Fragmentul 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11,12, 13, 14, 15, 16, 17, 18.

Așe, Hameleonul,
supt groaza datului cuvânt
cătră crocodil
(precum mai sus s-au pomenit)
legat și strâns fiind
și pentru voroava Inorogului audzind,
îndată socoti
că din doaâ lucruri
unul tot va putea isprăvi,
unul, că el la trup mic
și la suit
și la coborât sprintin fiind,
pre fietecare strâmptori a încăpea
și oriunde Inorogul ar fi a să urca
va putea.

Deci Inorogul, după viclene
giurământurile ce va să-i dea
domirindu-să, să va încredința
și la marginea apii în prund
de să va coborî
și dulăii de-l vor putea
vâna,
precum mare slujbă cătră Corb
și cătră toți mare prieteșug au făcut
să va arăta,
care slujbă fără nedejdea
a mare și îndestulită plată nu era.

Iară altul, ca de nu vor putea
dulăii pre Inorog stăpâni
(căci vicleana jiganie și aceasta știia,
că Inorogul nu puțină iuțime în picioare
are)
și de le va
cumva
din gură-li scăpa,
alt loc de năzuință nu poate să aibă,
fără numai cu înotatul apii,
de vreme ce toate strâmptorile
și poticile acmu închise
și păzite fiind.

Și așe, vânatul în apă
crocodilului să arete socotiia
și cu a Inorogului nevinovăție
el din vina robiii să scape, gândiia.

În scurt, sau Corbului spurcată slujbă,
sau crocodilului cruntă plată
cu a Inorogului curăție să facă
tare năvrăpiia.
Cu care mijloc, pricină a i să da
vădzind,
de lucru spurcat și scărăndăvicios ca acesta
să apucă,
ca el, organul fărălegii,
vasul otrăvii,
lingura vrăjbii,
tocul minciunilor,
silța amăgelii,
cursa vicleșugului,
văpsala strâmbătății
și vândzitoriul dreptății
să să facă priimi

(că răutatea în neam moștenindu-să,
în care chipuri să să ijdărască nu cearcă,
ce unul sfârșitul răutății ieste,
ca împotriva binelui să facă ce ar face,
carile nici împotriva a cărui bine,
nici cu care chip de răutate să slujește
caută).

Și încă mai vârtos
fărălege peste fărălege
și răutate peste răutate
a grămădi nu să siia,
de vreme ce nu numai de binefacerile
carile de la Inorog vădzusă uita,
ce încă pentru bine cu rău a-i răsplati
(jiganiia carea bine nici a face, nici a grăi,
nici a pomeni
au învățat) să ispitiia
și să nevoia.

Că odinioară Hameleonul
putred și otrăvit aerul
(carile Sam să cheamă ) înghițind,
de carile lovit și topiscat,
acmu celea mai de pre urmă duhuri trăgea,
a căruia patimă Inorogul vădzind,
să milostivi
(că inima milostivă
cu cel ce-l doare o doare
și cu cel pătimaș împreună pătimește)
și cornul cel ce a toată fire
de binefăcătoriu ieste,
spre putred și acmu
mai împuțit trupul Hameleonului
își întinsăsă,
cu a căruia umedzală,
topsăcos aerul carile
prin tot trupul lățit
și împrăștiiat
îi era,
spălând și toată putregiunea curățindu-i-o,
iarăși la viață l-au întors.

Ce jiganiia spurcată, încă de demult
în școala Camilopardalului
ithica [etica] ascultând,
a lui titul carile deasupra porții scris ieste
poate fi învățase.
Carile într-acesta chip să citește:

(Până când cineva
pre cel al său de bine făcătoriu vede,
datoriia acelui făcut bine
în cunoștiința inimii
stidire și patimă îi aduce,
carea pururea
supt legătura datoriii îl strânge.
Deci pentru bine cu bine a răsplăti
a celor putincioși
și fricoși
lucru ieste; așijderea, pentru rău
cu bine a răsplăti
a celor [a celor] fricoși
și norocoși
faptă ieste.

Iară a celor înțelepți politici
chivernisală ieste
ca nici în frica fricosului să cadză,
nici norocul nărocosului să ispitească,
ce sau pentru binele mare,
răul prea mare făcând,
altă dată undeva a-l timpina
macară să nu priimască,
și așe, în față necăutându-i,
de supt legătura datorii binelui,
carea rușine și stidire îi aducea,
să scape,
sau a pricini neputând,
de la alții pricina morții să-i aștepte,
ca dintre vii ieșind,
precum datornicul i-au lipsit să știe,
și așe, și din patima științii
inimii
odihnit să rămâie).

Aședară, Hameleonul în tot chipul
răul Inorogului
și binele și folosul său a fi alegând
și în moartea lui
viața sa alcătuind,
cătră mai sus pomenitele jiganii
precum această slujbă le va sluji
să apucă.
A răului răul cuvânt
tuturor răilor bun și plăcut
fu (că toată inima rea
a toată răutatea deșchisă gazdă
și lascăvă ospătătoare ieste).

Deci cu toții îndată
multe și fel de feliuri de fețe Hameleonului giuruind
și munți de aur cu pietri de anthraxă
lacomului făgăduind,
cuvântul la faptă de va aduce,
precum îi vor da,
dzicea.
Și mai multă vreme zăbăvii nedând,
o carte scrisără,
în carea mai multe lațuri decât slove
și mai multe sulețe și sule decât oxii
și varii
spre nevinovată viața Inorogului
să găta,
în carea acestea să cuprindea:

„Șoimul, ogarâi, dulăii și coteii,
Inorogului, slăvitului, sănătate!
Iată, pre al vostru și al nostru priietin
cătră voi trimetem,
carile cartea noastră dând,
alalte câte din rost
ar dzice
credință să aibă,
poftim, căci nu a lui,
ce a noastre cuvinte îți aduce.
Așijderea, în știre facem
că de vreme ce tot dobitocul
într-un gând și într-o inimă
pe Strutocamilă
șie epitrop au ales
și l-au priimit
și siloghismul Corbului neclătit
și nedespărțit
a fi,
a tuturor zapisul și iscăliturile
adeveresc.
Rămâne lucrul ca și tu
dintr-alte dobitoace răzlețit
și rătăcit
să nu fii,
ce cu alalte într-un staul
și într-o petrecere
să te întorci.

De care lucru,
noi prietinește a te sfătui
îndrăznim
și în frica ascunsului inimii
spre binele și folosul vostru
vă îndemnăm.
Deci, de-ți va fi voia,
precum și a noastră ieste
și poftește,
din munți coborându-te,
la locul unde și noi a vini putem,
vino,
ca acolea mai pre larg,
față cătră față,
voroavă a avea să putem.

Nici alt gând sau altă socoteală
în gând să-ți între,
căci, pre numele cerescului Vultur
și pre tăriia stelescului Leu,
în tot adevărul ne giurăm
că în inima noastră gând rău
și viclean nu ieste.
Așe Vulturul cu blândețe
și Leul cu milă să ne fie,
cât gândim, vom sau facem ceva rău
asupra voastră.
Și cu acestea cum mai curând
răspunsului să ne învrednicim
rugăm”.

Într-acesta chip cartea scrisă
și pecetluită în mâna Hameleonului o dederă,
carile luând-o, nu numai cu brâncele și cu labele,
ce și cu coada și cu pântecele târiindu-să
și urcându-să,
la munte a să sui începu.
Deci, după multe nevoi și nevoințe,
dacă la locul
unde Inorogul
lăcuia agiunsă,
cu cânești cucirituri
și hulpești măgulituri
înainte-i i să arătă:

„Bucură-te, domnul și izbăvitoriul mieu”,
dzicându-i.
Inorogul: „De unde te luași,
jiganie dobitocită
și dobitoc jigăniit,
dzisă,
și de ieste în gura ta veste de bucurie
și în inima ta gând de adevericiune,
toate bune,
adevărate și fericite sint”.

Răspunsă Hameleonul:
„Trăiască domnul mieu milostiv
într-a[n]i mulți și buni
și toată nepriietina minte
de ascuțită simceaoa cornului
stăpânului mieu nepătrunsă
să nu scape
și tot împotrivnicul prav și pulbere
supt talpele împăratului mieu să să faca”.
Și cu acestea scoțind cartea,
cu multă plecăciune în mână i-o dede.

Inorogul, cartea dacă citi
și celea ce într-însă să cuprindea
dacă pre amăruntul înțăleasă,
cătră Hameleon dzisă:
(„Precum rana veche și adâncă
pre lesne a să tămădui,
așe și încă mai mult neprieteșugul
și vrăjmășiia de mulți ani
în curândă vreme a să uita
și de la inimă a să lepăda
prea cu anevoie lucru ieste),
însă (precum la rana rea
și grea
mehlemul și leacul de să și află,
că fără leac numai moartea la muritori ieste,
ce sămnul grozav
locul odânăoară betejit învață,
așe și nepriietinul vechiu și vrăjmaș,
de s-ar și face priietin,
însă pătimirile
mai denainte trecute
și simțite
a faptei nepriietinului
pururea împungătoare
și de pomenirea cu dosadă aducătoare
rămân).

De care lucru, macar că doftoriia boalei aceștiia
nenedejduită ieste,
însă de vreme ce întâi ei plecători spre pace
și poftitori de prieteșug s-au arătat
(nici pacea a goni a celui cu socoteală,
nici în viață pizma a ținea
și vrăjmășiia a urma
a înțeleptului lucru ieste),
și macar că nici slovele credință,
nici cuvintele adeverință
a avea pot,
însă (prostimea și hirișiia inimii
asupra adevărului stăruită,
adese și mai totdeauna
ascunse și căptușite
vicleșugurile și măguliturile isteților
au biruit).

De care lucru, prin carte [scrisoare]
mai mult ceva a scrie neavând,
din rost [gură] Șoimului de la mine sănătate îi vii pofti,
și precum pofta ce poftește
de la noi învoită
și priimită
ieste
îi vei spune,
și precum după cuvântul dat
și giurământul legat
m-am încredințat
îl vii adeveri.

Nedejdea și izbânda pururea
în dreptate puind
(căci mai tare ieste singurătatea
în dreptatea
unuia
decât toate taberile în strâmbătatea
a dzăci de mii de mii),
și precum la locul prundului mă voi coborî
îi vii povesti.
Însă singur cu singur
împreunare a avea poftesc
(că dulăul rău nu giurat,
ce așeși nici cu lanțuje legat
de aproape credință nu are).
Așijderea (nepriietinul atuncea
credință a avea trebuie,
când răul a face
nici mâna îi dă,
nici vremea îi slujește).

Pentru aceasta, dară,
dulăii de la locul împreunării noastre
să lipsască,
și ales pentru împreunarea carea,
când și unde vom să avem
macar cum știre să nu aibă.
Iară tu, a mele cătră tine
de bine faceri arătate pomenind,
cuvântul acesta mistuiește
și de cătră tot chipul
îl acopere și-l tăinuieste”.

Atuncea Hameleonul,
cu aspre blăstămi
și ștrașnice giurământuri
a să blăstăma
și a să giura
începu și:
„Pre viața mea,
o, domnul mieu, dzicea,
și pre credința mea,
de voi descoperi,
de voi grăi
sau din mâni, din cap și din ochi
sămn de înștiințare de voi face,
în cap urgie,
în ochi orbie,
în mâni ciungie
să-mi vie!
Și roada gândului mieu
cu amar,
cu pelin
și cu venin
să mănânc;
viu Leul,
viu Vulturul,
cărora mă închin,
că de ce m-am apucat,
până la sfârșit nu mă voi părăsi
și domnului și stăpânului mieu
cu toată dreptatea
ori în ce și cât voiu putea a sluji
nu mă voiu lenevi.

Așijderea, despre Șoimu
vreo grijă să nu porți,
căci pre cât voroava și cuvântul
îi ieste de lămurit,
pre atâta inima și sufletul
încă mai curat
și din toată imăciunea spălat
îi ieste
(că la omul întreg,
cuvântul icoana sufletului
și fapta ascunsă a inimii
comoară poartă).

Eu, dară, după porunca de bine
făcătoriului și stăpânului mieu,
iată cum mai de curând
înapoi mă voi întoarce
și toate ale tale
neprețăluite cuvinte
pre amăruntul Șoimului voi povesti,
și iarăși ce cuvânt de răspuns voi lua,
fără nici un preget
la domnul mieu milostiv îl voi aduce.
Cu acestea,
după ce Hameleonul
denaintea Inorogului ieși,
pre cale mărgând,
precum pașii, așe chitele își muta,
și precum piielea, așe gândurile
și mintea își vârsta
și-și schimba
și singur cu sine,
ni mai tare pașii mutând,
ni de învăluirea gândurilor
calea și călcătura-și uitând,
prin neștiință să opriia,
și viclenele giurământuri socotind,
într-acesta chip întorcea
și le tâlcuia

(că precum stomahul
rău din bune bucate
venin și greutate
dobândește,
așe giurământul și cuvântul drept
în inima vicleană
spre rău și spre vicleșug
să primenește):
„Pre viață și pre credință m-am giurat
precum cătră cineva nu voi descoperi,
însă gândul inimii mele:
adecă până când
sau în dinții dulăilor îl voi înțăpa,
sau în fălcile crocodilului îl voi îneca.

