Istoria începe de oriunde o privești [48]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a.

***

Sfântul Ștefan cel Mare, subliniază autorul, „nu lua prizonieri turci în ciuda nenumăratelor lupte împotriva lor”[1]. Iar „robii erau domnești, boerești și mănăstirești”[2].

În timpul domnitorului nostru, în Moldova, circula „rubla de argint genoveză și conținea 20 florini de argint” iar „un florin se schimba cu 100 de dinari”[3]. Tot genovezi erau și zloții, zlotul fiind o monedă de aur egală cu lira de argint[4]. În Transilvania circulau „ducați, galbeni, florini, ughi”[5].

Sfântul Ștefan a încurajat schimburile comerciale făcute în orașe[6]. Și pentru a mări numărul populației i-a primit pe „emigranții religioși și nu scăpa prilejul să aducă robi prin incursiuni în țările vecine”[7].

Așezarea bulgarilor în Moldova și a husiților[8]. Tătarii și polonezii luați robi[9]. Populează locurile pustii din țară[10].

Din Polonia se importa piperul și postavul[11], Marea Neagră era pe atunci „lac turcesc”[12] și se cunosc din registre un număr de „94 de negustori moldoveni”[13].

Cuțite de Știria, vinul moldovenesc era exportat în țările rusești[14] și despre unde aveau străinii locuri comerciale[15].

Distincția militară de „viteaz” era acordată boierilor dar și neboierilor, „care au luptat pe câmpul de luptă”[16].  Iar neboierul distins cu titlul de viteaz era făcut și boier[17].

După victoria din 1475 împotriva turcilor, Sfântul Ștefan zidește Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Vaslui.

În 1481 zidește Biserica Sfântul Procopie din Suceava. După 1485 zidește Biserica Sfântul Nicolae din Iași, în 1487 Biserica domnească de la târgul Hârlăului și în 1497 Biserica Sfântul Dimitrie din Suceava[18].

Mănăstirea Voroneț o zidește în 1488, după 1467 ridică o Biserică la Baia, la Piatra între 1497-1498 și Mănăstirea de la Războieni[19].

De la cronicarul Grigore Ureche aflăm că Sfântul Ștefan cel Mare a zidit 44 de Biserici[20].

În p. 339 a cărții, autorul se raportează la cele „patru sinteze ale domniei lui Ștefan cel Mare” realizate de „A. D. Xenopol, N. Iorga, I. Ursu și C. C. Giurescu”[21].

Vizavi de Xenopol[22], autorul spune că are mai „multe considerații greșite” în prezentarea istoriei Sfântului Ștefan[23].  La fel îl taxează și pe Iorga[24].

Note critice și vizavi de Ursu[25], însă la Giurescu începe cu faptul că sinteza lui „se distinge prin multe calități pozitive”[26].

În p. 352, autorul vorbește despre prima soție a Sfântului Ștefan: „în izvoarele istorice i se spune Mărușca sau Mărica. Legătura lui Ștefan cu Mărușca cade între anii 1457-1463. Din această legătură a resultat [grafia autorului n.n.] primul fiu al domnului – Alexandru”[27].

„Alexandru a fost căsătorit cu fiica lui Bartholomeu Dregfyy de Belthewn, voievod al Ardealului, pe care cronicile române îl poreclise[ră] Birtoc”[28]. El trebuia să fie fie domnitor al Moldovei…Însă moare la 26 iunie 1496 și a fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița[29].

Tot cu Mărușca, spune autorul, se prea poate să o fi avut și pe fiica lui, Ana, pentru că aceasta e înmormântată, ca și Alexandru, la Bistrița și nu la Putna ca ceilalți membri ai familiei sale[30].

Despre Mărușca însă autorul afirmă: „nu se știe dacă prima soție…a fost legitimă”[31]. Dar despre a doua, despre Evdochia/ Avdotia afirmă că i-a fost soție legitimă și se trăgea „din neamul princiar al Olelkovicilor din Kiev”[32].

Cu soția sa Evdochia, Sfântul Ștefan s-a căsătorit pe data de 5 iunie 1463[33]. Însă aceasta moare după 4 ani de zile, pe data de 25 noiembrie 1467, cu ea având-o pe Elena/ Olena și pe Petru/ Petrașcu. Petru a murit pe la 13-14 ani, pe 21 noiembrie 1480[34].

Între 1467-1472, adică timp de 5 ani de zile, Sfântul Ștefan a fost necăsătorit. Însă pe 14 septembrie 1472 se căsătorește cu Maria de Mangup. Și ea, ca și Evdochia, moare foarte repede, adică pe 19 decembrie 1477. Cu Maria l-a născut pe Ilie, care a trăit aproape două luni de zile[35].

„A treia și ultima soție legitimă a domnului a fost Maria-Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, domn al Țării Românești”[36]. Căsătoria lor, spune autorul, „a avut loc, probabil, în 1478”[37].

Cu aceasta, Sfântul Ștefan l-a avut pe Bogdan-Vlad și alte două fiice frumoase, una dintre ele fiind, „probabil, Maria-Cneajna”[38]. Și ultima sa soție a murit în 1511[39].

Și tot aici, la p. 355:

(fotografie text)

*

Istoria Bucurescilor, de G. I. Ionnescu-Gion[40], are 818 pagini[41] și primele 4 capitole ale cărții duc istoria Bucureștiului de la 1500 până la 1800. E vorba de primele 92 de pagini…

Dacă Roma e zidită lângă Tibru, Londra între bălți, Parisul între ape, Bucureștiul e pe Dâmbovița[42]. Și enumerând mai multe coline, gârle, bălți și păduri din București, autorul trage concluzia că orașul nostru „aŭ fost uă stațiune preistorică”[43].

Colinele vechi ale Bucureștiului: Gorganul, colina Mitropoliei, a lui Radu Vodă, cea de la Curtea Veche și cea de la Mănăstirea Mihai Vodă[44].

Pădurile Daciei, „sělbatice și nepětrunse”, pe care le-au cunoscut romanii[45]. De unde pădurile Cotroceni, Grozăvești, Lupești, Văcărești, Brosceni, Vlăsia, Cocioc etc.[46].

Pădurea de la Sfântul Elefterie era foarte mare[47]. În martie 1632, Paul Strassburgh, trimisul regelui Suediei la București, vorbea despre pădurile din apropierea Bucureștiului[48].

În 1595, Mihai Viteazul și Sigismund au făcut două zile de la București la Giurgiu, urmărindu-l pe Sinan Pașa spre Dunăre, tocmai datorită pădurilor vaste[49].

---