Zi: 17 noiembrie 2012

†

Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina
(Luca 12, 16-21)

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?

Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.

Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”.

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta.

Evanghelia ne arată că, deodată, pe neaşteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o foloseşte.

Dumnezeu l-a miluit din belşug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost aşa. Recolta aceasta neaşteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează.

De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl „înnebuneşte” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale.

În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu şi de semeni. El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi.

„Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 19).

Deci, bogatul era stăpânit de o lăcomie fără margini şi de o iubire pătimaşă de sine, despre care Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că este începutul tuturor patimilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea de sine a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf. Fac. 3, 6), iubire trupească (pătimaşă) de sine.

Aceasta a făcut ca grija lui principală să fie, de-atunci, aceea de a discerne între ceea ce este plăcut şi ceea ce este dureros, pentru a alege fără abatere doar plăcerea simţurilor, considerată ca fiind binele vrednic de dorit. Aşa a ajuns omul să cultive, de fapt, principiul propriei sale morţi,  considerându-l, din înşelare, plenitudine a fiinţării lui. Aşadar, în jurul iubirii pătimaşe de sine, ne spune Sfântul Maxim, „se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor…”1*.

Astfel, păcatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam şi Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunoştinţă, neascultare, nepostire şi nepocăinţă, a avut ca urmare moartea spirituală şi fizică a omului (cf. Romani 6, 23).

Pentru Adam şi Eva, darurile create şi limitate au devenit mai importante decât Creatorul şi Dăruitorul lor nelimitat şi veşnic. Atitudinea lor n-a fost euharistică, ci posesivă şi exploatatoare.

Profitul devine mai valoros decât Persoana.

Dar când omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creaţia devine ostilă omului, iar relaţiile dintre oameni se degradează (cf. Facere 3, 1-18).

Când creaţia încetează de a mai fi fereastră şi scară de urcuş spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despărţitor, idol şi mormânt al omului (cf. Facere 3, 19).

Iar din acest determinism înrobitor al păcatului – fiindcă şi iubirea plăcerii, şi refuzul durerii nasc deopotrivă patimile – firea omenească a putut fi eliberată numai prin iconomia Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, „ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate”2*.

Numai prin Hristos Domnul şi în El, firea umană a biruit definitiv atât puterea ispitei plăcerii, cât şi pe cea a fricii de durere.

Astfel a fost dobândită pentru om putinţa nepătimirii, adică a libertăţii desăvârşite faţă de păcat şi faţă de patimile egoiste – boli sufleteşti prin care el este subjugat şi împins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Întruparea Domnului, spune Sfântul Maxim, veacurile pregătirii tainei celei din veac ascunse (cf. 1 Tim. 3, 16) s-au încheiat, dar cele în cursul cărora „ne va arăta Dumnezeu bogăţia covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând în cei vrednici îndumnezeirea”3*, n-au ajuns încă la sfârşit. Când se vor împlini şi acestea, El se va uni cu toţi, „după har, cu cei vrednici” şi „în afară de har, cu cei nevrednici”4*.

Celor dintâi li se va dărui astfel o bucurie negrăită şi nesfârşită, în timp ce pentru ceilalţi rămânerea în afara harului şi a legăturii iubirii va fi trăită ca un chin nemăsurat şi veşnic, pentru că s-au închis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine faţă de Dumnezeu, faţă de creaţie şi faţă de semeni, ca şi cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a cărui gândire autosuficientă nu se mai referă la Dumnezeu, omul însuşi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent şi etern în el. El parcă este condamnat să se mulţumească doar cu o existenţă efemeră şi cu fericirea limitată pe care o procură avid şi cu orice preţ în lumea materială limitată şi perisabilă.

Toate acestea se realizează în societatea secularizată care îşi este suficientă sieşi, se închide în ea însăşi ori devine totalitaristă şi opresivă în numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transformă repede în idoli sau în ideologii ale puterii.

Comunitatea contemporană, chinuită de egoism şi indiferenţă, a devenit astfel o simplă „existenţă comunitară”, lipsită de roadele adevăratei comuniuni izvorâte din iubire şi ajutorare. Într-un spaţiu al profitului necondiţionat, oamenii sunt transformaţi adesea în obiecte sau în cifre cu semnificaţii economice.

Unii sociologi contemporani au afirmat că dintre toate civilizaţiile existente până acum în istorie, civilizaţia actuală este cea mai narcisistă, care iubeşte să se vadă pe sine şi să se asculte pe sine, să se laude pe sine, să se rezeme doar pe sine şi să fie sieşi suficientă.

Omul narcisist nu are altă preocupare decât propria persoană.

De aceea, civilizaţia narcisistă este de fapt o civilizaţie autosuficientă, arogantă şi individualistă, fără referire la valori eterne sau transcendente.

Viaţa omului care trăieşte fără a se mai raporta la Dumnezeu şi la semeni este de obicei împovărată de ataşarea cu patimă de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava şi privilegiile demnităţilor lumeşti, de căutarea aproape cu disperare a plăcerii egoiste.

Astfel, omul uită uşor, aşa cum constată Sfântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu a unit lumea aceasta „cu luptele, ostenelile, sudorile”, că veacul de acum este doar „stadion”, iar abia cel ce va să fie este „cunună”.

Iraţionalitatea celui care se supune de voie „celor mai slabe ca umbra”, adică patimilor egoiste, este însă plătită scump încă de aici, prin trăirea continuă şi chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale, pierdere care va veni inevitabil.

Însă perceperea vremelniciei realităţilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providenţial pentru ca el să-şi ridice privirea minţii şi toată dorirea sa către statornicia şi bucuria netrecătoare a valorilor spirituale.

Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se întâmplă în viaţa aceasta şi-L va slăvi pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Îţi merge bine? Binecuvintează pe Dumnezeu, şi binele rămâne. Îţi merge rău? Binecuvintează pe Dumnezeu, şi răul se duce”.

Însă omul secularizat contemporan percepe această lume ca şi cum ar fi realitatea ultimă şi unică, pe care o foloseşte ca şi cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creaţie. Astfel, omul nu mai este responsabil în faţa Creatorului şi se comportă în creaţie de o manieră egoistă, posesivă şi chiar iresponsabilă, fără a se îngriji de viaţa generaţiilor viitoare.

Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul secularizat exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Prin urmare, omul nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte.

Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este o consecinţă a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat. Acesta nu mai ia în considerare legătura de viaţă care există între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor.

Omul uită sau nu vrea să-şi mai amintească de faptul că Dumnezeu este dăruitorul existenţei create, natură şi om. Aşadar, libertatea omului, a fiecăruia şi a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă şi sfântă a vieţii într-o legătură a degradării şi a morţii.

Pe de altă parte, raţiunea umană credincioasă şi rugătoare vede toată creaţia ca dar al lui Dumnezeu, un dar care trebuie cultivat şi împărtăşit. Deci, ea este o casă euharistică sau recunoscătoare în faţa Raţiunii divine care a creat lumea.

Mai mult, raţiunea rugătoare consideră pe fiecare om ca fiind o icoană sau un chip al lui Hristos.

În rugăciune, raţiunea umană contemplă întreaga creaţie în iubirea şi mila lui Dumnezeu, iar nu în singurătate şi suficienţă sau în incertitudine şi hazard. Hristos ne spune că trebuie să ne iubim aproapele aşa cum El îl iubeşte, aşa cum Dumnezeu îl iubeşte (cf. Ioan 15, 12). Adică noi trebuie să iubim pe aproapele în prezenţa lui Hristos şi cu iubirea pe care Hristos ne-o dăruieşte în Duhul Sfânt.

De aceea, Sfinţii Părinţi fac diferenţă între iubirea naturală egoistă, care e deseori marcată de păcat, şi iubirea ca dar al Duhului Sfânt, care este comunicat în rugăciune şi în toată viaţa sacramentală a Bisericii. Nu trebuie deci să ne iubim aproapele într-un mod posesiv şi utilitarist, ci în mod euharistic (recunoscător), ca prezenţă şi dar pentru o comuniune sfântă şi mântuitoare (cf. Matei 25, 31-46), ca întâlnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoiaş.

Raţiunea luminată de credinţă rugătoare confirmă adevărul că fiinţa umană este creată pentru viaţa veşnică, pentru Înviere, pentru a participa la bucuria şi iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru că cel ce iubeşte pe Hristos va fi menţinut veşnic de Hristos în această iubire divino-umană.

De asemenea, dogmele credinţei creştine sunt dogmele vieţii veşnice şi ale libertăţii infinite, întrucât conţinutul lor intim şi ultim este iubirea însăşi a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care ne revelează şi ne comunică viaţa infinită şi veşnică a Sfintei Treimi.

Aşadar, Evanghelia de azi, rânduită de Biserică să fie citită la începutul Postului Naşterii Domnului, ca perioadă de urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai voii lui Dumnezeu şi pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, este un îndemn la schimbarea modului de a vieţui, căutând mai întâi de toate „îmbogăţirea în Dumnezeu” prin comuniunea cu El în rugăciune şi cu semenii în faptele iubirii milostive.

Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, să postească şi să se roage mai mult.

Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învăţăm să „avem gândul (gândirea) lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16), să vorbim duhovniceşte ca Hristos: „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 11) şi să trăim duhovniceşte: „umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi” (Efeseni 5, 1-2; cf. Coloseni 3, 1-4 şi 17).

Aşadar, postul sfinţeşte gândul, cuvântul şi fapta noastră. De la cuvântul demolator, degradant şi tulburător, care ia forma jignirii, a minciunii, a defăimării, a clevetirii, a judecării aproapelui nostru, postul şi rugăciunea ne ajută să trecem la cuvântul ziditor, care întăreşte comuniunea dintre oameni; care nu înjoseşte, ci înalţă; care nu dezbină, ci uneşte. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că atunci postim cu adevărat când ne înfrânăm şi de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora.

Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste (mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea), luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmării ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine.

Existenţa egoistă păcătoasă, numită simbolic „trup” sau „carne”, înţeleasă nu ca materie, ci ca despărţire sau înstrăinare a omului de Dumnezeu şi ca autosuficienţă sau autoafirmare egoistă, în afara comuniunii de iubire, poate fi vindecată numai prin refacerea comuniunii duhovniceşti a omului cu Dumnezeu: „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. (…) Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 9-10 şi 13).

Întrucât „faptele trupului”, ca manifestări ale existenţei umane egoiste şi căzute, împiedică pe om să intre în Împărăţia iubirii şi sfinţeniei veşnice a lui Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania şi milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betleemului în sufletele noastre.

Astfel, simţim că Hristos Se naşte în sufletul nostru, aducând în el pacea şi bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace şi între oameni bunăvoire, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia românească, vol. III, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 38.
2. Idem, p. 373.
3. Idem, p. 101.
4. Idem, p. 362.