Când se depăna ziua spre noapte…

…o iarbă deasă care păștea nori
cu ochelarii puși la uscat
și cu fular albastru
privea necruțător
spre calea ferată.

Într-o altă aritmetică
o iapă care păștea soare
simțea atitudinal
cum se naște un nou sfârșit de mileniu
de fiecare dată când
bate vântul prin porumbi.

Însă o iarbă care paște o iapă
niciodată nu poate să înțeleagă
ce calvar imens îi provoacă.

Dar peste sute și mii de ani
când se va descoperi zidul gol
lângă care au stat împreună cioara și barza
nimeni nu își va mai aminti
cum se numeau.

Nimeni nu își va mai aminti
ce număr purtau la pantofi.
Și nici ce versuri fredonau când erau
numai ele înde ele cu ochii prin perdele.

Fiindcă nicio doină de munte
nu e mai limpede ca lumânarea de seu.
Și soarelui care răsare
i-au tăiat corzile vocale
atâtea ciute
care sar pârleazul.

Păcat că într-o mie de ani
nu își va mai aminti nimeni.