Adrian Maniu este un poet expresionist în formă (sau care a tins spre expresionism) și simbolist în substanță.

Imagistica poetică îl situează undeva între Blaga și Pillat, în timp ce tonul este al plângerilor și disoluțiilor bacoviene.

Bineînțeles că anotimpul preferat e toamna.

Fidelitatea față de pictural și de peisajele patriarhale îl fac…tradiționalist:

Colinele înalță-n seară spinările albastre-sure,
Iar drumurile merg călăuzite cu procesiunile de plopi.
/…/
Fântânile spânzură-n pârghii burdufuri vechi, sau o găleată.
Cu șarpe-n plisc, se lasă barza pe cerul de apus strivit,
Agale, vacile de-a rândul pornesc făptura lor bălțată,
Și, rumegând în tihnă, botul lor picură argint topit.
/…/
Apoi sfințirea…pentru care torc funigeii țesături…
Păduri, pământuri și prundișuri coclesc sub cerul de aramă,
Cât vântul smulge pumn de paie din carele ce merg la șuri.
(Țară)

E mai mult realism constructivist în versurile sale decât paseism.

De fapt, paseismul provine dintr-o nemulțumire concretă asupra stării lăuntrice și nu dintr-o ideologie fără obiect, restauratoare a unui trecut istoric pe care acești poeți nici nu îl cunosc prea bine.

Ei nu intenționau să restaureze feudalismul, nici epoca bizantină sau medievală, ci să deplângă vidul interior („E cântec sau rugăciune ce simt acum? / E cântec sau rugăciune faptul / că trec pe lângă ziduri dărâmate, / peste apa de oțel cernit /…/ E cântec sau rugăciune faptul / Că sunt singur, în singurătate?” (Cântec sau rugăciune)) a cărui expunere a presupus, mai mult sau mai puțin paradoxal, un întreg periplu ideal printre imaginile pierdute ale arhaității, o adevărată căutare (în alt sens) a timpului pierdut

Peisajele sunt campanesc-metafizice.

Reproducem câteva strofe dintr-un poem dedicat lui Ovidiu, în care exilul acestuia între geții rustici devine o paradigmă pentru condiția poetului:

Cele dintâi stele muguriseră. Era târziu.
Talazuri după talazuri veneau din zare,
Toamna o răscolea vântul plin de sare,
Frunze sângerau din pom, ca plâns pe un sicriu

Atunci mi-a apărut, poete, umbra ta dragă,
Tu, care cântaseși învățăturile iubirii,
Rătăcitor pe lângă limanul amăgirii,
Gonit, de cei ce urau să te înțeleagă.

La fumul unui foc de butuci de vie,
Unde se-ndeasă sumane și turme de oi,
Povesteai de zei frumoși, aproape goi,
Dintr-o cetate albă-aurie…

Vorbele tale sunau ca măzărichea de gheață
De pe copacii ce-i tremură viforile,
Tu le spuneai cum au lămâii florile,
Și cum oamenii cred, că înțelepciunea, se învață
/…/
Privirea o deschideai cu brațele spre marea neagră,
Pe care se scufundau corăbii, și treceau lebezi sălbatice.
/…/
Ochii tăi închideau pleoape de sicriu,
Pașii înaintau fără nicio dorință,
Înțelepciunea iubirii ți se arăta în suferință
Și cele dintâi stele răsăriseră, era târziu.
(Elegie)

Elementele de recuzită clasic-gândiristă sunt asociate în poemele sale cu cele de factură expresionistă și, respectiv, simbolist-bacoviană – sicriele, masca morții imprimată pe natură și despletirile deznădejdii și ale pustiirii interioare, categoriile temporal-spirituale ale târziului și pustiului.

Doar că peisajele nu sunt urbane, ca la Bacovia, ci rustice.

Satul sau modul de existență tradițional sunt în aceeași măsură afectate de paragina sufletească.

E o ruină a veacului care nu face concesii spațiului rural (o particularitate care îl individualizează între confrații gândiriști). La el, nu mai există o lumină redemptorie în peisajul însuși (sau nu mai e prea evidentă). Ceea ce nu se întâmpla nici la Blaga sau Pillat, dar nici la Fundoianu sau Voronca.

Interesant e, la el, realismul geometric, descrierea care pare mimetică, dar care e de fapt incongruentă cu notația realistă.

Între obiecte unui tablou există, însă, simetrii simbolice și imaginile curg într-un sens al lamentației (care la noi e modernist-tradiționalist, după cum am încercat să demonstrez în volumul anterior), care le dezrădăcinează din realism.

Poezia lui e, pe scurt, un bacovianism rustic, valabil pentru acest volum, Lângă pământ (1924), dar și pentru cele viitoare.

Pe lângă peisajele simbolice, impact au și metaforele sentențiale:

„Fiindcă a cosit bietul fân, / Moartea lui ne e îmbătătoare” (Întâiele stele);

„Vremelnicia-n toate pieirea-și întrupează” (Rătăcire).

 „Moartea e o bogăție / Pe care Dumnezeu tuturor o să o dăruiască” (Pentru o pasăre moartă);

„Înțelepciunea iubirii ți se arată în suferință” (Elegie), etc.

Vechea retorică filosofică este, prin urmare, prezentă, încadrată fiind de o expresivitate predominant modernistă.

Did you like this? Share it: