†
Pilda samarineanului milostiv
(Luca 10, 25-37)
„În vremea aceea a venit la Iisus un învăţător de lege, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti? Iar el, răspunzând, a zis: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”.
Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptăţească pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.
De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc, venind şi văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.
Iar a doua zi, scoţând doi dinari, i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da. Deci, care dintre aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Iar Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea”.
***
Evanghelia Duminicii a XXV-a după Rusalii, care ne prezintă Pilda samarineanului milostiv, este o Evanghelie a milostivirii şi a vindecării.
Ea este pentru toţi oamenii un îndemn la fapte bune, la lucrare izvorâtă din iubire milostivă şi săvârşită cu bucurie pentru mântuirea altora, dobândind astfel şi propria mântuire, deoarece harul iubirii milostive a lui Hristos uneşte spiritual pe cel ce ajută cu cel ce este ajutat.
Untdelemnul şi vinul folosite pentru vindecarea celui rănit de tâlhari au şi o semnificaţie liturgică: vindecare de păcate şi binecuvântare a vieţii.
Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi şi dogmelor Bisericii, noi credem că, din nesfârşita Sa iubire milostivă, Dumnezeu-Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, pentru ca lumea să aibă viaţă. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 17, 3).
Lucrarea sfântă şi sfinţitoare în care este celebrată în modul cel mai intens iubirea milostivă a lui Dumnezeu pentru oameni sau Filantropia divină se realizează în Sfânta Liturghie euharistică. Aşadar, centrul Sfintei Liturghii a Bisericii este Filantropia divină, iar iubirea divină celebrată devine iubire divină comunicată, împărtăşită celor care o celebrează.
Sfânta Liturghie euharistică este în primul rând lucrare de recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru iubirea Sa faţă de oameni. Cu alte cuvinte, în Liturghie sunt celebrate frumuseţea şi binefacerea Filantropiei Preasfintei Treimi, descoperită lumii prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu 1*.
Memorialul Persoanei şi iubirii lui Hristos Cel răstignit şi înviat, „Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19), devine celebrare a prezenţei Sale în mijlocul poporului credincios: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). De aceea, salutul liturgic sacerdotal, după aducerea darurilor euharistice în Sfântul Altar, „Hristos în mijlocul nostru! – Este şi va fi”, confirmă împlinirea acestei promisiuni din Evanghelie.
Însă prezenţa spirituală nevăzută a lui Hristos în mijlocul comunităţii euharistice devine, prin invocarea Sfântului Duh asupra darurilor aduse de Biserica lui Dumnezeu (pâine şi vin), prezenţă sacramentală sensibilă, adică Trupul şi Sângele Său euharistic, pentru ca Viaţa lui Hristos să devină viaţa Bisericii şi Filantropia Lui să devină filantropia Bisericii: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 15, 12).
Dar pentru a putea iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, trebuie să avem pe Hristos prezent în noi, prin rugăciune, Euharistie şi fapte bune.
Prezenţa iubitoare a lui Hristos, prin Sfântul Duh, în creştinii care se împărtăşesc euharistic cu El, face legătura între Filantropia divină a Preasfintei Treimi şi filantropia eclesială şi socială a creştinilor.
Iar memorialul sau pomenirea liturgică a vieţii lui Iisus Hristos, deşi are în centru iubirea arătată în taina Crucii şi Învierii Lui, nu se limitează, totuşi, la evenimentele Morţii şi Învierii Lui, ci se extinde la toate cuvintele şi faptele Lui, deoarece Euharistia este în esenţă memorialul Persoanei Lui: „Aceasta să o faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19).
Prin urmare, citirea liturgică a Evangheliei are şi ea o dimensiune sacramentală: Dumnezeu Cuvântul este prezent în cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales în cuvintele Evangheliei, fiindcă El, personal, este prezent în toate cuvintele şi faptele Sale mântuitoare şi vindecătoare săvârşite în viaţa Sa terestră printre oameni.
Astfel, o înţelegere atentă şi profundă a cuvintelor şi faptelor lui Iisus Hristos pomenite în Liturghie ne arată că dimensiunea liturgică a întâlnirii omului cu Dumnezeu Cel milostiv trebuie să devină izvor al iubirii milostive a omului faţă de semenii săi.
Prin urmare, cuvintele Evangheliei lui Hristos sunt seminţe pentru a rodi fapte bune. Credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu se manifestă şi în compasiune-solidaritate faţă de semeni, iar compasiunea-solidaritate devine comuniune de viaţă cu Dumnezeu şi cu oamenii. Celor pe care-i vindecă Iisus Hristos le cere credinţă (cf. Matei 9, 28) sau face aceasta în baza credinţei celor apropiaţi lor (exemple: vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 28), vindecarea servitorului centurionului (sutaşului) roman (cf. Matei 8, 13), vindecarea omului paralizat purtat de alţi oameni (cf. Luca 5, 20) ş.a).
Iar cultul liturgic adus lui Dumnezeu nu poate fi despărţit de reconcilierea cu aproapele: „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Matei 5, 24).
Deci, celebrarea Filantropiei divine cere practicarea filantropiei sociale, pentru că binecuvântarea de a intra în Împărăţia Cerurilor se dăruieşte celor ce au hrănit şi îmbrăcat săracii, au cercetat pe cei bolnavi şi pe cei din închisoare (cf. Matei 25, 34-46).
Minunea înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi peşti, pe când această hrană binecuvântată de Hristos era dăruită de ucenicii Lui celor flămânzi, este o icoană sau o paradigmă a legăturii dintre viaţa spirituală şi filantropia socială. Hrana spirituală pentru suflet este primordială, dar ea trebuie completată cu hrană pentru trup: „Daţi-le voi să mănânce!” (Luca 9, 13).
Însă Iisus Hristos a dat această poruncă ucenicilor Săi după ce El Însuşi a hrănit spiritual mulţimile de oameni cu hrana Evangheliei Vieţii şi a vindecat bolnavii aduşi la El (cf. Ioan 6, 1-13).
De aceea, activitatea liturgică a Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos, trebuie să inspire sau să rodească fapte bune în misiunea ei socială, iar misiunea socială a Bisericii să primească putere din viaţa ei spirituală.
Domnul nostru Iisus Hristos nu opune niciodată viaţa liturgică vieţii sociale. El apreciază bănuţul văduvei oferit templului din Ierusalim (cf. Luca 21, 2-4) şi mirul de mare preţ al femeii păcătoase oferit lui Iisus împreună cu lacrimile pocăinţei ei (cf. Luca 7, 36-50), tocmai pentru că El nu desparte iubirea de Dumnezeu de iubirea de oameni şi nici iubirea de oameni de iubirea de Dumnezeu. În plus, instituirea Sfintei Euharistii este urmată de pilda slujirii aproapelui, a iubirii smerite, simbolizată de spălarea picioarelor ucenicilor (cf. Ioan 13, 4-15).
Astfel, Hristos-Domnul ne arată că prin Sfânta Euharistie ne împărtăşim de iubirea Lui smerită şi jertfelnică, care realizează comuniunea între oameni, confirmă şi afirmă valoarea şi demnitatea unică a fiecărei persoane umane, indiferent de rangul ei în comunitatea eclesială sau în societatea umană, deoarece fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu şi iubit de El.
Înţelegând că iubirea lui Hristos faţă de oameni şi a oamenilor faţă de Hristos este însăşi viaţa Bisericii, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au remarcat că Liturghia euharistică şi filantropia socială a Bisericii sunt interioare una alteia. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie este celebrarea Filantropiei divine, iar filantropia socială a faptelor bune este o rodire sau o iradiere a Sfintei Liturghii în viaţa socială, după cum ne îndeamnă Hristos-Domnul zicând: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).
Astfel, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii au unit Euharistia cu filantropia socială a agapei frăţeşti, a organizării de colecte pentru a ajuta pe cei săraci, pe văduve, pe orfani şi pe bătrâni, după cum vedem mai ales în scrierile Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 11, 20-21; 16, 1-3; I Tesaloniceni 4, 9-12) şi în cele ale Sfântului Evanghelist Luca (Fapte 2, 44-45; 4, 34-35; 6, 2-3; 14, 17; 20, 35). Prin colecte sunt ajutate adesea Biserica din Ierusalim şi alte Biserici locale1.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au continuat practica apostolică a filantropiei sau a slujirii sociale inspirate din Evanghelie şi Liturghie, iar apoi au extins opera filantropică sau caritabilă a Bisericii şi au organizat-o în structuri sau instituţii permanente.
Exemple grăitoare în acest sens sunt în secolul al IV-lea: Sfântul Vasile cel Mare († 379), care a înfiinţat instituţii de caritate pentru săraci, bolnavi, orfani ş.a., şi Sfântul Ioan Gură de Aur († 407), care a devenit avocatul săracilor şi a predicat pe Hristos Cel ce este tainic prezent nu numai în Taina Sfântului Altar, adică în Euharistie, ci şi în „Taina Fratelui”, adică în semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru 2*.
În gândirea Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, „Taina Fratelui” sau slujirea filantropică a aproapelui se întemeiază în taina Filantropiei divine, descoperită în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.
Pentru Sfinţii Apostoli şi pentru Sfinţii Părinţi ai Bisericii, contemplarea tainei Întrupării sau înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Tim. 3, 16).
Acelaşi Apostol ne spune că a vesti Evanghelia sau Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a vesti „taina cea din veac ascunsă neamurilor, iar acum descoperită Sfinţilor Săi, cărora a voit Dumnezeu să le arate bogăţia slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos Cel dintru voi, nădejdea slavei” (Col. 1, 26-27).
Sfântul Ioan Evanghelistul contemplă măreţia tainei Cuvântului întrupat şi precizează că prin Întruparea Unicului Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, s-a dat tuturor oamenilor puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu după har: „Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
Astfel, toţi oamenii care primesc pe Hristos ca Mântuitor devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har. „Fiul lui Dumnezeu – spune Sfântul Irineu de Lyon – S-a făcut Om pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu”3*.
Taina Întrupării lui Hristos ne arată că, de când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, în comuniunea Sfintei Treimi există inima umană a lui Hristos plină de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său este şi iubire veşnică pentru Om!Ca atare, întrucât Dumnezeu este iubire, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. „Taina Fratelui” este deci şi taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. „Dumnezeu – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) – S-a smerit datorită milostivirii Sale faţă de noi…, pătimind tainic prin iubire până la sfârşitul veacurilor, după măsura suferinţei fiecăruia”4*.
Prin urmare, „Taina Altarului” sau a Sfintei Euharistii nu trebuie niciodată despărţită de „Taina Fratelui” sau a operei filantropice a Bisericii în lume.
Înainte de a institui Sfânta Euharistie sau ospăţul mistic al Împărăţiei lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos a vestit Împărăţia prin cuvinte şi prin fapte dătătoare de viaţă: a vindecat o mulţime de bolnavi, a săturat o mulţime de flămânzi, a curăţit mulţi leproşi, a eliberat de demoni mai mulţi oameni posedaţi, a înviat câţiva morţi, între care şi pe prietenul Său, Lazăr din Betania.
În plus, Sfântul Ioan Evanghelistul ne arată că Hristos-Domnul, după ce a instituit Taina Sfintei Euharistii, a îndemnat, prin spălarea picioarelor apostolilor Săi, la slujirea smerită a aproapelui ca fiind mediu de lucrare a harului dobândit de om prin împărtăşirea din Sfânta Euharistie.
Cu alte cuvinte, iubirea milostivă faţă de aproapele, ca reconciliere cu el şi ajutorare a lui, precede şi urmează săvârşirea sau celebrarea Tainei Sfintei Euharistii.
Din acest motiv, iubirea milostivă arătată aproapelui aflat în nevoi este condiţie a intrării omului în Împărăţia lui Dumnezeu (cf. Matei 25, 31-46). Chiar şi cei care s-au retras în pustie pentru a cultiva, prin rugăciune neîntreruptă, relaţia lor directă cu Dumnezeu, au constatat că intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu sau mântuirea omului depinde de atitudinea lui faţă de aproapele său.
În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare din pustia Egiptului zice: „Viaţa şi moartea depind de aproapele. Într-adevăr, dacă am câştigat pe fratele, am câştigat pe Dumnezeu. Dar dacă am supărat pe fratele nostru, păcătuim faţă de Hristos” 5*.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii nedespărţite, care erau, în cea mai mare parte, liturghisitori şi păstori de comunităţi bisericeşti, au exprimat cu tărie şi talent faptul că slujirea aproapelui aflat în nevoi nu are doar o dimensiune etică sau morală, ci şi una mistică de sfinţire a vieţii prin iubire milostivă.
Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, trebuie să ne facă sensibili la suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul a murit şi a înviat ca ei să cunoască iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi să se mântuiască.
„Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? – spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase (care acoperă Sfântul Potir, n.n.), în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. Cel ce a spus: „Acesta este trupul Meu” şi a împlinit lucrul acesta prin cuvânt, tot Acela a spus: „M-aţi văzut flămând şi Mi-aţi dat să mănânc… Întrucât n-aţi făcut unuia dintre aceştia mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut!” Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” 6*.
Sfântul Grigore Teologul are aceeaşi viziune privind ajutorarea aproapelui aflat în dificultate: „Voi, cei ce sunteţi slujitorii lui Hristos, hrăniţi pe Hristos, îmbrăcaţi-L, primiţi-L, cinstiţi-L” 7*.
Sfântul Grigore de Nyssa spune că săracii sunt „portarii Împărăţiei cerurilor” şi avertizează: „Nu-i dispreţuiţi pe săraci. Întrebaţi-vă cine sunt ei şi veţi descoperi măreţia lor: ei au chipul Domnului (…). Săracii sunt iconomii nădejdii noastre, portarii Împărăţiei, care deschid uşa drepţilor şi o închid celor răi şi egoişti (zgârciţi). Acuzatori aspri, avocaţi puternici (…)” 8*.
Din Sfânta Evanghelie de astăzi învăţăm că Mântuitorul vine tainic la noi, nu numai prin Sfintele Taine ale Sfântului Altar, ci şi prin „Taina Fratelui” sau aproapelui nostru care poate fi săracul sau bolnavul aflat în suferinţă. Astfel, oriunde semenii noştri au nevoie de iubirea noastră şi de ajutorul nostru, noi ne întâlnim tainic cu Hristos. Bolnavul sau săracul în care Hristos se ascunde este pentru noi nu numai o provocare, ci şi o şansă, şi anume şansa de a dărui altora bunătatea sau iubirea noastră.
Astfel, noi devenim mâinile iubirii milostive a lui Hristos – Mântuitorul. De altfel, mântuirea înseamnă şi vindecare sau salvare de ceva rău, iar cuvântul mântuitor înseamnă salvator, adică cel ce dăruieşte sănătatea sau mântuirea, ambele numite în limba latină salus, salutis.
Astăzi există mulţi oameni bolnavi şi multă suferinţă în lume. Ca atare, ne trebuie multă sensibilitate şi responsabilitate pentru a înţelege suferinţa, pentru a o alina şi pentru a-i da acesteia un sens folositor mântuirii omului.
Să ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să ne ajute să devenim mâinile iubirii Sale milostive faţă de cei ce suferă, cu speranţa vindecării lor, şi totodată să înţelegem că lucrarea de ajutorare a bolnavilor este o lucrare mântuitoare, de pregătire a noastră pentru Împărăţia lui Dumnezeu, întrucât numai binele pe care l-am făcut pentru alţii îl vom lua cu noi ca lumină în suflet pentru Împărăţia lui Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin.
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Note
1. Cf. Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia Divină şi Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 97-130.
2. Cf. Demetrios Constantelos, Byzantine Philantropy and social welfare, Rutgers University Press, New Jersey, 1968.
3. Adversus haereses III, 10, 2, Sources chrétiennes, n. 211, p. 118.
4. Mistagogia, J.P. Migne, Patrologiae graeca, 91, 713.
5. Sentinţe, P.G., 65, 77.
6. Omilia 50 la Evanghelia după Matei, 3, în P.G., 58, 508, cf. Olivier Clément, Sources, Les mystiques chrétiens des origines, Stock, Paris, 1982, pp. 108-109.
7. Despre iubirea faţă de săraci, 40, P.G. 35, 285.
8. Despre iubirea faţă de săraci şi despre facerea de bine, în P.G., 46, 57, cf. O. Clément, Sources, p. 265.
