Predică despre milostivire [12 noiembrie 2012]

Iubiții mei,

ce înseamnă să fii milostiv?

Să dai 10 lei la un cerșetor? Să îi aduci o supă? Să îi dai o haină de-a ta, mai veche? Să dai o carte cuiva? Să îl duci la spital? Să îl scoți din neștiință? Să îl ajuți pe cineva la greu?

Milostivirea e o stare tranzitorie…care apare doar atunci, la întâlnirea cu suferința, cu boala, cu moartea, cu disperarea…sau e o stare interioară fundamentală a vieții ortodoxe?

Dacă trece…așa…ca norul…înseamnă că milostivirea nu e „durabilă”.

Dacă nu trece…dacă nu e pasageră…înseamnă că milostivirea e constitutivă vieții interioare ortodoxe…și că ea vine din credință. Din credința în Dumnezeul nostru treimic.

Ieri, în parabola evanghelică a Samariteanului milostiv [Lc. 10, 25-37], s-au despărțit apele între conjunctural și permanent…

Preotul și levitul au trecut…pe lângă…pentru că nu aveau camera de luat vederi pusă pe ei…

Nu ne-a văzut nimeni, și-au zis ei, de unde…deducția ilogică: „înseamnă că nici Dumnezeu nu ne-a văzut”…

Însă Dumnezeu ne-a văzut pe toți…de fiecare dată când noi am călcat regulile de circulație ale credinței.

Pentru că, în Biserică, nu e de ajuns numai să nu o calci la blană…să nu accidentezi pe cineva…și să îți plătești taxele la mașină…ci și să transporți bucurie cu mașina ta.

Să faci bucurii cu faptul că ai mașină…

Să folosești mașina în slujba lui Dumnezeu și a aproapelui.

Pentru că nu legalitatea ne arată că suntem credincioși…ci ceea ce trece cu mult…peste ceea ce suntem datori să facem.

Și aici apare…milostivirea!…

Pentru că porunca e: să Îl iubești pe Dumnezeu la modul integral, la modul absolut iar pe aproapele să îl iubești…după cum îți iubești/dorești tu propria-ți mântuire.

Așa că, milostivirea…înseamnă ceva mai mult decât porunca: „ca pe tine însuți”…

Ca pe mine însumi înseamnă: să nu îl deranjez pe altul, să nu îl scot pe altul din calea mântuirii…după cum nici eu nu vreau să fiu scos de altul din ea…

Însă ce înseamnă să fac mai mult decât mi s-a poruncit…pentru ca să fiu numit milostiv?

Asta întrece, după cum observați, milostenia de conjunctură…și ne cere, de fapt, să fim munți de sacrificiu, de atenție, de deschidere față de aproapele.

Pentru că asta înseamnă să fii milostiv: să faci mai mult pentru cineva decât se așteaptă și decât își poate închipui că ești în stare.

Și îl avem azi pe Sfântul Ioan cel milostiv, Patriarhul Alexandriei, ca să înțelegem că milostivire nu înseamnă trei borcane cu ciorbă și un fular…ci o viață dăruită slujirii sufletelor și a trupurilor confraților noștri.

Însă cum e Dumnezeu față de noi…El, Preamilostivul?

Și „ce ne face” de e Preamilostiv?

A doua întrebare, de acum…și-o pun cei care înțeleg milostivirea lui Dumnezeu…numai în relație cu ei.

Doar cu ei…

Adică…el i-a cerut lui Dumnezeu nevastă bună…și Dumnezeu „nu i-a dat”. Cum e Dumnezeu „băiat bun” cu Costică…dacă i-a dat „nevastă arz-o-focul”?

Sau: toată lumea câștigă la loto, dar Marinel al meu n-a câștigat niciun chior toată viața…deși joacă de 25 de ani. E Dumnezeu „preamilostiv” cu noi, dacă nu ne dă niciun franc și nouă?!

Sau, la înmormântare, de atâta „foc”…o auzi pe mamă sau pe tată…drăcuindu-L pe Dumnezeu că „le-a luat copilul”. Însă nu tot El vi l-a dat?

Dacă, în concluzie, privim lumea rezumând-o la persoana noastră…Dumnezeu nu numai că nu apare ca „milostiv”, dar, dacă inima noastră e rea și mârșavă, poate să pară că Dumnezeu e chiar „nesimțit” cu noi, că „nu Îi pasă” de noi…

Însă milostivirea lui Dumnezeu se vede din aceea că El ne-a creat, ne-a ridicat din păcate, ne călăuzește pe toți la mântuire, ne poartă de grijă pe fiecare clipă…

Ce am fi putut fi noi…dacă n-am fi existat?

Cum L-am mai fi tras la rost pe Dumnezeu…dacă nu am fi fost aduși de El întru existență?

Locvacitatea noastră fără prea multă minte ne face să vorbim aiurea…

Însă ca să vorbești aiurea…trebuie ca să primești existența de la El.

Acum, când avem vreo boală…sau copilul nostru are vreo malformație…iar nu ne convine…

Însă diferența dintre neființă…și existența cu sănătate parțială e incomensurabilă.

Și o vedem, după cum am spus mai sus, atunci când ne pleacă cel iubit de noi: moartea lui o taxăm ca pe ceva incomensurabil de departe de viața terestră.

Însă viața în trup nu e despărțită de viața ca suflet despărțit de trup.

Pentru că Biserica lui Dumnezeu e legătura continuă dintre viața de aici și cea din veșnicie, prin slava Prea Sfintei Treimi, pentru că Dumnezeu unește și ține la un loc istoria cu veșnicia prin puterea slavei Sale celei necreate.

Cum am mai face noi Sfânta Liturghie și ne-am mai ruga pentru cei adormiți…sau cum am mai sluji noi cu Dumnezeu, cu Sfinții și Îngerii Lui…dacă între aici și dincolo…ar fi o prăpastie infinită?

Însă viața Bisericii e plină de viața Împărăției lui Dumnezeu, fără ca istoria să fie veșnicie și veșnicia istorie.

Iar dacă știm că firile, în persoana lui Hristos Dumnezeu, sunt unite ipostatic/personal, adică în cadrul unicei persoane divino-umane a lui Hristos…înțelegem de ce noi nu confundăm istoria cu veșnicia și nici nu le separăm pe cele două, pentru că ele sunt împreună prin slava lui Dumnezeu.

Și dacă Dumnezeu e preamilostiv…numai de la El și prin slava Lui putem învăța milostivirea…

Și omul de la țară…când întâlnește un om cu adevărat milostiv…îl numește „pâinea lui Dumnezeu”…

Pentru că cel care e pâinea lui Dumnezeu, care hrănește/ vindecă/ ascultă/ se îngrijește de toți…după puterea lui umană…care se uită pe sine pentru ceilalți…e cel care nu caută să fie văzut…ci să îmbrățișeze cu toată ființa lui pe alții.

Și pentru că sunt rari…datorită flegmatismului/ a indiferenței năucitoare cu care ne trăim credința…oamenii lui Dumnezeu par „ceva de basm”.

Însă ei sunt ceva din realitatea soteriologică a legăturii reale cu Dumnezeu.

Adică sunt oamenii care se mântuie…și care mântuie prin prezența și lucrarea lor neobosită…

Dar Dumnezeu, Cel care „ne stresează” patimile…l-a pus pe samaritean în prim plan!

Adică pe ăla care nu ne place nouă…dar care e singurul care ne ajută…

A venit samariteanul și a făcut lucrurile normale ale credinței: l-a luat cu mașina pe om și l-a dus la spital. I-a plătit spitalizarea. L-a scos din spital și l-a întors la casa lui teafăr. Adică a făcut lucruri cutremurător de concrete…dar abisal de duhovnicești.

Bineînțeles…Dumnezeu nu ne trimite pe toți la zidit case pentru săraci, la schimbat pansamente, la convertit musulmani sau la descoperiri științifice împotriva bolilor cataclismice ale secolului nostru.

Ci Dumnezeu ne ilustrează ce nu e omenește să facem…

Și nu e omenește să ne prefacem că nu vedem sărăcia, prostia, îmbolnăvirea, secătuirea de viață a oamenilor.

Nu e omenește să ne prefacem că…nu mai e nimic de făcut…

O, e imens de făcut!

Avem lucruri enorme de făcut…în toate domeniile.

Însă fiecare trebuie să își facă treaba lui…fără ca prin asta…să excludă treaba altora.

Când excluzi treaba altora…sau te gândești ca doar tu să ajungi la capăt…și să îți primești salariul…nu ești deloc samariteanul/ străinul milostiv.

Însă El, Samariteanul milostiv, Străinul din viața lumii, Cel pe care nu Îl iubim pentru că nu Îl cunoaștem…Se pune în pielea persoanei excluse, minimalizate, defavorizate…pentru ca să ne arate că și ea e…treaba noastră!

Pentru că milostivirea milostivire constă în aceea că totul e treaba noastră.

Toată suferința, neîmplinirea, nefericirea, durerea…e treaba noastră, a fiecăruia dintre noi!

Căci care altul e conținutul rugăciunii noastre…decât ce arde la inimă umanitatea?

Noi pentru cine ne rugăm…dacă nu ne asumăm întreaga existență?

Pentru că Dumnezeu asta face: Își asumă pe fiecare în parte, bun sau rău!

Tocmai de aceea suntem unii lângă alții, grâul și neghina…pentru că toți suntem beneficiarii, mulțumitori sau nerecunoscători, ai milostivirii dumnezeiești.

Și atunci…de ce nu avem mila ca ceva firesc, de la sine înțeles, fără de care nu se poate concepe viața…și e nevoie de predici peste predici…pentru ca să dăm 5 lei la zidirea Biserici și 1, 5 la un cerșetor?

De unde atâta lipsă de candoare, de compătimire, de frumusețe…motiv pentru care nu știm să zicem nimic unui om…sau să facem ceva bun pentru el?

Ceva bun…și nu ceva nesimțit!…

Ceva care să rămână ca o amintire frumoasă, înduioșătoare, marcantă…

Așa că…suntem milostivi sau nemilostivi?

Suntem milostivi ca Dumnezeu…adică plini de slava Lui, care ne îndeamnă la milă…și ne învață, punctual, cum să îl ajutăm pe cineva…sau facem „milostenii” după ambiții, după mofturi, după orgoliul propriu?

E milostivirea ceva din caracterul persoanei noastre…sau e ceva insular, din când în când, în funcție de cum ne sculăm cu capul de pe pernă?

Eu fac parte dintre cei nemilostivi…dar sper ca dumneavoastră să fiți de partea bună a lucrurilor. Amin!