În cale să-mi iasă
și în cap să-mi vie
roada gândului mieu:
adecă pre lesne să-mi vie
și după poftă să mi să plinească
lucrul carile am început;
că până gândul nu-mi voi dobândi,
de nevoință nu mă voi părăsi.
În toate cu dreptate
domnului mieu să slujesc m-am giurat,
însă într-această dată adevărat
domnul și stăpânul mieu
crocodilul ieste,
într-a căruia robie cădzind,
cu preț tăiat m-au slobodzit
și dintr-a sa bunăvoie viață și dzile mi-au dăruit
și, până prețul îi voi plăti,
de la mine sfântă parolă au luat.

Deci altul mai bun,
mai plăcut și mai primit preț
decât Inorogul,
altul să fie nu pociu socoti,
și așe ieste.
Iară cât pentru a Vulturului și a Leului viață ieste,
puțină grijă port,
căci și puțin de mine să atinge,
mai vârtos (că giurământul carile
pre a altora viață stăruit stă,
cu chipurile carile
de dobitoace și de pasiri în ceriu a fi
astronomii adeveresc
să asamănă)”.

Hameleonul în cale
ca acestea mărgând
și bloscorind,
la Șoim sosi.
Căruia, după obiceiu închinându-să:
„Bucură-te, și iarăși bucură-te,
îi dzisă,
căci toate după voie
și a marelui tău suflet poftă
curg
și mai mult cu lungimea voroavii
vreme în deșert să nu treacă,
glas de bucurie
și cuvânt de veselie
în scurt să-ți povestesc
(că proimiul lung
la voroava scurtă
ca capul porcului la trupul rații
să potrivește).

Pre nepriietin cu buni chedzi
la mână ți-l aduc: după cuvinte s-au lăsat,
viclenelor giurământuri s-au încredințat
și la prundiș în marginea apii
să să coboară, fără nici un prepus, s-au înșelat.
Acmu, dară, sentenția și învățătura
moșilor și strămoșilor tăi pomenește
(că sfârșitul nepriietinii
izbânda asupra nepriietinului ieste,
iară mijlocile, cum, cu ce și când,
nu să cearcă).

Deci acmu vreme găsind
și mijlocul prin giurământ aflând,
mai multe nu cugeta,
ce cum mai curând
unde și când va fi împreunarea
cuvânt și poruncă îmi dă,
ca fără zăbavă
cumplitului vrăjmaș
așternut spre somnul vecinic
să-i aștern
și acoperemânt de odihnă nedeșteptată
cu un ceas mai înainte să-i gătesc.

Însă Inorogul aceasta a cerșut,
ca dulăii, ogarii și alalți cotei
la locul împreunării să nu să afle,
ce singur numai cu singur
împreunare să aibă.
La care lucru, cu proasta mea socoteală
sfătuiesc: după pofta și cererea lui să faci,
ca nu cumva, de departe mirosul dulăilor adulmăcând,
de vicleșug să-și prepuie,
și de la strâmptoare neieșind,
la prundiș nu să va coborî.
Iară la prundiș coborându-să,
deciia, mai multă grijă nu purta,
căci eu, sluga ta,
cu toată nevoința grijea slujbii aceștiia
voi avea
și ori în ce chip ar fi
(după cum să dzice dzicătoarea),
voi afla ac de cojocul lui”.

Șoimul, chipul înșelăciunii ce făcea
și mărimea fărălegii ce isprăviia
de a doa oară socotind
și răzchitind,
așijderea
dreaptă
și curată
inima Inorogului vădzind,
gândul într-alt chip începu a i să pleca
(că ce răutate nu abate bunătătea?
Și ce strâmbătate nu biruiește dreptatea?).

Și macar că cu nestâmpărată vrăjmășie
într-acela chip îl goniia
și nepărăsit de atâta vreme îl întiriia,
însă în sine socoti
că acel felu de scărăndăvicioasă vânătoare
preste toată fărădelegea covârșește.
Și așe, primejdiile dintr-îmbe părțile
în cumpăna dreptii socotele
cumpănind,
spurcata aceasta faptă decât frica,
carea despre partea monarhiilor purta,
mai grea a fi află,
și batgiocura isteciunii viclene
decât lauda carea socotiia
că cu prinsoarea Inorogului își va agonisi
cu multul mai mare
și mai neștearsă a fi
cunoscu.

De care lucru, dzic unii
(precum mai pre urmă de la Bâtlan
cuvântul au ieșit),
cătră Hameleon într-acesta chip să fie grăit:
„Eu, pentru slujba carea până acmu ai făcut,
foarte îți mulțemăsc;
iară de acmu carea să faci
te făgăduiești să știi că nu o priimăsc,
și mai cu de-adins aceasta a ști ți să cade
(că vredniciia, macară și la nepriietin ar fi,
pururea lăudată ieste),
așijderea (precum prieteșugul,
așe neprieteșugul hotarăle
și țenchiurile sale are,
pre carile cel următoriu cinstii
și vrednicii
a le sări
și a le covârși
nu i să cade ).
Noi cu toții, macar că sfatul dintâi,
carile asupra Inorogului am făcut,
pre rele și fără de lege temelii
au fost aședzat
(de vreme ce supt poala giurământului adeverinții
idolul minciunii vicleșugului
a acoperi nevoiam).

Însă atuncea din sfatul pus nu ne-am fi clătit,
când în răspunsurile lui
împotrivă vicleșug
și neprietinească necredință
am fi cunoscut.
Așijderea, în multe chipuri cuvintele
de ș-ar fi împleticit
și giurământurile noastre în multe feliuri de-ar fi ispitit,
din cuvânt în cuvânt
și din răspuns în răspuns,
voroava spre altă cale a abate
am fi putut,
căriia cu vreme
și altă tâlcuire pre lesne
s-ar fi putut da.

Dară acmu, cu prostimea,
cu dreptatea
și cu credința carea au arătat
și în giurământurile noastre
fără nici un prepus lăsindu-să
și încredințându-să,
toată apărarea și șuvăiala s-au râdicat.
De care lucru,
nu numai pofta neprietinească,
ce și frica cerească
de socotit ieste
(căci hotarul nepriietinilor ieste
ca cu oarbă pofta izbândii
din pravila dreptății
și hotarăle cinstii sale
să nu iasă).

Așijderea (toată izbânda adevărată
asupra nepriietinului împreună cu biruința
și lauda cearcă.
Iară când din izbândă hulă să naște
și ocară,
atuncea izbânda adevărată să agonisește,
iară cinstea și slava numelui
să piierde și să ocărește).

Așijderea (izbânda numai atuncea
titulul biruinții a agonisi poate,
când ca un nepriietin
pre nepriietin nepriietinește
biruiește,
iară nu când ca un priietin viclean
pre nepriietinul drept
prietinește
viclenește,
carea atuncea spurcată viclenie,
iară nu curată biruință
să numește
și ieste).

De care lucru (cele o dată rău
și fără socoteală sfătuite
fără nici o rușine
spre bine și spre socoteală
trebuiesc clătite și prefăcute).
Deci, până unde
sorocul împreunării noastre va fi,
duhurile neprietinești a potoli
și afară din tot punctul vicleșugului umil
cu altul împreunare a avea
am socotit.

Iară după voroavele sfârșite,
vreun legământ de prieteșug între noi a să alcătui
neputându-să,
atuncea iarăși la punctul ce eram
ne vom întoarce,
și el ale sale,
iară noi ale noastre vom căuta”.

Cătră carile Hameleonul,
adăogând veninul a-și vărsa,
dzisă: „Între nepriietini
pravila aceasta carea ai pomenit
adevărată ieste
și cuvintele și socotelele aceste
cinsteșe și lăudate sint.
Însă și altă pravilă să află,
cu carea cineva slujindu-să
și pre nepriietinul său a birui poate
și pre urma toată întinarea și imăciunea hulii
își spală și-și scoate.
Țenchiul alergării nepriietinului
până acolo ieste,
până unde pre nepriietinul său biruiește,
și biruința luând, deciia să odihnește.

Deci, sau a birui,
sau a să birui
tâmplarea neprietinească ieste,
iară peristasurile a să cerca
supt pravilă nu cade
(că precum în războaiele de obște
hotar sabiii,
suliții
sau sigeții nu să pune,
ce oricare armă mai pre lesne ar sluji,
cu aceia pre nepriietin a lovi,
a răni
și a omorî
slobodzenie ieste).

Așijderea, nici hotar ieste pus
când și unde spre nepriietin a năvăli,
ce când vremea slujește
și unde locul spre lesnire să socotește.
Într-acesta chip sint
și mijlocele carile fără armă
sau fără alt chip de mihanie,
adecă prin chipul prieteșugului,
prin dulceața cuvântului,
prin vârtoasă și pătrundzitoare sula aurului,
prin zugrăvită plecarea capului
și în cea mai de pre urmă
prin frumos meșterșugul giurământului,
pre nepriietin supt legăturile izbândzii
și în obedzile biruinții
a aduce pozvolenie să dă.
Că toate mai sus pomenitele pravile
numai în bătaia monomahiii a sluji
pot
și a să păzi
trebuie”.

Cătră carile Șoimul, răspundzind, dzisă:
„Acestea, precum dzici,
așe ar fi,
când cu gând
și cu cuvânt
aievea neprietinesc asupră ne-ar vini,
sau împotrivă i-am merge.
Iară acmu noi, chemându-l în numele păcii,
cum vom lucra lucrul vrăjbii?
Și când în vânătoare
de obște l-am încungiura,
atuncea nici colții s-ar opri,
nici unghile s-ar apăra,
ce carile mai întâi ar putea,
acela mai tare l-ar spintica.

Deci acestea,
într-această dată,
precum din gură,
așe din inimă
părăsite
și lepădate
trebuie,
și altă zăbavă mai mult nefăcând,
cum mai de curând
sirguiește
și Inorogului,
după ce de la mine închinăciune
cu plecăciune
îi vii da,
precum mâne în marginea apii,
la prundiș ieste să ne împreunăm,
îi spune,
căci acolo prietenește îl voi aștepta.
Așijderea,
precum pre alalți tovarăși
(în carii prepus de vicleșug are)
de lângă mine i-am depărtat
și altă ceva grijă împotrivnică
să nu poarte
îl înștiințadză

(căci cuvântul de credință
în mijlocul neprietiniii
cinstea și mărimea
decât în mijlocul prietiniii
mai mult și mai tare
își arată)”.

Hameleonul, de acolea ieșind,
în sine și cu sine a chiti
și în reaoa-și minte ca acestea a învălui
și a prăvăli
începu
(că precum lumina soarelui
la ochii bolnavi întunecare,
așe cuvântul de linește
la inima săltătoare
tulburare
aduce):
„Oare ce poate fi această nestătătoare
și de ieri până astădzi
într-altă socoteală mutată
mintea Șoimului?
Că de pre a voroavelor semne,
carile aievea îmi arătă,
ostenința mea în zădar
și nevoința în darn
îmi va ieși.

Eu socotiiam
că toată greutatea lucrului
în coborârea Inorogului
la locul prundului stăruiește,
care lucru prin multe ale mele
crunte sudori
ieste să să săvârșească.
Iară după pogorârea lui
lucrul gata și săvârșit țineam,
a căruia mulțemită și plată,
după cele multe și mari giuruință ce-mi făcea,
fără prepus așteptam.
Apoi, nedejdea înduplecându-mi, dziceam
că, din colții dulăilor de va cumva
scăpa,
din fălcile crocodilului nici cu un mijloc
nu să va mântui.

Și așe, sau despre o parte,
sau despre alta,
rămasul bărbatului
cu trântitura muierilor tot voi dobândi
și gândul mieu început tot voi isprăvi.
Iară acmu cunosc că Șoimul, poate fi,
din școala fizicăi
în școala ithicăi
au întrat, ca cum toată viața
în canoane ș-ar fi învățat
și toată hrana cu dreptate ș-ar fi aflat.
Care lucru, precum de firea șoimului
departe să fie
cine poate să nu știe?

Ce sau pre cela carile
pre această slujbă l-au trimis viclenind,
pre vecinicul nepriietin la mână să puie
nu va,
sau vădzind
că cu mâna mea
lucru greu și de laudă vrednic
ca acesta să isprăvește,
mie îmi pizmuiește
(că pizmătariul pentru ca
cinstea altuia
să nu să adaogă
șie scădere și ocară a priimii
obiciuit ieste).

Ce de vreme ce Șoimul
mintea pistriciunii penelor își asămănă,
și eu slujba în fața piei îmi voi întoarce,
nici după socoteala cuiva
firea îmi voi schimba,
ce precum până acmu,
așe și de acmu fețele
și știu,
și pociu a mi le schimba”.

Did you like this? Share it: