Prin urmare, am căutat să determinăm în ce măsură, la noi, poezia numită tradiționalistă a urmărit într-adevăr un traseu reflexiv și scriptic tradițional.

Răspunsul este că în mai mică măsură decât ne așteptam și, totodată, față de pretențiile de întoarcere la tradiție ale autorilor.

Și motivul este unul foarte simplu: pentru că prea puțin au cunoscut sau au înțeles cu adevărat tradiția literară veche.

Poeții tradiționaliști sunt adesea niște moderni nostalgici, având mai mult regrete ficționale și idealuri poetice moderniste decât aspirații reale (sau soluții reale) de a revitaliza trecutul sau arta veche, în ciuda a tot ceea ce susțin.

De aici impresia, uneori, de construct artificial, care ține de o perspectivă modernă.

Așa încât ne confruntăm cu un nou paradox: s-ar putea ca moderniștii (cei menționați în volumul anterior), să fie mai tradiționaliști în substanță decât cei care se declară astfel.

Însă, din perspectiva criticii și a istoriei literare, concluzia este că nu există nici moderniști puri și nici tradiționaliști puri.

Că primii vădesc, în substanța poeziei lor, adeseori o atitudine retrospectivă, iar ceilalți încearcă să-și exprime gusturile patriarhale pe coardele unei lirici moderniste.

La noi, dihotomia între poezie modernistă și tradiționalistă este mai degrabă falsă. Altele ar trebui să fie criteriile ierarhizării sau ale stabilirii taxonomiilor lirice.

Poate că viitorul, detașându-se din ce în ce mai mult de vechile polemici, va putea privi cu mai multă claritate această situație din perioada interbelică.

Însă, de la începutul discuției noastre, am pus problema receptării nu pornind de la curentele literare europene spre literatura română, deși este evident că ea a preluat și asumat multe influențe, ci de la caracterul particular al literelor românești spre influențele  pe care a dorit să le recepteze și să le asume.

Ni se pare un traseu mai firesc de urmărit…

Ni se pare, de asemenea, că încercarea lui Lovinescu de a susține că Occidentul ne poate oferi deopotrivă formele literaturii dar și tot conținutul interior este la fel de exagerată ca și pretenția că Occidentul nu ne poate oferi nimic, a unora dintre tradiționaliști (literatura română n-a făcut abstracție și a fost atentă la Occident începând cu Ureche, Dosoftei sau Costin, deci, să fim serioși…).

Sunt două extreme teoretice care nici nu și-au găsit și nici nu au cum să-și afle expresia concretă în operele literare.

Și, cu toată încercarea de demonizare a lui Nichifor Crainic[1] (fără a încerca să-i scuzăm erorile), e de remarcat totuși că, dacă Sburătorul a deținut rolul esențial în propunerea/ impunerea unora dintre cei mai mari prozatori ai epocii, majoritatea marilor poeți ai acelei perioade au trecut sau au colaborat cu Gândirea.

Și cu toate că nu toți colaboratorii au fost de acord cu direcția preconizată de Nichifor Crainic sau cu ideile lui, totuși meritul Gândirii nu ar trebui scos din orice discuție, pentru că, în ciuda glisărilor periculoase spre extremisme, a fost un factor de coagulare, până la urmă, a poeților care aveau în comun ideea de tradiție sau de revenire, într-un fel sau altul, la clasic sau la arhaitate.

Ceea ce nu înseamnă deloc că gravele erori promovate uneori, pe linie teoretică, nu trebuie repudiate.

Gândirismul era, până la urmă, ca și sămănătorismul și poporanismul, un alt tradiționalim născut ad-hoc, care, față de primele două, adăuga și factorul spiritual/ ortodox în ecuație, dar care se fundamenta mult prea puțin atât pe cunoașterea tradiției ortodoxe (abia Părintele Dumitru Stăniloae va iniția traducerile din Filocalii și din Sfinții Părinți și va impulsiona cercetarea operelor patristice), cât și pe cea a tradiției literare vechi.

Așa se nasc tezele extremiste care au prea puțină cunoaștere la bază.

Paradoxul este însă că ideile lui Nichifor Crainic și Nae Ionescu nu erau de sorginte…autohtonă, ci tot importuri din filosofia germană…

Nu ne-a interesat, însă, să insistăm asupra disputelor teoretice și ideologice, ci ne-a interesat doar poezia în sine. Până la urmă, articolele teoretice sau programative nu fac, ele însele, literatura.


[1] A se vedea Zigu Ornea, Tradiționalism și modernitate în deceniul al treilea, Ed. Eminescu, București, 1980. Cartea mustește de invective și de aprecieri peiorative la adresa lui Crainic și a gândiriștilor, caracterizări pe care autorul însuși le dezavua în cazul articolelor semnate de gândiriști.

Altfel, nivelul documentării autorului este impresionant. Din păcate, nu este imparțial și folosește un limbaj marxist, care îi conferă studiului său un aer retrograd, specific mai degrabă anilor ’50, și care îl face aproape impracticabil.

Did you like this? Share it: