Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică despre boală [15 noiembrie 2012]

Iubiții mei,

despre împăratul persecutor Dioclețian, Sfântul Teofan Mărturisitorul, în Cronografia sa, scria că a devenit nebun, a renunțat la împărăție și a trăit ca un om obișnuit…dar „s-a ofilit/ consumat de o boală lungă”. Și când a vrut să împărățească din nou, el a fost omorât prin „votul comun al senatului”.

Date din recentul volum: Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, trad. din lb. gr., studiu introd. și note de Mihai Țipău, în col. PSB, serie nouă, vol. 7, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 34. Cartea are 502 pagini…

Pentru că Sfinții Părinți scriau serios, scriau erudit, scriau cărți ca nevoință duhovnicească…și nu pentru ca să epateze.

Și pentru ca să scrii cărți trebuie să stai mult în scaun, să îți pierzi vederea pas cu pas, să te îngrași din cauza sedentarismului, să ți se obosească creierul până la o epuizare enormă.

De aceea și Ecclisiastul [cf. Ecc. 1, 1, în LXX]/ Ecclesiastul, adică Sfântul împărat Solomon, fiul Sfântului Profet David, spunea: „[la] a face cărți multe [biblia polla] nu este sfârșit [perasmos] și grija/munca/ repetiția/ citirea multă [meleti polli] este oboseală trupească [coposis sarcos]” [Ecc. 12, 12].

Însă e o oboseală care împlinește.

Și dacă te îmbolnăvești din cauză că scrii, pictezi, sculptezi, inventezi…nu îți pare rău

Ci boala urâtă, boala grea…e boala ca urmare a păcatelor noastre.

Boala ca mustrare și pedeapsă a lui Dumnezeu față de noi.

Potopul a fost o pedeapsă…sau, în termenii cărții, o ștergere [apalipso] [Fac. 6, 7, cf. LXX] a omului de pe fața pământului.

La Sodoma și Gomorra a avut loc o radere [ectripse] [Fac. 19, 29, cf. LXX] a acelor cetăți.

Ambele făcute de Dumnezeu…

Însă, pe când mustrarea e spre îndreptare, e o mică boală, un mic necaz, o mică îngăduire a rătăcirii tale…pentru ca să vezi în ce ai greșit…cât de rău e păcatul…pedeapsa e punctul final, e totuna cu luarea vieții tale…după ce ai călcat în picioare atâtea mustrări drepte ale lui Dumnezeu.

Dar pedeapsa Lui nu este o anihilare totală a vieții tale…ci un act de bunăvoință dumnezeiască…pentru ca să nu mai păcătuiești și să te distrugi sufletește și trupește și mai rău.

Lucru pe care îl subliniază și prima rugăciune de dezlegare a păcatelor de la Înmormântare: „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, din iubire de oameni, ca un Dumnezeu al părinților noștri, ai poruncit amestecului și împreunării acesteia [care este omul] și acestei negrăite legături [dintre trup și suflet] a Ta, prin vrerea Ta cea dumnezeiască, să se desfacă și să se risipească”, *** Molitfelnic, Ed. IBMBOR, București, 2002, p. 234.

Și când Îl avem pe Dumnezeu în centrul lumii și al vieții noastre…înțelegem teocentric lucrurile care se petrec în istorie.

Dar când El nu e luat în calcul…de aceea oamenii sunt oripilați dacă vrei să găsești bolii unui copil…sau într-un cutremur…sau într-un act terorist…mustrarea sau pedeapsa lui Dumnezeu.

Ce are Dumnezeu cu moartea fiicei mele? Ce fel de Dumnezeu „iubitor” e Dumnezeul vostru, Care mi-a „omorât” fiica de 3 ani?, te vor întreba.

Cum să vorbești de dărâmarea turnurilor gemene ca despre o pedeapsă a lui Dumnezeu?

Cum să vorbești despre Auschwitz ca despre o pedeapsă a lui Dumnezeu?

Cum să vorbești despre un război sau despre un virus sau despre un cataclism sau despre un regim politic dictatorial…ca fiind „voia lui Dumnezeu”?

Astea sunt întrebările pe care ni le vor pune!

Însă Dumnezeu privește lucrurile profund…și nu prin prisma unei echități puerile!

Căutând ieri, în Wikipedia, despre Sfântul Ioan Gură de Aur…mi-am reamintit faptul că există teologi care îl consideră „antisemit”. De ce? Pentru că a subliniat damnarea asumată de poporul evreu atunci când L-au ucis pe Mesia și nu L-au acceptat.

Însă, dacă vrei să fii „corect”, trebuie să Îl acuzi pe Dumnezeu că e „antisemit” pentru că El a spus că cel care nu Îl acceptă pe Mesia e un luptător împotriva lui Dumnezeu, un păgân

Despre Sfântul Apostol Pavel, un alt teolog, spunea că este „sexist”, pentru că a maximalizat rolul bărbatului în societate și a minimalizat femeia. Apologia însă bătea în altă parte: de ce nu putem hirotoni femei preot?

Și iarăși trebuie să „Îl acuzăm” pe Dumnezeu de „sexism” pentru că El a stabilit ca bărbații să fie preoți.

Pentru că El a stabilit și faptul ca soarele să fie soare, să avem atâtea oase, să existe un echilibru între toate ecosistemele, El a stabilit totul…pentru că El conduce lumea…

Și dacă nu percepem viața ca dar…atunci inventăm păcatul ca boală.

Și vă reamintesc Rugăciunea de exorcizare a Sfântului Ambrozie al Milanului, unde Satana e numit inventatorul păcatelor…și al consecințelor acestora.

Pentru că păcatul ne dezbracă de har, ne aduce frica în noi, grija și suferința, și ne face să ne înspăimânte moartea…de care nu putem scăpa nicidecum.

Iar folclorul nostru românesc a prins în multe cântece tristețea abisală că moartea e o realitate constrângătoare…dar mai puțin a subliniat faptul că păcatul creează moartea.

Însă Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii a subliniat moartea ca o consecință a păcatelor, ca o îndepărtare de Dumnezeu, ca o alunecare de la drumul cel drept.

Iar bolile Sfinților le-a văzut ca pe mijloace ascetice de curățire de patimi și nu ca pe niște pedepse.

Însă putem noi să scăpăm de boală…atâta timp cât mergem cu capul gol iarna…și în ciorapi de vară, cu gecușoare de primăvară pe noi?

Putem să scăpăm de boală…dacă nu mâncăm, nu dormim, ne agităm tot timpul, căutăm boala cu lumânarea?

De aceea e o ipocrizie imensă să ne plângem la 60 de ani de boli…dacă la 10, 20, 30, 40…de ani am fost iresponsabili din cale afară.

Ce speram să se petreacă cu noi, atunci când nu ne uitam la sănătatea noastră?

Și dacă ne-am trăit viața într-o aventură și într-o letargie a bunului simț…de unde mai vrem să avem mintea la locul ei, organele interne, mâinile sau picioarele sănătoase?

Boala e „după cum și-o face omul”.

Sau mama mea, într-o ipocrizie imensă, îmi spunea, pe când eu eram seminarist, pe când ea nu mă ajuta cu niciun șfanț dar îmi livra „sfaturi”…iar bunicii mei se zbăteau ca să facă rost de bani pentru studiile mele teologice: „Maică, cum îți așterni, așa dormi!”.

Însă ea se referea la faptul că viața mea în credință, studiile mele teologice, alegerile mele bune, care o enervau pe ea, necredincioasa…sunt „ceva din care nu prea scot bani”, adică nu devin „înstărit” și nici nu am „multe bucurii” de pe urma lor.

Însă eu mă bucur întru împlinirea mea în credință…și îi doresc și ei…și tuturor…să se bucure de „prostia” împlinitoare a credinței.

Căci ceea ce necredinciosul numește „prostie”, cel credincios numește „evlavie”, viața cu Dumnezeu, viață care nu produce boală spre moarte ci sănătate spre viață.

Iar sănătatea duhovnicească e curățirea de păcate și de patimi, e viața după poruncile lui Dumnezeu și nu viața cu toane, cu mofturi și cu multă delăsare.

Dumnezeu să ne lumineze întru toate ale vieții noastre, ca să putem distinge binele de rău, mai binele de mai rău, foarte binele de foarte rău, sfințenia de mojicie, ceea ce trebuie de ceea ce ne vatămă. Amin!

Did you like this? Share it:

Previous

Predică la pomenirea Sfântului Preacuvios Paisie Velicikovski [15 noiembrie 2012]

Next

Graba de a face bine

1 Comment

  1. Camelia

    Insa boala, dincolo de neplacerile ei, are si un alt aspect: ofera posibilitatea de a ne descoperi pe noi insine in ipostaze nebanuite in conditii normale de viata.
     
    Trecuse aproape un an de zile de cand m-am intors Acasa. Deja nu ma mai puteam apleca si nici ingenunchea fara durere. O problema mai veche a coloanei se acutizase si aparusera altele, mai noi, pe care nici nu stiam ca le am, in pofida anilor de inot. Eram, fireste, destul de nedumerita, mai ales ca,  de multe ori duminica dimineata ma sculam cu mare greutate din pat. Adica exact inainte de a merge la Sfanta Liturghie.
     
    Ceea ce atunci parea o pedeapsa, o razbunare a vrajmasilor, peste mai mult timp aveam sa-mi dau seama ca de fapt, era o binecuvantare.  Pentru ca mi se dadea posibilitatea de a invata sa plec in locul genunchilor, inima si cugetul in rugaciune.
     
    Sfantul Isaac Sirul spune ca „in toate cinurile inteligente exista zi de zi urcus, nicidecum coborare, fara sa existe capat al urcusului care merge de la cel mai vechi si mai intai pana la cel din urma, caci de cand au fost create si pana acum ele urca in fiecare zi.”
       

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén