Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică despre înmormântare [11 noiembrie 2012]

Iubiții mei,

moartea este un eveniment intim și privat în același timp!

Iar delicatețea ortodoxă știe foarte bine diferența dintre ce se arată…și ce nu se arată dintr-o înmormântare.

Numai că delicatețea evlaviei e floare rară pe pământul românesc în ziua de astăzi…

În lipsa delicateții duhovnicești…tronează, precum buruiana, neștiința cea mai crasă în materie de relație interioară cu înmormântarea.

Când omul își dă sufletul…trebuie să fie un eveniment privat!

După ce e spovedit și împărtășit…sau, dacă nu e preot la îndemână, după ce i se aprinde o lumânare sau i se spune o rugăciune, i se dă Sfânta Agheasmă sau Sfântă Anafură…cel care se desparte de lumea asta…trebuie lăsat singur…în pace…pentru ca să plece neșicanat de noi.

Delicatețea duhovnicească știe asta!

Rugăciunea noastră, a celor din jurul lui, trebuie să se manifeste în afara spațiului unde e el…

Apoi venim, îl spălăm, îl aranjăm în coșciug, îi punem cruce sau icoană lângă mâinile sale…dar după ce el pleacă, în liniște, în pace, susținut de rugăciunea și iubirea noastră…

După cum nu poți intra în dormitorul cuiva de-a dreptul…sau să intri peste el la veceu…tot la fel nu poți să dai buzna peste om în timpul…morții lui.

Și cu toate că pare firesc…ce spun eu…nu veți găsi decât puțini oameni…care au fost lăsați să moară de rudele lor.

Au stat peste ei, călare, cu nesimțire…în loc să le protejeze intimitatea…

Pentru că moartea este un act intim…la fel ca și zămislirea în pântece…și nu un spectacol!

Cei care au transformat moartea în spectacol, în curiozitate morbidă, în deliciu umoristic…nu au delicatețe duhovnicească…ci bădărănie

M-am dus și am stropit-o cu apă pe mamaia Floarea, în anumite părți ale corpului…pentru că se spălase ea însăși cu câteva ore înainte.

Părul îi mirosea frumos, a șampon iar trupul îi era curat.

Dumnezeu i-a descoperit ziua morții…și de aceea s-a pregătit!

S-a pregătit până la ultimul detaliu

Am îmbrăcat-o împreună cu vecina care i-a fost aproape când a murit, am pus-o în tron, am pus tronul pe masă, în marchiză…și i-am acoperit fața…

Anevrismul care i-a produs moartea…a lăsat sângele în ea

Știam că îi va ieși pe gură, la un moment dat, când va veni căldura…lucru care s-a și petrecut.

Și pentru că niște nenorocite de muște tot vroiau să îi intre în nas, în ochi, în gură…i-am acoperit fața cu o pânză albă…după care marama de deasupra.

Însă a fost o adevărată „dramă” gestul meu.

De ce nu am lăsat-o eu să o vadă lumea?…

În prima seară…am făcut Slujba înmormântării cu apropiați și intimi.

A fost o slujbă de suflet…

Pentru că doamna preoteasă era la București și eu la Scrioaștea…mi-a dat răspunsurile la slujbă prin telefon.

Volumul fiind dat la maxim…a făcut-o să fie acolo.

O slujbă plină de lacrimi și de pace. De bucurie duhovnicească.

Plin de oboseală…n-am putut să fac priveghere.

Am dormit o jumătate de oră în acea noapte…și a doua zi am făcut toate cumpărăturile, am adus-o de la gară pe doamna preoteasă, am tocmit oameni care să sape groapa, am fost la medicul de familie…care a venit să constate decesul…am fost la primărie…și am așteptat 45 de minute…pentru că o domnișoară/doamnă incapabilă nu știa să facă actele…și am primit actul de deces și avizul de înmormântare.

Acasă, spre seară, a venit un grup de vecine, când eu eram blească de oboseală…și cu ele am făcut din nou Slujba înmormântării, doamna preoteasă fiind acum lângă mine.

Dar pentru că femeile veniseră la „priveghere” cu gogoși, vin și țuică până spre zori…nu le-a plăcut rugăciunea.

Le-am concediat…și am căzut în pat…începând rugăciunile de seară.

După ce le-am terminat și când vream să mănânc ceva…pentru că nu aveam în mine decât Sfânta Euharistie și o cafea…a venit un alt grup de vecine…de data asta intelectuale…care au început să bată în geam…că vor să vadă mortul…

De la poartă până la casă sunt vreo câțiva metri buni, lumina stinsă…și numai în spate…lumina camerei noastre.

Dar ele au venit chitite ca să „îmi dea lecții” de Ortodoxie.

M-am dus și le-am deschis…

N-au mai așteptat să le spun motivația pentru care nici acum nu sunt în stare (nu că nu vreau!) să fac priveghere…că una dintre ele m-a întrebat: „Dumneata ești preot ortodox sau adventist? Că la noi așa se face: priveghere de toată noaptea!”.

Eu, ca și ele, eram din același sat…eu eram preotul la care ele veniseră…ele erau vecinele mele…unele mi-au fost educatoare iar altele învățătoare…iar penibilul situației a fost extrem.

Totul s-a petrecut în mai puțin de un minut…

Până să le spun eu motivația…și să le invit mâine, de la ora cutare…când va fi înmormântarea…ele au plecat în cor, 5-6 câte erau…beștelindu-mă fiecare după putere…

Însă niciuna nu merge la Biserică!

Dar, după cum v-am spus…„iubesc foarte mult privegherea” mortului.

Eu, cu mamaia, am fost la aproape toate înmormântările din familiile lor…și nu i-am deranjat cu niciun deget. Dimpotrivă, la două-trei dintre ele, mamaia a făcut mâncarea…împreună cu altele…

Dar ele au venit „să îmi dea lecția și să plece”.

Însă asta înseamnă…să nu fii delicat…cu cineva în momente cheie…

Și tu, cel care te arăți atât de nesimțit…te descalifici…

A doua zi am dormit o oră în 24 de ore.

Și după ora aia de ațipeală…m-am ridicat din pat la ora 3 dimineața, împreună cu doamna preoteasă și cu mătușa mea…și am continuat pregătirea mâncării.

Până au venit celelalte două femei, care ne-au ajutat și mama mea (care, în sfârșit, cu jumătate de gură, și-a cerut iertare de la noi pentru toate nesimțirile ei de-o viață…)…noi făcuserăm 70% din masă.

Am pictat crucea, apoi capacul…pe care am scris Hristos a înviat! și nu Regrete eterne.

O altă „eroare” a mea.

Însă Hristos a înviat făcându-Se începătură celor adormiți…fapt pentru care moartea e somn scurt…și nu veșnicie oarbă.

O a 3-a „eroare”: n-am lăsat pe nimeni, în curte…să îi vadă chipul. Doar cei care au fost la Biserică…l-au văzut…pentru că am dezvelit-o la față tocmai pentru ca să o vadă

De ce? S-ar fi apropiat de coșciug…s-ar fi ținut de el…și ar fi început să plângă păgânește sau să mimeze plânsul…cu vaiete interminabile…iar masa era șubredă…și exista pericolul să îmi dea mortul peste cap

Le-am invitat să ia loc pe canapele, le-am luat eu florile și lumânările și le-am mulțumit pentru că au venit.

Însă „le-am stricat” plânsul…cât și lamentațiile sterile.

Pentru că aproape niciuna nu știa să se roage

Le-am dat prosoape la mână…dar „am greșit” din nou mâna: „se pun pe stânga”…și nu pe dreapta…

Celei care mi-a spus că am greșit, i-am spus și eu: „V-am pus prosopul pe mâna dreaptă…ca să nu uitați mâna cu care să vă închinați și să vă rugați pentru cea adormită!”. S-a uitat mânzește la mine…și a tăcut.

Le-am cerut preoților să vină mai repede…au acceptat…însă o altă „eroare fatală”: n-am dat găină pe sub tron.

Adică ori sunt neștiutor „al tradiției locale”…ori sunt „zgârcit”.

Adevărul e că eu nu sunt…superstițios…și nici lipsit de cunoștințe istorico-teologice despre înmormântare…pentru 20 de secole de Ortodoxie.

Am plecat spre Biserică…cu dricul…și femei în toată firea săreau șanțul…se apropiau de dric cu o nesimțire greu de descris…nu le interesa de noi…n-a cerut niciuna voie…ca să vadă „cum arată” moarta.

Însă nu-mi amintesc, în copilăria mea, ca în propriul meu sat să fi fost o asemenea decadență morală

Ceva, recent, „le-a schimbat” sufletul acestor oameni…

La Biserică nu le-am dat „pomnețe”…

Ce sunt alea? O lumânare aprinsă, legată cu o ață de papiotă de o batistă, la colțul batistei, de jos, fiind pusă o monedă de 50 de bani.

Trebuia să fac 40 de pomnețe…pentru că ele îl ajută pe mort „să își plătească” drumul spre cer.

Poate că fiecare știa o altă poveste…dacă le luam la bani mărunți.

…Când unul dintre preoți, nou venit în sat, a rostit prima rugăciune de dezlegare…mi-a spus că „acum puteți să dezlegați legătura de la picioare”.

Însă rugăciunea e pentru dezlegarea păcatelor…și nu a sforii de la picioare!

Mamaia a adormit cu picioarele drepte, în poziție de rugăciune cu mâinile…pentru că o învățasem cum…să moară…dacă e singură.

Și de aceea nu i-am legat picioarele…pentru că nu era cazul.

Legătura de la picioare e pentru ca picioarele celui adormit…să nu stea inestetic…și nu pentru că sfoara aia nenorocită…ar reprezenta cine știe ce „minune” pentru mort.

Însă imediat a venit o femeie la doamna preoteasă, care fotografia slujba…și i-a spus că am făcut „mare păcat” că nu am dezlegat-o pentru că acum „va rămâne împiedicată pentru toată veșnicia”.

Nu! Ea va rămâne bucuroasă pentru toată veșnicia, în Împărăția lui Dumnezeu, a Acelui Dumnezeu cu Care s-a împărtășit de sute de ori!

S-a împărtășit spovedită de fiecare dată, de mine sau de altcineva…și s-a împărtășit cu post, cu rugăciune…dar, mai ales, cu multe lacrimi

Cu multe și dulci lacrimi

Însă nimeni nu a spus o rugăciune…și nimeni nu ne-a consolat dintre consăteni.

Doar cei din afara satului au știut, cu multă eleganță, să ne fie aproape…și să ne respecte suferința…

Adică, mai pe scurt, carențele teologico-morale ne fac să arătăm monstruos, pe noi, cei botezați de mici în numele Prea Sfintei Treimi dar care ne arătăm atât de afoni la viața cuvioasă și delicată.

Da, e nevoie de predici la Înmormântare!

De multe minute de predică…dar, în primul rând, de preoți…care să fie predică!

Iar adventiștii din sat…văzând că nu se predică la ortodocși…ci se spun cuvinte în grabă…cheamă pastori invitați din afară…și credincioși de-ai lor din alte comunități…și predică 1-2 ore…despre te miri ce…numai despre înmormântare nu…pentru ca să vadă ortodocșii „ce frumos” e la adventiști.

Da, și prind teren…pentru că noi ne uităm doar la „banii” mortului și la masa de după!

Și cu toate că mamaia era stâlpul Bisericii noastre, care spăla covoarele, făcea donații din banii pe care i-i lăsam, aducea prinoase de fiecare dată, cânta la strană, nu-i mai venea să plece de la Biserică…iar eu, unul dintre preoții satului…și Doctor în Teologie…„m-au taxat” financiar…ca și când „nu m-ar fi cunoscut”.

M-a înfiorat invidia mojică a colegilor mei preoți…lucru pe care, spre exemplu, medicul de familie, care a venit să constate decesul…cu propria ei mașină, nu l-a făcut. Nici nu a vrut să audă…că vreau să îi dau bani

Însă a călca peste durerea unui om…căruia i-a murit bunica ce l-a crescut de la două săptămâni…toți știind asta…a da lecții unui preot atât de școlit ca mine în materie de ritual și de datină…a te face că nu mă cunoști și că nu știi să mă respecți, tu, confrate preot…sunt lucruri care nu trebuie să se petreacă la o Înmormântare ortodoxă!

Mulți, văzând astfel de mitocănii ale preoților și ale credincioșilor noștri…nu mai vor să vină la Biserică și trec la secte.

Pentru că, da, sunt inacceptabile!…

Și dacă nu cunoști lucrurile de finețe…nu știi nimic despre Ortodoxie.

Pentru că Ortodoxia se poartă în toată ființa, cu delicatețe și candoare…și nu ca pe o rochie decoltată, cu care vrei să manipulezi privirile.

Și trebuie să arătăm că suntem ortodocși și nu că părem a fi. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

La mijloc de înțelepciune

Next

Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii

1 Comment

  1. Andrei

    Extraordinar spus, Parinte!

    Sper ca lucrarea dumneavoastra misionara, in adevaratul spirit stramosesc al Bisericii noastre sa invinga aceste superstitii si mai ales rautatea oamenilor care nu inteleg diferenta bine-rau la care se adauga si preoti care uita de lucrarea duhovniceasca.

    La cat mai multe predici de acest gen!

    Doamne ajuta si gand bun!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén