meritul Gândirii nu ar trebui scos din orice discuție, pentru că, în ciuda glisărilor periculoase spre extremisme, a fost un factor de coagulare, până la urmă, a poeților care aveau în comun ideea de tradiție sau de revenire, într-un fel sau altul, la clasic sau la arhaitate.

Ceea ce nu înseamnă deloc că gravele erori promovate uneori, pe linie teoretică, nu trebuie repudiate.

Gândirismul era, până la urmă, ca și sămănătorismul și poporanismul, un alt tradiționalim născut ad-hoc, care, față de primele două, adăuga și factorul spiritual/ ortodox în ecuație, dar care se fundamenta mult prea puțin atât pe cunoașterea tradiției ortodoxe (abia Părintele Dumitru Stăniloae va iniția traducerile din Filocalii și din Sfinții Părinți și va impulsiona cercetarea operelor patristice), cât și pe cea a tradiției literare vechi.

Așa se nasc tezele extremiste care au prea puțină cunoaștere la bază.

Paradoxul este însă că ideile lui Nichifor Crainic și Nae Ionescu nu erau de sorginte…autohtonă, ci tot importuri din filosofia germană…

Nu ne-a interesat, însă, să insistăm asupra disputelor teoretice și ideologice, ci ne-a interesat doar poezia în sine. Până la urmă, articolele teoretice sau programative nu fac, ele însele, literatura.


[1] A se vedea Zigu Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu, București, 1980. Cartea mustește de invective și de aprecieri peiorative la adresa lui Crainic și a gândiriștilor, caracterizări pe care autorul însuși le dezavua în cazul articolelor semnate de gândiriști.

Altfel, nivelul documentării autorului este impresionant. Din păcate, nu este imparțial și folosește un limbaj marxist, care îi conferă studiului său un aer retrograd, specific mai degrabă anilor ’50, și care îl face aproape impracticabil.

Predică despre Facebook

Iubiții mei,

titlul predicii mele trebuia să fie foarte lung, căci după Facebook puteam să pun Twitter, Hi 5, Trilulilu, Google +, You Tube etc., unde oamenii vin să piardă timpul sau să își publiciteze ceva anume.

Am zis să mă rezum doar la Facebook în titlu…deși vorbesc despre orice spațiu de socializare.

Pentru mine, omul cu potențial, în stare să creeze, care are operă…se vede după blog.

Dacă n-ai blog…înseamnă că ești anistoric.

Dacă ești intelectual, ai computer, ai telefon mobil, ai imprimantă, ai scaner, ai aparat de fotografiat acasă…și, mai ales, operă…și n-ai blog…e un non-sens.

Înseamnă că ascunzi ceva

Ascunzi mai multe…infirmități…și tu vrei ca noi să nu le aflăm

Noi, publicul larg…

Mare scriitor, cu operă, cu cărți vândute…și nu ai blog?! Înseamnă că ascunzi, frate, lucruri rele în spate…

Nu ești în stare să scrii pe fiecare zi?

Nu vrei să faci nimic gratuit…ci totul pe bani?

Ești leneș?

Nu-ți pasă de cititorii tăi?

Dacă n-ai blog…ești absent din istoria actuală a lumii.

Istoria, în prezent, se face online…și nu stând la televizor!

Doar tu îi vezi pe cei din televizor…pentru că ei nu te văd

Dar ce scrii în online…e citit de oameni reali, de oameni reali de peste tot, de oameni mai mulți, mai foarte mulți decât cei din orașul sau din satul unde te-ai născut sau trăiești.

Și ăștia, din online, văd tot ce scrii tu zilnic!

Nu poți să te fofilezi în fața lor!

Dacă ai scris un articol…atunci ai scris un articol.

Dacă ai scris 3…atunci ai scris 3 articole.

Iar dacă ai publicat cărți, multe cărți…și le-ai dat pe gratis în online, atunci cărțile din online, date gratuit…ajung mai repede în lume, peste tot…ca cele din librărie, unde sunt cumpărate…în funcție de stoc…sau de buzunar

Însă dacă ai doar Facebook (plus altele) dar nu și blog…înseamnă că ți-ai afișat nivelul.

Pentru că Facebookul e pentru gospodine, pensionari, fete îndrăgostite sau amatoare, bărbați libidinoși sau care n-au ce face…în general.

Zbați ouăle la chec, îl pui la cuptor, ai laptopul deschis…și mai îi scrii colegei tale de serviciu…ce „faci”.

Sau n-ai ce face…comunici online…că d-aia ai ieșit la pensie.

Sau ai sau n-ai gagic…mergi pe Facebook și îți faci…sau te tărăgănești cu el online.

Sau umbli după fete cașto online…și salivezi în fața pozelor lor făcute la mare, la soare, la încântare…

Dacă ai doar Facebook și altele din astea…înseamnă că nu ești creator, n-ai ce spune pentru alții…ci doar pentru uz intern.

De aceea, la început (adică prin 2007-2008), strânsesem la „prieteni” pe Facebook la câteva sute…

Dar nimeni nu zicea crau…la nicio prezentare de ofertă a Teologie pentru azi

Am zis că, poate, sunt eu…„prea pretențios”…

„Domne, lumea azi o vorbi cumpătat cu preoții, odată la Paști și odată la Crăciun…și d-aia nu or vrea să vorbească cu mine, ca preot…”.

M-am gândit eu, așa, în sinea mea…

Însă trecu un an, trecură doi, chiar 3…și oamenii erau tot la fel de tăcuți…pe Facebookul meu.

Adică culmea comunicării era…tăcerea!

Și, mi-am luat „inima-n dinți”, și am renunțat la toți „prietenii”…într-o zi!

Mai rămăsesem doar cu 2-3 din sutele de ieri

Și am pus, până azi, Facebookul la privat.

Adică: „Vrei să îmi fii confident/ confidentă?”

 – Da!

 – Bun lucru doriți!

Însă, înainte de a primi pe cineva, îl întreb, ca la intrarea în monahism: „Care este motivul, d-le/ doamnă X, pentru care doriți să îmi fiți confident/confidentă la nivel online?”.

Și de răspunsul la întrebarea asta…și la altele două-trei…îl primesc pe om…„mai la inima mea”. Adică îi accept cererea…

Dacă e cineva cunoscut…îi accept „cererea de prietenie” și apoi îi fac un bun venit. Adică îi scriu un comentariu…pentru că el și-a dorit să vină la mine în casă…iar eu trebuie să îi fiu gazdă.

Iar gazda nu tace…ci pe toate le face…ca să fie bucuros vizitatorul/ oaspetele/ prietenul!

Dar, dacă cel care abia a intrat la mine în casă…și căruia i-am răspuns…nu bâiguie niciun cuvânt…îl las câteva minute/ ore…și apoi îl dau afară

E de la sine înțeles…de ce

După cum îi dau afară și pe cei care…după un anumit timp…îmi arată că „nu au prea multe filingsuri pentru mine” ci „și-au dezvoltat animozități”.

Astfel am înțeles, cu vârf și îndesat, că oamenii, în general, nu sunt pregătiți pentru creație dar nici dispuși pentru dialog

Și că e un mare privilegiu ca, un necunoscut, de aici sau de oriunde, să vrea să discute cu tine la nivel online în mod serios.

Să vrea și să poată în același timp!

Că mulți au venit la mine crezând că pot…să discute…că au subiecte care să mă facă să fiu numai ochi și urechi…dar au plecat atât de dezamăgiți de ei înșiși…încât unii dintre ei nu au mai revenit deloc pe vreuna dintre ramificațiile online ale TPA.

Însă eu nu discut cu cineva…pentru că sunt la întreceri sportive cu el în discuție. Ci vorbesc pe măsura cunoașterii și a experienței mele.

Dar, la un moment dat, oamenii înțeleg ce înțeleg…și închid fără scrupule discuția…și nu-i mai văd

Da, și sunt uimit de atâta „deschidere” spre dialog…dacă de la una, două idei în dispută…îți vine să pleci în lumea largă…și să nu te mai întorci.

Predica de față, dacă nu a înțeles cineva până acum, e despre non-comunicare. E cu exemple de non-comunicare.

Și, în același timp, despre ce nivel ridicat de comunicare ar trebui să avem azi, în lumea onlineului.

Adică pot să îmi arăt cărțile, pozele, mintea, inima, ce cânt eu, ce am văzut eu la mare, ce am tradus eu…iar noi nu găsim să facem decât trei mizerii de însăilări sub un articol…sau înjurături ca la ușa cortului?

Atunci onlineul e prea deștept pentru noi.

Ne cere să fim genii…iar noi suntem doar niște „babe comuniste”.

Ce e de făcut?

E de făcut ceva cu noi…și nu cu Facebookul!

Facebookul e ca în gară: vine toată lumea…dar nu toată lumea are călătorii serioase.

Unii călătoresc cu nașu, alții astupă veceurile, unii sunt plecați la furat…doar câțiva merg la Biserică

Important e să ducem Biserica cu noi pretutindeni!

Dacă nu o putem duce…ne batem joc de ea pretutindeni…

Reflectați, vă rog! Amin.

Predică despre CVul lui Dumnezeu

Iubiții mei,

„prietenul” meu anonim, „Ioan Jorj” – care a venit de ziua mea să mă bucure printr-un șir de insulte – enervat că îi tot cer CVul, adică să fie real, să ai de unde să-l apuci…mi-a reproșat că eu aș fi în stare să Îi cer și lui Dumnezeu CVul

Însă Dumnezeu ne-a luat-o înainte tuturor…și ne-a dat CVul Lui…

 – Care e?

 – Revelația!

Dumnezeu S-a revelat extatic Sfinților Profeți și le-a spus multe despre Sine.

Fiul Tatălui S-a întrupat și ne-a spus că Dumnezeu e Treime.

Și Dumnezeu Se descoperă, în continuu, Sfinților Lui prin tot felul de vedenii prea dumnezeiești și iluminări duhovnicești.

Tocmai de aceea primul volum din cartea mea Teologia Dogmatică Ortodoxă începe cu Triadologia și, în primul rând, cu revelarea/ descoperirea/ prezența lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură.

Pentru că, numai în măsura în care ai o imagine clară despre Dumnezeu, despre ce a spus El despre Sine și despre noi, poți să înțelegi creația Lui, mântuirea, Biserica, viața veșnică.

Adică Dumnezeu are CV…și nu S-a lăsat pe Sine în beznă

El nu e Marele anonim!

Nu Îl poți confunda cu Allahul Coranului, cu zeii mitologiei, cu „tatăl” extratereștrilor!

El a spus despre Sine anumite lucruri…vrea ca El să fie înțeles și iubit într-un anume fel…pentru că vrea ca să Îl luăm în seamă la modul absolut.

Iar ereziile, pentru Biserica Ortodoxă, sunt tot ce nu a spus Dumnezeu despre Sine și despre noi…dar oamenii vor să le pună „pe seama” lui Dumnezeu.

Și Dumnezeu, despre Sine, a spus că e Tată, Care naște din veci pe Fiul Său prea iubit și purcede din veci pe Duhul Sfânt, Mângâietorul, fără ca prin naștere și purcedere Tatăl să fie anterior Fiului și Duhului sau superior Lor.

Însă Dumnezeu nu a spus că Duhul purcede „de la Tatăl și de la Fiul” ci că Duhul purcede de la Tatăl [tu Patros ecporefete, în GNT], cf. In. 15, 26.

La fel, Fiul lui Dumnezeu întrupat nu ne-a arătat, după învierea Sa preaslăvită din morți, că nu mai e om…ci că umanitatea Lui e plină de slavă.

Și cu aceasta, cu firea umană luată din Prea Curată Fecioară, S-a înălțat de-a dreapta Tatălui…și tot întrupat va veni, întru slava Sa, ca să judece viii și morții…deși depășește cu totul mintea noastră…faptul cum a urcat El umanitatea în Treime și cum umanitatea noastră, în persoana Sa, nu se desființează în unirea ei personală cu dumnezeirea Lui.

Dar cum umanitatea Lui nu se pierde în dumnezeirea Lui…tot la fel și noi vom învia din morți…ca ființe spiritualizate, cu trup și suflet…deși pare „imposibil” acest lucru.

Adică CVul lui Dumnezeu e absolut important pentru teologia și viața Bisericii.

Fără adevărurile Lui, spuse de El Însuși pentru noi și fără slava Lui Biserica nu are nicio temelie. Pentru că temelia ei, a Bisericii, e formată din slava și din adevărurile Prea Sfintei Treimi, ale Dumnezeului nostru treimic.

Martin Luther și urmașii lui în orori „teologice” au considerat că vor „simplifica” lucrurile dacă nu vor mai da acces oamenilor…la slava lui Dumnezeu.

Au spus, pe scurt: romano-catolicii au barocizat Biserica, au creat Liturghii, slujbe peste slujbe…când totul trebuie să fie „simplu” și fără har.

Prea multe Taine…rămânem la două, la Botez și Cină…și pe astea le declarăm simboluri…adică cutii goale

Pentru ca să nu mai primească nimeni harul/slava lui Dumnezeu prin Sfintele Taine…ci doar să ne audă pe noi predicând și cântând la chitară…

Însă protestantismul apare, în istorie, din ramura căzută de la Biserică, adică din romano-catolicism.

E o apariție din moarte, cu alte cuvinte, și nu din viață

Însă, dacă Sfintele Taine și Slujbele Bisericii sunt evacuate/ desființate/ eliminate din Biserică…nu mai coboară la noi slava lui Dumnezeu…iar adevărurile Lui nu mai pot fi înțelese.

Pentru că atunci când te rupi de Biserică…te rupi de viața lui Dumnezeu care coboară și este în Biserică…și fără viața întru și cu El nu mai poți să Îl vezi, să Îl contempli, să Îl cunoști pe Dumnezeu.

Fiindcă El Se arată întru slava Lui celor care stau în adevărurile Sale. În toate adevărurile Sale!

Și dacă, după 2.000 de ani de istorie bisericească, ți se pare că Dumnezeiasca Tradiție a Preasfintei Biserici a lui Dumnezeu, a Bisericii Ortodoxe, e un dulap de haine…din care pe unele le alegi…iar pe altele le arunci…e semn că ești fiu nelegitim și nu fiu adevărat.

Pentru că fiul adevărat rămâne cu Tatăl, nu își pierde averea cu desfrânatele, învață paradoxul milei și al iertării lui Dumnezeu dacă celălalt, risipitorul, se pocăiește…dar nu experimentează depărtarea de Dumnezeu/ erezia/ libertinajul teologic.

Și pentru ca să nu bați câmpii…trebuie să aprofundezi CVul lui Dumnezeu!

De la Care înveți că trebuie să îți asumi credința, să o trăiești, să o împărtășești și altora în mod firesc și nu ostentativ…pentru că ea, credința ortodoxă, e cea care te personalizează și te distinge.

Pentru că, de la început și până acum, Biserica a chemat prin propovăduire la experierea/ trăirea Sfintelor Taine ale Bisericii.

Catehumenul, cel care era învățat și exorcizat de preoții Bisericii pentru a fi inițiat mistic în Tainele Bisericii, era catehizat pentru ca să fie propriu…primirii Sfintelor Taine.

Era umplut de teologie…pentru ca teologia să îl ducă la împărtășirea de Botez, de Mirungere, de Euharistie, de toate celelalte revărsări de viață ale Treimii în Biserică.

Adică nu îi propovăduiau la nesfârșit credința ortodoxă…după care îi spuneau, la un moment dat, că o să guste în cer slava lui Dumnezeu…ci îl instruiau pentru ca să înceapă să o guste sacramental încă de acum, prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin asceza Bisericii.

Căci la neoprotestanți nu primești nimic real acum, nimic haric…ci numai promisiuni.

E un fel de a-l bate pe umăr pe bolnav…și a-i dori sănătate…în loc să îi dai medicamente, tratament…ca să îl ridici din moarte.

Însă Biserica Ortodoxă nu promite electoral mântuirea ci sădește în tine viața lui Dumnezeu, prin Sfintele Taine, pentru ca să poți să fii cu El acum și în veci.

Asta înseamnă realism liturgic sau sacramental: Tainele și Slujbele Bisericii coboară în noi slava lui Dumnezeu la propriu și nu la figurat!

De aceea Sfintele Moaște nu sunt „realități” falsificate de Biserică (adică vor preoții să facă bani cu oamenii…le pun trei oase oarecare în față…și oamenii se închină la ele) ci realități reale, descoperite de Dumnezeu în sânul Bisericii.

Cel Sfânt, care a trăit plin de slava lui Dumnezeu în timpul vieții…rămâne cu harul lui Dumnezeu în suflet și în trup și după adormirea sa prea fericită.

Și așa avem Sfinte Moaște!

Sunt trupurile lor, ale Sfinților Lui, care L-au cunoscut pe Dumnezeu și Dumnezeu i-a cunoscut pe ei…și Se odihnește, în veci,  întru ei.

De aceea minunat e Dumnezeul nostru, Care Se odihnește întru Sfinții Lui!

Și dacă am vrea să vedem și oasele lui Luther, ale lui Calvin, ale romano-catolicilor, ale monofiziților, ale nestorienilor, ale ateilor, ale sataniștilor, ale vrăjitorilor…oare or fi tot atât de frumoase și de făcătoare de minuni?

Eu zic să facem experiența aceasta…pentru că noi suntem într-un secol „al dezvăluirilor”, al credinței „probate”, al miraculosului „vandabil”.

Și e bine să punem Sfinte Moașe, ale Sfinților Bisericii Ortodoxe, ale Bisericii una a lui Dumnezeu lângă celelalte trupuri ale „marilor oameni” ai celorlalte religii…pentru ca să se vadă evidența, nu?

Că dacă noi, ortodocșii, facem un hocus-pocus/ o escrocherie cu Moaștele, cu Agheasma, cu Euharistia…trebuie să fim dați în vileag, nu-i așa?

Și dacă facem escrocherii…înseamnă că nu e nici Ortodoxia Biserica lui Dumnezeu…ci trebuie să „inventăm alta”, mai nouă…sau să ne întoarcem la una…mai veche.

Însă Dumnezeu are CVul la vedere!…

Nu și-L schimbă!

Nu spune una cu 3.000 de ani înainte de Hristos și alta la 2.000 de ani după Hristos, ci El, Dumnezeul nostru treimic, prezintă aceeași icoană despre El.

Dumnezeu Se prezintă ca iubire, adică spune despre Sine că este comuniune.

Nu spune despre Sine altceva…decât ceea ce ne-a spus de la început.

De aceea, atunci când ne vom decide, fiecare în parte, că vrem să vedem cât de ortodocși suntem…trebuie să începem prin a-L cunoaște pe Dumnezeu.

Pentru că, pe cât Îl cunoaștem pe Dumnezeu…pe atât a fi ortodox nu mai e o lozincă…ci o iubire.

Și Dumnezeu ne cheamă să fim iubire și să răspândim iubirea Lui pretutindeni…pentru că aceasta e frumusețea care mântuiește lumea. Amin!

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén