Istoria începe de oriunde o privești [51]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a.

***

Mahalaua Popescului[1], mahalaua Calicească [calicii = săracii], dealul Lupescilor, Biserica Oltenilor sau a Protopopului, Târgul Moșilor, Podul Calicilor, drumul Mehedinților, mahalaua Fântâna Boului, Șipotul Fântânelor, „delulețele” pe care erau situate „viile boĭerilor Crețulescĭ”[2].

Mănăstirile secolului al 18-lea (p. 74): (imagine text)

Mahalaua Aga Niță, Biserica lui Colțea Clucerul, Biserica grecilor, mahalaua Trâmbițașilor, podul de Nuiele, Biserica Scaunelor[3].

După care, tot în p. 75, sunt înșirate și familiile boierești:  Argetoianu, Bălăceanu, Băleanu, Brăiloiu, Brătășanu, Brezoianu, Bucșanu, Bujoreanu, Buzescu, Câmpineanu, Cândescu, Cantacuzino, Corbeanu, Cornescu, Crețulescu, Dudescu, Fălcoianu, Fărcășanu, Filipescu, Florescu, Glogoveanu, Grădișteanu, Greceanu, Golescu, Milescu, Năsturelu, Negoiescu, Orescu, Olănescu, Obedeanu, Pârșcoveanu, Poenaru, Popescu, Rudeanu, Slătineanu, Știrbei, Topliceanu, Urdăreanu, Văcărescu, Vărzaru și Zătreanu.

Del Chiaro, pe când era în Țara Românească, spune că Bucureștiul avea o populație de 50.000 de oameni dar și că apa din puțuri era rea[4]. La fel e și apa de acum, de la robinet…

În p. 77…Bucureștiul de la 1717:  (fotografie).

Goleștii, Bălenii, Bujorenii și alți boieri se revoltă împotriva „grecului venetic”, adică a lui Nicolae Vodă Mavrocordat[5]. Boierii amintiți vor să aducă domnitor neamț[6].

Despre Sfântul Antim Ivireanul în p. 78.

1718: anul secetei cumplite. În București oamenii mor, la propriu, din cauza foametei[7].  Iar după secetă și foamete a apărut ciuma[8].

Mahalaua Foișorului…și în 1738, în noiembrie, turcii jefuiesc Bucureștiul mai rău decât în vremea lui Mihai Viteazul[9].

33.000 de oameni mor din cauza ciumei[10].

Târgul din Năuntru (lângă Curtea Domnească), Târgul de Sus (dinspre Hanul lui Șerban Vodă), Târgul Cucului (lângă Sfântul Gheorghe Nou), Târgul de Afară (la Obor)[11]…și la București întâlneai greci, evrei, arnăuți, turci, nemți, unguri, sârbi, bulgari, francezi, italieni[12].

Bucureștenilor nu le-au plăcut fanarioții[13]. Și înrăirea lor în fața abuzurilor pe care le făceau conducătorii[14].

La 17 noiembrie 1769 rușii intră pentru prima oară, cu armată, în București[15]. Atacă Curtea domnească, îl arestează pe Grigore Vodă Ghica, și guvernează țara prin generali și administratori[16].

În timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti, Bucureștiul e împărțit, „poate” pentru prima oară, spune autorul, în 67 de mahalale[17]. Existau pe atunci 28 de Mănăstiri, 31 de Biserici de piatră, 20 de Biserici de lemn, 10 Schituri, un palat al Principelui, o școală publică, 35 de case mari de boieri și 7 hanuri de piatră în București[18].

În 1789 erau 88.000 de locuitori în București, 3 școli mari, spital, casă pentru orfani, 16 hanuri, 17 Mănăstiri, 9 Paraclise, 58 de Biserici de piatră, 13 Biserici de lemn, 17 fântâni (publice, probabil), 3 băi și un foișor de foc[19].

Și în p. 92 autorul spune că bucureștenii au trăit și vremuri atât de grele din punct de vedere financiar încât își vindeau până și cerga cu care se înveleau noaptea, pentru ca să plătească dajdiile către stăpânire.

Dâmbovița se revărsa…încât cei care locuiau la Izvor trebuiau să își reclădească, anual, colibele și căscioarele[20].

După anul 1800 apar tâlhari în București: ai lui Pasvantoglu, Cârjalii, Manafii lui Ibrahim Pașa, Rușii[21].

Bucureștiul a luat foc în martie 1847[22].

*

Panihida din 1948[23] are 134 de pagini cu Cuprinsul, scris cu litere mari, viniete și ilustrații, și comitetul de redacție a fost format din PS Athanasie Bârlădeanul, delegatul Sfântului Sinod, membrii: Prof. I. D. Ștefănescu, Arhim. Dr. Vasile Vasilachi, Pr. Dr. Dimitrie Fecioru, Asist. Univ. Iorgu D. Ivan, plus administratorul Institutului biblic Diac. Atanasie Preda[24].

 Comitetul își cere iertare pentru „greșelile rămase”, la nivel textual, în cartea editată de el[25].

„Deslegat” (p. 2), „mântuească” (p. 2), „greșala” (p. 2), „Carele” (p. 3) în loc de Care.

„Nu este om care să viețuiască și să nu greșească” (p. 3).

Vozglas în loc de ecfonis[26]. Însă în p. 4 se vorbește despre otpust. Iar otpustul e cel de sâmbătă[27], din el lipsind referința la Sfântul Lazăr, cel a patra zi înviat din morți.

Din p. 5 aflăm că, la Biserică, cel mort e pus în pridvor și nu în mijlocul naosului, ca acum.

„Miluească” (p. 4), „locuești” (p. 5), „pentrucă” (p. 8) și de la p. 15 încep Binecuvântările Înmormântării și se termină în p. 17.

„Junghiați” și „deadinsul” în p. 15. „Ranele păcatelor” în p. 16. „Pe dânsul” și „greșalele” în p. 17.  „Omul, făptură amestecată între smerenie și între mărire” (p. 19). „Carele ai înălțat crucea [nu fruntea, ca acum] credincioșilor Tăi”[28].

„Deșărtăciune” (p. 20), și Îngerii cât și Sfinții sunt scrise cu literă mică, „dumnezeească” (p. 22), „pesna 6” (p. 23), „strig Ție” (p. 23) pe când azi: „strig către Tine”, „făcând tânguirea cea deasupra gropii [cu] cântarea” (p. 25), „într’o clipeală” (p. 28), „lăcrămează” (p. 29), „desmierdarea” (p. 29), „proorocul” (p. 30).

„Începătură și stat” (p. 30), „însuflarea” (p. 30), „laturea celor vii” (p. 30), „zavistia diavolului” (p. 31), „mormânturi” (p. 31), „întunerec” (p. 33), „că cu foc va să lămurească toate” (p. 33), Duhul Sfânt „strălucește împreună cu Tatăl și cu Fiul” (p. 33).

Așa arată vinieta p. 35. Vinieta de la Evanghelie. (imagine)

„A trecut din moarte în viață” (p. 35), „dela” (p. 35), „proestosul” (p. 35), „l-ai închipuit întru podoabă și frumusețe” (p. 36), „să nu treci zidirea Ta [ca nu cumva] să fie înghițită de piericiune” (p. 37), „lacătuit” (p. 37), o eroare de redactare, în loc de „alcătuit”, „așijderea” (p. 38), „pricină oarecare” (p. 38) și în p. 39: „sărutarea cea mai de pe urmă”.

„Ne despărțim” (p. 39), „ne tragem din Adam” (p. 41), „rudenile” (p. 41), „slobodul” (p. 41), „Maica Soarelui celui neapus” (p. 42), „moștean” (p. 42), „unde nu este fățărie” (p. 43),.

Nici în otpustul de la p. 44 nu este amintit Sfântul Lazăr. În Molitfelnic, ed. BOR 2002, apare următoarea formulă: „ale sfântului și dreptului Lazăr cel înviat a patra zi din morți” (p. 240). Ea lipsește în ediția 1948 a Panihidei.

Tot din p. 44 a Panihidei aflăm că, după otpust, se spunea de 3 ori: „Veșnica pomenire ție, vrednice de fericire și pururea pomenite frate al nostru”. Noi cântăm azi numai „Veșnica pomenire” întreit.

Și în drum spre înmormântare se cânta: „Sfinte Dumnezeule…și celelalte[29]. Care „celelalte”? Rugăciunile începătoare? Alte cântări bine precizate?

Preotul arunca pământ cu lopata, în mod cruciș, peste tronul celui adormit, după ce el fusese coborât în groapă[30]. Și, după pământ, se „varsă peste trup candela [Care? De unde?], sau cenușă de cădelniță sau vinul zis paus[31]…când azi se stropește cu vin și ulei trupul mortului, pe marginea gropii, înainte ca să i se pună capacul.

Preotul nu pleca odată cu coborârea mortului în groapă! Pentru că din p. 44-45 aflăm că: „și așa acopere după datină groapa zicând încă troparele: Cu duhurile drepților…și celelalte…și otpustul: Slavă lui Dumnezeu, Carele așa a binevoit”. Asta până ce se punea tot pământul peste tron…

Ultima notă la Înmormântarea mirenilor (p. 45): (imagine text).

Din p. 46 începe „Slujba înmormântării pruncilor”. În p. 49: (imagine text).

Iar următoarea cântare spune: dacă l-ai lipsit, Doamne, pe pruncul acesta „de desfătările pământești” atunci „învrednicește-l pe dânsul de bunătățile cele cerești”[32].

Despre tristețea imensă a părinților care își îngroapă pruncul[33].

„Svetilna” (p. 58), Apostolul este I Cor. 15, 39-45 (p. 60), Evanghelia: In. 6, 35-39 (p. 61) iar după Sfânta Evanghelie, în p. 61-62, avem următoarea rugăciune a preotului: (imagine text).

Ea e în locul celor 3 de la Înmormântarea mirenilor. După care primește sărutarea cea mai de pe urmă (p. 62). În p. 63: (imagine text).

Și această rânduială a pruncilor…se face pentru copiii care mor până în vârsta de 7 ani[34].

De la p. 65 începe „Slujba Înmormântării de Sfintele Paști și de peste toată Săptămâna Luminată”.

După binecuvântarea mică avem troparul Învierii de 3 ori[35]. Pe drum, spre Biserică, se cântă Canonul Învierii[36]. Însă la Biserică odată ajunși se începe Canonul Învierii de la capăt[37].

Apostolul este cel al zilei, pe când Evanghelia este Mt. 28, 16-20[38]. Și ele sunt situate după cântarea a 6-a a Canonului Învierii.

După svetilna/ luminânda Învierii avem Binecuvântările Învierii (p. 78-79). Otpustul Învierii și, în drum spre groapă, se cântă Hristos a înviat…[39].

Rânduiala Parastasului începe odată cu p. 83.

Și în p. 84 se spune că parastasul se face „vineri seara după sfârșitul vecerniei, îmbrăcându-se preotul în felon [lucru care presupune și epitrahilul], iar diaconul în stihar [și cu orarul], și luând cădelniță și tămâie, se duc în pridvor” și acolo îl slujesc.

Dar ca să faci parastase în pridvor…trebuie să ai pridvor mare, larg. Însă pentru că nu prea avem așa ceva în Bisericile noastre recente…facem parastasele în naos. Și acum nu se mai fac vineri seara…ci sâmbătă dimineața.

Parastas cu catisma a 17-a cântată pe glasul al 2-lea[40]. Nu am văzut niciodată acest lucru…pus în practică!

În p. 94: „răposaților”. Și Parastasul de aici e aproape toată slujba Înmormântării…

Și tocmai în apolisul Parastasului e pomenit și Sfântul Lazăr[41]. Veșnica pomenire de 3 ori[42], ca acum. Iar în p. 110-111 avem o ectenie aparte, care se spune „La Sâmbăta Moșilor”[43].

În p. 112 găsim „Molitfa ce se citește la hainele ce se împarte de pomană după încetarea din viață a fiecărui om”: (imagine text).

De la p. 113 începe Litia Mică pentru morți. Ea se face „seara după apolisul vecerniei sau dimineața după apolisul utreniei”[44].

Și această slujbă se face „în tinda”[45] Bisericii, adică în pridvor, ca și parastasul.

De la p. 119 încep Evangheliile care se citesc la Stâlpi. Prima Evanghelie: Mt. 28, 16-20, a doua: Mc. 16, 1-8; a treia: Mc. 16, 9-20; a 4-a: Lc. 24, 1-12; a 5-a: Lc. 24, 12-35; a 6-a: Lc. 24, 36-53; a 7-a: In. 20, 1-10; a 8-a: In. 20, 11-18; a 9-a: In. 20, 19-31; a 10-a: In. 21, 1-14; a 11-a: In. 21, 15-25…și a 11-a Evanghelie se termină la p. 133, aceasta fiind ultima filă a cărții. Cuprinsul e la p. 134.


[1] G. I. Ionnescu-Gion, Istoria Bucurescilor, Bucuresci, Ed. Stabilimentul grafic I. C. Socecŭ, 1899, p. 73.

[2] Idem, p. 74.

[3] Idem, p. 75.

[4] Idem, p. 76.

[5] Idem, p. 77.

[6] Idem, p. 78.

[7] Idem, p. 79.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 80.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 80-81.

[13] Idem, p. 82.

[14] Idem, p. 83.

[15] Idem, p. 84.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 86.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 92.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Adică: *** Panihida, cuprinzând Sfintele slujbe de Înmormântare și pomenire, tipârită în vremea păstoriei Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României, cu aprobarea Sfântului Sinod, Ed. IBMBOR, București, 1948.

[24] Idem, pagina de titlu.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 3.

[27] Idem, p. 4.

[28] Idem, p. 19.

[29] Idem, p. 44.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 49.

[33] Idem, p. 53.

[34] Idem, p. 64.

[35] Idem, p. 66.

[36] Idem, p. 67.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 73.

[39] Idem, p. 82.

[40] Idem, p. 88.

[41] Idem, p. 109.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 110.

[44] Idem, p. 113.

[45] Idem, p. 114.

Predică la duminica a 26-a după Rusalii [2012]

Iubiții mei,

Dumnezeiasca Evanghelie de azi e despre…capitalism.

Despre oameni pierduți în materie, în cifre de afaceri, în profitabilitate….

Despre oameni care își fac strategii de dezvoltare, își deschid noi filiale, angajează foarte mulți oameni în proiectele lor…pe care le văd derulate pe zeci de ani…dar care nu știu ce se va petrece cu ei peste o oră, două, 5…când vor ajunge acasă…sau dacă mai vor ajunge…acasă…

E o parabolă despre mica stabilitate, firava sănătate, scurta viață/ bucurie a omului…pe care el nu și-o are în mână…chiar dacă o bună parte din lume ar depinde de el…

Și când poziția socială, statutul prosper, influența te scot din orice raportare la transcendență, la un Dumnezeu care vede și judecă toate…atunci te crezi „nemuritor”.

Un „nemuritor” datorită contului bancar, a proprietăților, a jobului tău, a anturajului tău…dar care nu poate să își „înveșnicească” nemurirea.

Însă nu poți să păcălești bătrânețea, moartea…veșnicia…adică pe Dumnezeu: aceasta este piatra fundamentală a parabolei!

Ești un prost/ un nebun [afron] [Lc. 12, 20, cf. GNT] dacă crezi că tu ești stăpânul vieții tale!

Numai Dumnezeu stăpânește toată existența, de la El avem existență…iar adevăratul capital/ adevărata bogăție este cea interioară…cea cu care pleci în suflet.

Cine ești, ce ai făcut, ce vrei…le duci cu tine în veșnicie.

De aceea, întrebat cel nebun ale cui vor fi cele pregătite de el [Ibidem]…a rămas fără glas…pentru că a înțeles că e gol de îmbogățirea în Dumnezeu [Lc. 12, 21].

Și de aici înțelegem importanța teologiei și a faptei bune.

Ca să știi ceea ce te face bogat în Dumnezeu trebuie să cunoști teologie. Iar dacă cunoști teologie ea se transformă în viața ta, în evlavie, în fapte de bunătate, de conștiință.

Și vedem cât rău face neștiința teologică…sau deformările teologice.

Superstițiile, ereziile, grosolăniile morale sunt ceea ce face neștiința/ prostia din om.

Numai dacă nu Îl cunoști pe Dumnezeu…poți spune că Dumnezeu „acceptă” crima, violul, incestul, avortul, destrăbălarea, necuviința, hoția, minciuna, erezia…

Numai dacă nu cunoști credința ortodoxă poți să spui tot felul de aiureli despre viață, creație, eshatologie, veșnicie, anghelologie, Biserică, sfințenie…

Neștiință care ne urâțește pentru că se repercutează în tot ceea ce facem.

Și cine știe puține lucruri…are libertate și frumusețe interioară puțină.

Numai dacă ești foarte puțin robit de materie și de cele ale vieții terestre înțelegi sensul existenței dar și câtă libertate interioară îți aduce nealipirea de lucruri, fie ele cele mai importante sau mai puțin importante…

Căci munca, strângerea de bunuri, salariul nu sunt „atrocități” ci nevoi reale, comune, obișnuite…

Prostia/ nebunia de care vorbește Domnul nu se referă la faptul că omul și-a pregătit/ și-a strâns o avere…

Ci constă în aceea că s-a îngropat în averea lui.

Speranțele lui au devenit pur terestre, îi place numai aici, cu banii lui, cu viața lui tihnită…și nu mai vrea îmbogățirea în Dumnezeu care presupune dezlipirea interioară de materie și de gânduri păcătoase.

Însă noi vrem democrație, capitalism, piață liberă…dar capitalismul e un individualism protestant la origine.

Iar aseară, ÎPS Serafim Joantă, vorbea despre viața cazonă/ rigidă a germanilor și spunea că „se minunează” de ea…dar nu a vorbit și despre resorturile intime ale acestei „punctualități”.

Pentru că punctualitatea protestantă vine din frica de pedeapsă, din frica de a nu fi cumva neales…de a nu fi marginalizat de ceilalți…din orgoliul de a fi considerat „un partener viabil”…și nu dintr-o conștiință duhovnicească, dinamică, delicată…

Se comportă punctual din frică…și nu din libertate duhovnicească!

O masă de tăcuți, de robotizați, pentru că știu ce îi așteaptă dacă ies din front: nimeni nu-i mai bagă în seamă!

Rămân fără servici, fără casă, fără prieteni, fără asigurare de sănătate…

Tocmai de aceea în Germania sunt cele mai dure grupuri de extremiști rasiali și religioși…filosofia germană e una dintre cele mai antireligioase filosofii ale lumii iar pornografia germană e plină de cele mai extreme torturi…tocmai pentru ca să indice faptul că starea interioară a germanilor e alta…și nu aplatizarea.

A dansa toată noaptea și a pleca beat mangă de la un club sau a face cele mai mari perversiuni sexuale noaptea…și, la lucru, să vii și să mimezi punctualitatea, corectitudinea, decența și profesionalismul înseamnă a fi o epavă umană care pozează în perfecțiune.

Însă (și asta vream să îi spun ÎPS Serafim…dar nu era cadru…pentru că ascoriștii noștri, pe care nu-i mai văzusem de vreo câțiva ani…au rămas aceeași tăcuți fără personalitate) românii acum sunt dresați/ înfricoșați/ manipulați/ diluați mental în România, pentru ca nimeni să nu mai iasă din front…și cei care scapă de aici și pleacă în străinătate…dau dovadă de rebeliune/ de non-atașament tocmai pentru că sunt sătui de demagogie.

Sunt sătui de demagogia Statului și a Bisericii…de lipsa de perspectivă…și de aceea nu prea au încredere în unitate…fie ea și la Biserică.

De unde să avem credincioși ortodocși responsabili: din 8 minute de predică sau din nepredicare?

Să-i naștem din povești, din lucruri îngâlate?

Pentru conferința de aseară, după titlu, trebuia să ai la ea cel puțin 50-80 de pagini de muncă de cercetare…în care să dezbați mai multe viziuni societale, ale teologilor, filosofilor, scriitorilor, oamenilor politici recenți etc. … cu răspunsuri și corecturi punctuale din punct de vedere teologic, în urma unui imens efort de sinteză.

Și un an de zile…ți-ar cam fi luat pregătirea pentru conferință…

Însă dacă venim întotdeauna nepregătiți…sau cu povești generale, pentru „tineri”, pentru tineri „fără experiență”…nu trebuie să ne mirăm că Biserica Ortodoxă Română e considerată, de mulți dintre credincioșii ei, neadecvată și irelevantă.

Adică ce spun oamenii Bisericii, de acum, despre bani, muncă, loc de muncă, sănătate, asociere, bucurie, păcat, moarte, fericire etc.?

Ce spun și cum o spun?

Unde o spun?

Ce impact are ceea ce spune Biserica?

Cine mai ia în seamă ce spune Biserica?

Ce spune Biserica atât de interesant…pentru ca oamenii să stea cu ochii ciuliți ca la un meci de fotbal sau la un film bun?

Pentru că a fi relevant înseamnă a fi important pentru foarte mulți oameni.

Iar a fi adecvat înseamnă a vorbi potrivit temei, contextului, spațiului în care te afli.

Și oamenii astăzi ascultă, privesc…cu telecomanda și cu mausul în mână.

Dacă ești irelevant și inadecvat…schimbă imediat canalul…închide pagina.

Însă multora, aflați acum în Biserică, deși le vine să plece…nu pleacă…dar dacă totuși stau…nu o fac de plăcere…ci din conștiință.

Și vor să plece pentru că nu au pe cine asculta, nu au ce auzi, nu au de cine se minuna

Da, ierarhia Bisericii, într-o Biserică cu impact real la public, ar trebui să fie vedetele mass mediei!

În loc de siliconate, bărbați cu multe femei la activ și oameni cu diverse traume…ierarhia Bisericii ar trebui să fie peste tot: la TV, în online, în adunări publice, în adunări academice, în posturi de conducere și de autoritate.

Ei, în mod direct…sau ucenicii lor

Dar chemați tocmai pentru că sunt niște oameni ai lui Dumnezeu, cu o viață frumoasă și cu o operă reală, muncită…

Însă când nu avem ortodocși reali politicieni, filosofi, teologi, traducători, oameni de televiziune, scriitori etc. nu avem pe cine ne baza.

Și o Biserică ce nu se poate baza pe oameni reali…e o Biserică ce lucrează cu necunoscutul

E o Biserică ce bâjbâie, ce așteaptă să vină/ să se nască oameni providențiali…care să o ajute…în loc să se ajute prin faptul de a crea oameni autentici.

Da, capitalismul e protestant…e pe baza unui Dumnezeu care „te alege” în funcție de cât profit ai…și nu în funcție de câtă conștiință ai.

Și îl vedem și pe al nostru, incipient, care se folosește de noi și duce capitalul în afară…pentru că omul e doar o piesă schimbabilă, cu care ei fac bani…după care îl aruncă la coș.

Și parabola Domnului luptă cu individualismul capitalismului, cu utilitarismul capitalismului în defavoarea vieții interioare a omului, a libertății lui duhovnicești.

Și apropo de sugrumarea libertății…adusă de profit

Un bărbat mi s-a confesat…spunându-mi că soția lui lucrează la un patron…care o plătește atât pe zi…dar dacă vrea să muncească sâmbăta o plătește dublu, iar dacă vrea să muncească și duminica o plătește triplu

Iar el se bucura că strâng bani mai mulți…dar nu se întrista că se înstrăinează de soția lui și mai mult, pentru câțiva lei…și că o omoară înainte de vreme cu atâta muncă…ea neodihnindu-se nicio zi într-o săptămână.

La fel cei care pleacă în străinătate „pentru bani”: pleacă fără să își asume consecințele dezrădăcinării, ale despiritualizării lor, ale alienării lor…considerând că ce câștigă e mai mult…decât ceea ce pierd.

 – Care e societatea în care trebuie să trăim?

 – O întrebare falsă! Adevărata întrebare e acesta: ce trebuie să fac pentru ca să fiu un cetățean pentru…orice societate posibilă?

Adică nu societatea e problema, văzută, așa, la nivel de constituție și sistem de organizare…ci noi suntem problema, căci noi dăm conținut societății.

Constituția poate să fie foarte bună, legile la fel, să existe libertate…

Dar ce ne facem cu oameni care…nu au conținutul libertății în ei?

Pentru că avem nevoie de oameni care se construiesc frumos, care se construiesc comunitar, care au principii…și nu sunt o masă de manevră pentru stat, multifuncționale, sindicate sau partide politice.

Dar pe acest om, bogat în Dumnezeu și în iubire de oameni, bogat în științe, bogat în intenții bune…trebuie să îl creeze Biserica și nu statul, școala, partidul, firma nu știu care…

De aceea, când Biserica e  vioara a 10 și nu prima vioară…sau se mai aude, din când în când, ca niște talgere stinghere în concertul secolului al XXI-lea…nu trebuie să ne mirăm că statul e slab, cetățeanul e nepregătit să facă față încercărilor existențiale…societatea nu are perspectivă durabilă.

Cine să facă toată treaba…în locul nostru?

De la cine ne împrumutăm de sfințenie…dacă noi nu ne-o agonisim?

De ce considerăm că altădată era cadru pentru o Românie cu cap…iar astăzi nu mai e, când avem oportunități nesperate acum 3 decenii?

Ce facem cu democrația și capitalismul nostru?

Mergem la vot…și îl vindem pe o găleată…sau alegem un om responsabil?

Lăsăm multinaționalele să îngrașe doar pe patronii din alte țări…sau ne îngrășăm și noi puțin?

Vrem să ne spălăm puțin la idei și la cuget...sau o ținem cu comunismul cu față democratică până la o sută de ani de la căderea comunismului?

Sunt întrebări pentru fiecare dintre noi…

Pentru că noi, fiecare, trebuie să ne schimbăm în bine și nu abstracțiunile numite Constituție, Stat, Neam.

Pentru că observați că în UE și în NATO am intrat ca niște abstracțiuni…dar repercusiunile sunt reale. Ne dor la pungă.

În NATO ne mor oameni…în UE avem și de dat…nu numai de luat.

Acesta e motivul pentru care Domnul reîntoarce discuția la persoană…de la masa de oameni.

Persoana e întrebată ce face cu sine și cu averea sa…pentru că ei i se cere schimbarea

Și fie ca noi să gândim întotdeauna în termenii schimbării ontologice, a schimbării în bine…Amin!

Istoria ieroglifică. În versuri [19]

Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18.

Așe, Hameleonul,
supt groaza datului cuvânt
cătră crocodil
(precum mai sus s-au pomenit)
legat și strâns fiind
și pentru voroava Inorogului audzind,
îndată socoti
că din doaâ lucruri
unul tot va putea isprăvi,
unul, că el la trup mic
și la suit
și la coborât sprintin fiind,
pre fietecare strâmptori a încăpea
și oriunde Inorogul ar fi a să urca
va putea.

Deci Inorogul, după viclene
giurământurile ce va să-i dea
domirindu-să, să va încredința
și la marginea apii în prund
de să va coborî
și dulăii de-l vor putea
vâna,
precum mare slujbă cătră Corb
și cătră toți mare prieteșug au făcut
să va arăta,
care slujbă fără nedejdea
a mare și îndestulită plată nu era.

Iară altul, ca de nu vor putea
dulăii pre Inorog stăpâni
(căci vicleana jiganie și aceasta știia,
că Inorogul nu puțină iuțime în picioare
are)
și de le va
cumva
din gură-li scăpa,
alt loc de năzuință nu poate să aibă,
fără numai cu înotatul apii,
de vreme ce toate strâmptorile
și poticile acmu închise
și păzite fiind.

Și așe, vânatul în apă
crocodilului să arete socotiia
și cu a Inorogului nevinovăție
el din vina robiii să scape, gândiia.

În scurt, sau Corbului spurcată slujbă,
sau crocodilului cruntă plată
cu a Inorogului curăție să facă
tare năvrăpiia.
Cu care mijloc, pricină a i să da
vădzind,
de lucru spurcat și scărăndăvicios ca acesta
să apucă,
ca el, organul fărălegii,
vasul otrăvii,
lingura vrăjbii,
tocul minciunilor,
silța amăgelii,
cursa vicleșugului,
văpsala strâmbătății
și vândzitoriul dreptății
să să facă priimi

(că răutatea în neam moștenindu-să,
în care chipuri să să ijdărască nu cearcă,
ce unul sfârșitul răutății ieste,
ca împotriva binelui să facă ce ar face,
carile nici împotriva a cărui bine,
nici cu care chip de răutate să slujește
caută).

Și încă mai vârtos
fărălege peste fărălege
și răutate peste răutate
a grămădi nu să siia,
de vreme ce nu numai de binefacerile
carile de la Inorog vădzusă uita,
ce încă pentru bine cu rău a-i răsplati
(jiganiia carea bine nici a face, nici a grăi,
nici a pomeni
au învățat) să ispitiia
și să nevoia.

Că odinioară Hameleonul
putred și otrăvit aerul
(carile Sam să cheamă ) înghițind,
de carile lovit și topiscat,
acmu celea mai de pre urmă duhuri trăgea,
a căruia patimă Inorogul vădzind,
să milostivi
(că inima milostivă
cu cel ce-l doare o doare
și cu cel pătimaș împreună pătimește)
și cornul cel ce a toată fire
de binefăcătoriu ieste,
spre putred și acmu
mai împuțit trupul Hameleonului
își întinsăsă,
cu a căruia umedzală,
topsăcos aerul carile
prin tot trupul lățit
și împrăștiiat
îi era,
spălând și toată putregiunea curățindu-i-o,
iarăși la viață l-au întors.

Ce jiganiia spurcată, încă de demult
în școala Camilopardalului
ithica [etica] ascultând,
a lui titul carile deasupra porții scris ieste
poate fi învățase.
Carile într-acesta chip să citește:

(Până când cineva
pre cel al său de bine făcătoriu vede,
datoriia acelui făcut bine
în cunoștiința inimii
stidire și patimă îi aduce,
carea pururea
supt legătura datoriii îl strânge.
Deci pentru bine cu bine a răsplăti
a celor putincioși
și fricoși
lucru ieste; așijderea, pentru rău
cu bine a răsplăti
a celor [a celor] fricoși
și norocoși
faptă ieste.

Iară a celor înțelepți politici
chivernisală ieste
ca nici în frica fricosului să cadză,
nici norocul nărocosului să ispitească,
ce sau pentru binele mare,
răul prea mare făcând,
altă dată undeva a-l timpina
macară să nu priimască,
și așe, în față necăutându-i,
de supt legătura datorii binelui,
carea rușine și stidire îi aducea,
să scape,
sau a pricini neputând,
de la alții pricina morții să-i aștepte,
ca dintre vii ieșind,
precum datornicul i-au lipsit să știe,
și așe, și din patima științii
inimii
odihnit să rămâie).

Aședară, Hameleonul în tot chipul
răul Inorogului
și binele și folosul său a fi alegând
și în moartea lui
viața sa alcătuind,
cătră mai sus pomenitele jiganii
precum această slujbă le va sluji
să apucă.
A răului răul cuvânt
tuturor răilor bun și plăcut
fu (că toată inima rea
a toată răutatea deșchisă gazdă
și lascăvă ospătătoare ieste).

Deci cu toții îndată
multe și fel de feliuri de fețe Hameleonului giuruind
și munți de aur cu pietri de anthraxă
lacomului făgăduind,
cuvântul la faptă de va aduce,
precum îi vor da,
dzicea.
Și mai multă vreme zăbăvii nedând,
o carte scrisără,
în carea mai multe lațuri decât slove
și mai multe sulețe și sule decât oxii
și varii
spre nevinovată viața Inorogului
să găta,
în carea acestea să cuprindea:

„Șoimul, ogarâi, dulăii și coteii,
Inorogului, slăvitului, sănătate!
Iată, pre al vostru și al nostru priietin
cătră voi trimetem,
carile cartea noastră dând,
alalte câte din rost
ar dzice
credință să aibă,
poftim, căci nu a lui,
ce a noastre cuvinte îți aduce.
Așijderea, în știre facem
că de vreme ce tot dobitocul
într-un gând și într-o inimă
pe Strutocamilă
șie epitrop au ales
și l-au priimit
și siloghismul Corbului neclătit
și nedespărțit
a fi,
a tuturor zapisul și iscăliturile
adeveresc.
Rămâne lucrul ca și tu
dintr-alte dobitoace răzlețit
și rătăcit
să nu fii,
ce cu alalte într-un staul
și într-o petrecere
să te întorci.

De care lucru,
noi prietinește a te sfătui
îndrăznim
și în frica ascunsului inimii
spre binele și folosul vostru
vă îndemnăm.
Deci, de-ți va fi voia,
precum și a noastră ieste
și poftește,
din munți coborându-te,
la locul unde și noi a vini putem,
vino,
ca acolea mai pre larg,
față cătră față,
voroavă a avea să putem.

Nici alt gând sau altă socoteală
în gând să-ți între,
căci, pre numele cerescului Vultur
și pre tăriia stelescului Leu,
în tot adevărul ne giurăm
că în inima noastră gând rău
și viclean nu ieste.
Așe Vulturul cu blândețe
și Leul cu milă să ne fie,
cât gândim, vom sau facem ceva rău
asupra voastră.
Și cu acestea cum mai curând
răspunsului să ne învrednicim
rugăm”.

Într-acesta chip cartea scrisă
și pecetluită în mâna Hameleonului o dederă,
carile luând-o, nu numai cu brâncele și cu labele,
ce și cu coada și cu pântecele târiindu-să
și urcându-să,
la munte a să sui începu.
Deci, după multe nevoi și nevoințe,
dacă la locul
unde Inorogul
lăcuia agiunsă,
cu cânești cucirituri
și hulpești măgulituri
înainte-i i să arătă:

„Bucură-te, domnul și izbăvitoriul mieu”,
dzicându-i.
Inorogul: „De unde te luași,
jiganie dobitocită
și dobitoc jigăniit,
dzisă,
și de ieste în gura ta veste de bucurie
și în inima ta gând de adevericiune,
toate bune,
adevărate și fericite sint”.

Răspunsă Hameleonul:
„Trăiască domnul mieu milostiv
într-a[n]i mulți și buni
și toată nepriietina minte
de ascuțită simceaoa cornului
stăpânului mieu nepătrunsă
să nu scape
și tot împotrivnicul prav și pulbere
supt talpele împăratului mieu să să faca”.
Și cu acestea scoțind cartea,
cu multă plecăciune în mână i-o dede.

Inorogul, cartea dacă citi
și celea ce într-însă să cuprindea
dacă pre amăruntul înțăleasă,
cătră Hameleon dzisă:
(„Precum rana veche și adâncă
pre lesne a să tămădui,
așe și încă mai mult neprieteșugul
și vrăjmășiia de mulți ani
în curândă vreme a să uita
și de la inimă a să lepăda
prea cu anevoie lucru ieste),
însă (precum la rana rea
și grea
mehlemul și leacul de să și află,
că fără leac numai moartea la muritori ieste,
ce sămnul grozav
locul odânăoară betejit învață,
așe și nepriietinul vechiu și vrăjmaș,
de s-ar și face priietin,
însă pătimirile
mai denainte trecute
și simțite
a faptei nepriietinului
pururea împungătoare
și de pomenirea cu dosadă aducătoare
rămân).

De care lucru, macar că doftoriia boalei aceștiia
nenedejduită ieste,
însă de vreme ce întâi ei plecători spre pace
și poftitori de prieteșug s-au arătat
(nici pacea a goni a celui cu socoteală,
nici în viață pizma a ținea
și vrăjmășiia a urma
a înțeleptului lucru ieste),
și macar că nici slovele credință,
nici cuvintele adeverință
a avea pot,
însă (prostimea și hirișiia inimii
asupra adevărului stăruită,
adese și mai totdeauna
ascunse și căptușite
vicleșugurile și măguliturile isteților
au biruit).

De care lucru, prin carte [scrisoare]
mai mult ceva a scrie neavând,
din rost [gură] Șoimului de la mine sănătate îi vii pofti,
și precum pofta ce poftește
de la noi învoită
și priimită
ieste
îi vei spune,
și precum după cuvântul dat
și giurământul legat
m-am încredințat
îl vii adeveri.

Nedejdea și izbânda pururea
în dreptate puind
(căci mai tare ieste singurătatea
în dreptatea
unuia
decât toate taberile în strâmbătatea
a dzăci de mii de mii),
și precum la locul prundului mă voi coborî
îi vii povesti.
Însă singur cu singur
împreunare a avea poftesc
(că dulăul rău nu giurat,
ce așeși nici cu lanțuje legat
de aproape credință nu are).
Așijderea (nepriietinul atuncea
credință a avea trebuie,
când răul a face
nici mâna îi dă,
nici vremea îi slujește).

Pentru aceasta, dară,
dulăii de la locul împreunării noastre
să lipsască,
și ales pentru împreunarea carea,
când și unde vom să avem
macar cum știre să nu aibă.
Iară tu, a mele cătră tine
de bine faceri arătate pomenind,
cuvântul acesta mistuiește
și de cătră tot chipul
îl acopere și-l tăinuieste”.

Atuncea Hameleonul,
cu aspre blăstămi
și ștrașnice giurământuri
a să blăstăma
și a să giura
începu și:
„Pre viața mea,
o, domnul mieu, dzicea,
și pre credința mea,
de voi descoperi,
de voi grăi
sau din mâni, din cap și din ochi
sămn de înștiințare de voi face,
în cap urgie,
în ochi orbie,
în mâni ciungie
să-mi vie!
Și roada gândului mieu
cu amar,
cu pelin
și cu venin
să mănânc;
viu Leul,
viu Vulturul,
cărora mă închin,
că de ce m-am apucat,
până la sfârșit nu mă voi părăsi
și domnului și stăpânului mieu
cu toată dreptatea
ori în ce și cât voiu putea a sluji
nu mă voiu lenevi.

Așijderea, despre Șoimu
vreo grijă să nu porți,
căci pre cât voroava și cuvântul
îi ieste de lămurit,
pre atâta inima și sufletul
încă mai curat
și din toată imăciunea spălat
îi ieste
(că la omul întreg,
cuvântul icoana sufletului
și fapta ascunsă a inimii
comoară poartă).

Eu, dară, după porunca de bine
făcătoriului și stăpânului mieu,
iată cum mai de curând
înapoi mă voi întoarce
și toate ale tale
neprețăluite cuvinte
pre amăruntul Șoimului voi povesti,
și iarăși ce cuvânt de răspuns voi lua,
fără nici un preget
la domnul mieu milostiv îl voi aduce.
Cu acestea,
după ce Hameleonul
denaintea Inorogului ieși,
pre cale mărgând,
precum pașii, așe chitele își muta,
și precum piielea, așe gândurile
și mintea își vârsta
și-și schimba
și singur cu sine,
ni mai tare pașii mutând,
ni de învăluirea gândurilor
calea și călcătura-și uitând,
prin neștiință să opriia,
și viclenele giurământuri socotind,
într-acesta chip întorcea
și le tâlcuia

(că precum stomahul
rău din bune bucate
venin și greutate
dobândește,
așe giurământul și cuvântul drept
în inima vicleană
spre rău și spre vicleșug
să primenește):
„Pre viață și pre credință m-am giurat
precum cătră cineva nu voi descoperi,
însă gândul inimii mele:
adecă până când
sau în dinții dulăilor îl voi înțăpa,
sau în fălcile crocodilului îl voi îneca.

În cale să-mi iasă
și în cap să-mi vie
roada gândului mieu:
adecă pre lesne să-mi vie
și după poftă să mi să plinească
lucrul carile am început;
că până gândul nu-mi voi dobândi,
de nevoință nu mă voi părăsi.
În toate cu dreptate
domnului mieu să slujesc m-am giurat,
însă într-această dată adevărat
domnul și stăpânul mieu
crocodilul ieste,
într-a căruia robie cădzind,
cu preț tăiat m-au slobodzit
și dintr-a sa bunăvoie viață și dzile mi-au dăruit
și, până prețul îi voi plăti,
de la mine sfântă parolă au luat.

Deci altul mai bun,
mai plăcut și mai primit preț
decât Inorogul,
altul să fie nu pociu socoti,
și așe ieste.
Iară cât pentru a Vulturului și a Leului viață ieste,
puțină grijă port,
căci și puțin de mine să atinge,
mai vârtos (că giurământul carile
pre a altora viață stăruit stă,
cu chipurile carile
de dobitoace și de pasiri în ceriu a fi
astronomii adeveresc
să asamănă)”.

Hameleonul în cale
ca acestea mărgând
și bloscorind,
la Șoim sosi.
Căruia, după obiceiu închinându-să:
„Bucură-te, și iarăși bucură-te,
îi dzisă,
căci toate după voie
și a marelui tău suflet poftă
curg
și mai mult cu lungimea voroavii
vreme în deșert să nu treacă,
glas de bucurie
și cuvânt de veselie
în scurt să-ți povestesc
(că proimiul lung
la voroava scurtă
ca capul porcului la trupul rații
să potrivește).

Pre nepriietin cu buni chedzi
la mână ți-l aduc: după cuvinte s-au lăsat,
viclenelor giurământuri s-au încredințat
și la prundiș în marginea apii
să să coboară, fără nici un prepus, s-au înșelat.
Acmu, dară, sentenția și învățătura
moșilor și strămoșilor tăi pomenește
(că sfârșitul nepriietinii
izbânda asupra nepriietinului ieste,
iară mijlocile, cum, cu ce și când,
nu să cearcă).

Deci acmu vreme găsind
și mijlocul prin giurământ aflând,
mai multe nu cugeta,
ce cum mai curând
unde și când va fi împreunarea
cuvânt și poruncă îmi dă,
ca fără zăbavă
cumplitului vrăjmaș
așternut spre somnul vecinic
să-i aștern
și acoperemânt de odihnă nedeșteptată
cu un ceas mai înainte să-i gătesc.

Însă Inorogul aceasta a cerșut,
ca dulăii, ogarii și alalți cotei
la locul împreunării să nu să afle,
ce singur numai cu singur
împreunare să aibă.
La care lucru, cu proasta mea socoteală
sfătuiesc: după pofta și cererea lui să faci,
ca nu cumva, de departe mirosul dulăilor adulmăcând,
de vicleșug să-și prepuie,
și de la strâmptoare neieșind,
la prundiș nu să va coborî.
Iară la prundiș coborându-să,
deciia, mai multă grijă nu purta,
căci eu, sluga ta,
cu toată nevoința grijea slujbii aceștiia
voi avea
și ori în ce chip ar fi
(după cum să dzice dzicătoarea),
voi afla ac de cojocul lui”.

Șoimul, chipul înșelăciunii ce făcea
și mărimea fărălegii ce isprăviia
de a doa oară socotind
și răzchitind,
așijderea
dreaptă
și curată
inima Inorogului vădzind,
gândul într-alt chip începu a i să pleca
(că ce răutate nu abate bunătătea?
Și ce strâmbătate nu biruiește dreptatea?).

Și macar că cu nestâmpărată vrăjmășie
într-acela chip îl goniia
și nepărăsit de atâta vreme îl întiriia,
însă în sine socoti
că acel felu de scărăndăvicioasă vânătoare
preste toată fărădelegea covârșește.
Și așe, primejdiile dintr-îmbe părțile
în cumpăna dreptii socotele
cumpănind,
spurcata aceasta faptă decât frica,
carea despre partea monarhiilor purta,
mai grea a fi află,
și batgiocura isteciunii viclene
decât lauda carea socotiia
că cu prinsoarea Inorogului își va agonisi
cu multul mai mare
și mai neștearsă a fi
cunoscu.

De care lucru, dzic unii
(precum mai pre urmă de la Bâtlan
cuvântul au ieșit),
cătră Hameleon într-acesta chip să fie grăit:
„Eu, pentru slujba carea până acmu ai făcut,
foarte îți mulțemăsc;
iară de acmu carea să faci
te făgăduiești să știi că nu o priimăsc,
și mai cu de-adins aceasta a ști ți să cade
(că vredniciia, macară și la nepriietin ar fi,
pururea lăudată ieste),
așijderea (precum prieteșugul,
așe neprieteșugul hotarăle
și țenchiurile sale are,
pre carile cel următoriu cinstii
și vrednicii
a le sări
și a le covârși
nu i să cade ).
Noi cu toții, macar că sfatul dintâi,
carile asupra Inorogului am făcut,
pre rele și fără de lege temelii
au fost aședzat
(de vreme ce supt poala giurământului adeverinții
idolul minciunii vicleșugului
a acoperi nevoiam).

Însă atuncea din sfatul pus nu ne-am fi clătit,
când în răspunsurile lui
împotrivă vicleșug
și neprietinească necredință
am fi cunoscut.
Așijderea, în multe chipuri cuvintele
de ș-ar fi împleticit
și giurământurile noastre în multe feliuri de-ar fi ispitit,
din cuvânt în cuvânt
și din răspuns în răspuns,
voroava spre altă cale a abate
am fi putut,
căriia cu vreme
și altă tâlcuire pre lesne
s-ar fi putut da.

Dară acmu, cu prostimea,
cu dreptatea
și cu credința carea au arătat
și în giurământurile noastre
fără nici un prepus lăsindu-să
și încredințându-să,
toată apărarea și șuvăiala s-au râdicat.
De care lucru,
nu numai pofta neprietinească,
ce și frica cerească
de socotit ieste
(căci hotarul nepriietinilor ieste
ca cu oarbă pofta izbândii
din pravila dreptății
și hotarăle cinstii sale
să nu iasă).

Așijderea (toată izbânda adevărată
asupra nepriietinului împreună cu biruința
și lauda cearcă.
Iară când din izbândă hulă să naște
și ocară,
atuncea izbânda adevărată să agonisește,
iară cinstea și slava numelui
să piierde și să ocărește).

Așijderea (izbânda numai atuncea
titulul biruinții a agonisi poate,
când ca un nepriietin
pre nepriietin nepriietinește
biruiește,
iară nu când ca un priietin viclean
pre nepriietinul drept
prietinește
viclenește,
carea atuncea spurcată viclenie,
iară nu curată biruință
să numește
și ieste).

De care lucru (cele o dată rău
și fără socoteală sfătuite
fără nici o rușine
spre bine și spre socoteală
trebuiesc clătite și prefăcute).
Deci, până unde
sorocul împreunării noastre va fi,
duhurile neprietinești a potoli
și afară din tot punctul vicleșugului umil
cu altul împreunare a avea
am socotit.

Iară după voroavele sfârșite,
vreun legământ de prieteșug între noi a să alcătui
neputându-să,
atuncea iarăși la punctul ce eram
ne vom întoarce,
și el ale sale,
iară noi ale noastre vom căuta”.

Cătră carile Hameleonul,
adăogând veninul a-și vărsa,
dzisă: „Între nepriietini
pravila aceasta carea ai pomenit
adevărată ieste
și cuvintele și socotelele aceste
cinsteșe și lăudate sint.
Însă și altă pravilă să află,
cu carea cineva slujindu-să
și pre nepriietinul său a birui poate
și pre urma toată întinarea și imăciunea hulii
își spală și-și scoate.
Țenchiul alergării nepriietinului
până acolo ieste,
până unde pre nepriietinul său biruiește,
și biruința luând, deciia să odihnește.

Deci, sau a birui,
sau a să birui
tâmplarea neprietinească ieste,
iară peristasurile a să cerca
supt pravilă nu cade
(că precum în războaiele de obște
hotar sabiii,
suliții
sau sigeții nu să pune,
ce oricare armă mai pre lesne ar sluji,
cu aceia pre nepriietin a lovi,
a răni
și a omorî
slobodzenie ieste).

Așijderea, nici hotar ieste pus
când și unde spre nepriietin a năvăli,
ce când vremea slujește
și unde locul spre lesnire să socotește.
Într-acesta chip sint
și mijlocele carile fără armă
sau fără alt chip de mihanie,
adecă prin chipul prieteșugului,
prin dulceața cuvântului,
prin vârtoasă și pătrundzitoare sula aurului,
prin zugrăvită plecarea capului
și în cea mai de pre urmă
prin frumos meșterșugul giurământului,
pre nepriietin supt legăturile izbândzii
și în obedzile biruinții
a aduce pozvolenie să dă.
Că toate mai sus pomenitele pravile
numai în bătaia monomahiii a sluji
pot
și a să păzi
trebuie”.

Cătră carile Șoimul, răspundzind, dzisă:
„Acestea, precum dzici,
așe ar fi,
când cu gând
și cu cuvânt
aievea neprietinesc asupră ne-ar vini,
sau împotrivă i-am merge.
Iară acmu noi, chemându-l în numele păcii,
cum vom lucra lucrul vrăjbii?
Și când în vânătoare
de obște l-am încungiura,
atuncea nici colții s-ar opri,
nici unghile s-ar apăra,
ce carile mai întâi ar putea,
acela mai tare l-ar spintica.

Deci acestea,
într-această dată,
precum din gură,
așe din inimă
părăsite
și lepădate
trebuie,
și altă zăbavă mai mult nefăcând,
cum mai de curând
sirguiește
și Inorogului,
după ce de la mine închinăciune
cu plecăciune
îi vii da,
precum mâne în marginea apii,
la prundiș ieste să ne împreunăm,
îi spune,
căci acolo prietenește îl voi aștepta.
Așijderea,
precum pre alalți tovarăși
(în carii prepus de vicleșug are)
de lângă mine i-am depărtat
și altă ceva grijă împotrivnică
să nu poarte
îl înștiințadză

(căci cuvântul de credință
în mijlocul neprietiniii
cinstea și mărimea
decât în mijlocul prietiniii
mai mult și mai tare
își arată)”.

Hameleonul, de acolea ieșind,
în sine și cu sine a chiti
și în reaoa-și minte ca acestea a învălui
și a prăvăli
începu
(că precum lumina soarelui
la ochii bolnavi întunecare,
așe cuvântul de linește
la inima săltătoare
tulburare
aduce):
„Oare ce poate fi această nestătătoare
și de ieri până astădzi
într-altă socoteală mutată
mintea Șoimului?
Că de pre a voroavelor semne,
carile aievea îmi arătă,
ostenința mea în zădar
și nevoința în darn
îmi va ieși.

Eu socotiiam
că toată greutatea lucrului
în coborârea Inorogului
la locul prundului stăruiește,
care lucru prin multe ale mele
crunte sudori
ieste să să săvârșească.
Iară după pogorârea lui
lucrul gata și săvârșit țineam,
a căruia mulțemită și plată,
după cele multe și mari giuruință ce-mi făcea,
fără prepus așteptam.
Apoi, nedejdea înduplecându-mi, dziceam
că, din colții dulăilor de va cumva
scăpa,
din fălcile crocodilului nici cu un mijloc
nu să va mântui.

Și așe, sau despre o parte,
sau despre alta,
rămasul bărbatului
cu trântitura muierilor tot voi dobândi
și gândul mieu început tot voi isprăvi.
Iară acmu cunosc că Șoimul, poate fi,
din școala fizicăi
în școala ithicăi
au întrat, ca cum toată viața
în canoane ș-ar fi învățat
și toată hrana cu dreptate ș-ar fi aflat.
Care lucru, precum de firea șoimului
departe să fie
cine poate să nu știe?

Ce sau pre cela carile
pre această slujbă l-au trimis viclenind,
pre vecinicul nepriietin la mână să puie
nu va,
sau vădzind
că cu mâna mea
lucru greu și de laudă vrednic
ca acesta să isprăvește,
mie îmi pizmuiește
(că pizmătariul pentru ca
cinstea altuia
să nu să adaogă
șie scădere și ocară a priimii
obiciuit ieste).

Ce de vreme ce Șoimul
mintea pistriciunii penelor își asămănă,
și eu slujba în fața piei îmi voi întoarce,
nici după socoteala cuiva
firea îmi voi schimba,
ce precum până acmu,
așe și de acmu fețele
și știu,
și pociu a mi le schimba”.