Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 17 noiembrie, 2012

Predică la Duminica a XXVI-a după Rusalii

Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina
(Luca 12, 16-21)

„Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?

Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.

Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”.

*

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii ne prezintă chipul unui bogat lacom, nemulţumitor şi nemilostiv, ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta.

Evanghelia ne arată că, deodată, pe neaşteptate, Dumnezeu i-a făcut bogatului o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o foloseşte.

Dumnezeu l-a miluit din belşug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora. Dar nu a fost aşa. Recolta aceasta neaşteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează.

De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl „înnebuneşte” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale.

În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu şi de semeni. El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi.

„Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12, 19).

Deci, bogatul era stăpânit de o lăcomie fără margini şi de o iubire pătimaşă de sine, despre care Sfinţii Părinţi ai Bisericii învaţă că este începutul tuturor patimilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea de sine a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf. Fac. 3, 6), iubire trupească (pătimaşă) de sine.

Aceasta a făcut ca grija lui principală să fie, de-atunci, aceea de a discerne între ceea ce este plăcut şi ceea ce este dureros, pentru a alege fără abatere doar plăcerea simţurilor, considerată ca fiind binele vrednic de dorit. Aşa a ajuns omul să cultive, de fapt, principiul propriei sale morţi,  considerându-l, din înşelare, plenitudine a fiinţării lui. Aşadar, în jurul iubirii pătimaşe de sine, ne spune Sfântul Maxim, „se învârteşte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii, din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor…”1*.

Astfel, păcatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam şi Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunoştinţă, neascultare, nepostire şi nepocăinţă, a avut ca urmare moartea spirituală şi fizică a omului (cf. Romani 6, 23).

Pentru Adam şi Eva, darurile create şi limitate au devenit mai importante decât Creatorul şi Dăruitorul lor nelimitat şi veşnic. Atitudinea lor n-a fost euharistică, ci posesivă şi exploatatoare.

Profitul devine mai valoros decât Persoana.

Dar când omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creaţia devine ostilă omului, iar relaţiile dintre oameni se degradează (cf. Facere 3, 1-18).

Când creaţia încetează de a mai fi fereastră şi scară de urcuş spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despărţitor, idol şi mormânt al omului (cf. Facere 3, 19).

Iar din acest determinism înrobitor al păcatului – fiindcă şi iubirea plăcerii, şi refuzul durerii nasc deopotrivă patimile – firea omenească a putut fi eliberată numai prin iconomia Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, „ţinta fericită (sfârşitul) pentru care s-au întemeiat toate”2*.

Numai prin Hristos Domnul şi în El, firea umană a biruit definitiv atât puterea ispitei plăcerii, cât şi pe cea a fricii de durere.

Astfel a fost dobândită pentru om putinţa nepătimirii, adică a libertăţii desăvârşite faţă de păcat şi faţă de patimile egoiste – boli sufleteşti prin care el este subjugat şi împins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Întruparea Domnului, spune Sfântul Maxim, veacurile pregătirii tainei celei din veac ascunse (cf. 1 Tim. 3, 16) s-au încheiat, dar cele în cursul cărora „ne va arăta Dumnezeu bogăţia covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând în cei vrednici îndumnezeirea”3*, n-au ajuns încă la sfârşit. Când se vor împlini şi acestea, El se va uni cu toţi, „după har, cu cei vrednici” şi „în afară de har, cu cei nevrednici”4*.

Celor dintâi li se va dărui astfel o bucurie negrăită şi nesfârşită, în timp ce pentru ceilalţi rămânerea în afara harului şi a legăturii iubirii va fi trăită ca un chin nemăsurat şi veşnic, pentru că s-au închis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine faţă de Dumnezeu, faţă de creaţie şi faţă de semeni, ca şi cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a cărui gândire autosuficientă nu se mai referă la Dumnezeu, omul însuşi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent şi etern în el. El parcă este condamnat să se mulţumească doar cu o existenţă efemeră şi cu fericirea limitată pe care o procură avid şi cu orice preţ în lumea materială limitată şi perisabilă.

Toate acestea se realizează în societatea secularizată care îşi este suficientă sieşi, se închide în ea însăşi ori devine totalitaristă şi opresivă în numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transformă repede în idoli sau în ideologii ale puterii.

Comunitatea contemporană, chinuită de egoism şi indiferenţă, a devenit astfel o simplă „existenţă comunitară”, lipsită de roadele adevăratei comuniuni izvorâte din iubire şi ajutorare. Într-un spaţiu al profitului necondiţionat, oamenii sunt transformaţi adesea în obiecte sau în cifre cu semnificaţii economice.

Unii sociologi contemporani au afirmat că dintre toate civilizaţiile existente până acum în istorie, civilizaţia actuală este cea mai narcisistă, care iubeşte să se vadă pe sine şi să se asculte pe sine, să se laude pe sine, să se rezeme doar pe sine şi să fie sieşi suficientă.

Omul narcisist nu are altă preocupare decât propria persoană.

De aceea, civilizaţia narcisistă este de fapt o civilizaţie autosuficientă, arogantă şi individualistă, fără referire la valori eterne sau transcendente.

Viaţa omului care trăieşte fără a se mai raporta la Dumnezeu şi la semeni este de obicei împovărată de ataşarea cu patimă de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava şi privilegiile demnităţilor lumeşti, de căutarea aproape cu disperare a plăcerii egoiste.

Astfel, omul uită uşor, aşa cum constată Sfântul Ioan Gură de Aur, că Dumnezeu a unit lumea aceasta „cu luptele, ostenelile, sudorile”, că veacul de acum este doar „stadion”, iar abia cel ce va să fie este „cunună”.

Iraţionalitatea celui care se supune de voie „celor mai slabe ca umbra”, adică patimilor egoiste, este însă plătită scump încă de aici, prin trăirea continuă şi chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale, pierdere care va veni inevitabil.

Însă perceperea vremelniciei realităţilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providenţial pentru ca el să-şi ridice privirea minţii şi toată dorirea sa către statornicia şi bucuria netrecătoare a valorilor spirituale.

Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se întâmplă în viaţa aceasta şi-L va slăvi pe Dumnezeu în orice împrejurare a vieţii, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând: „Îţi merge bine? Binecuvintează pe Dumnezeu, şi binele rămâne. Îţi merge rău? Binecuvintează pe Dumnezeu, şi răul se duce”.

Însă omul secularizat contemporan percepe această lume ca şi cum ar fi realitatea ultimă şi unică, pe care o foloseşte ca şi cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creaţie. Astfel, omul nu mai este responsabil în faţa Creatorului şi se comportă în creaţie de o manieră egoistă, posesivă şi chiar iresponsabilă, fără a se îngriji de viaţa generaţiilor viitoare.

Lacom de câştig sau profit imediat şi nelimitat, omul secularizat exploatează în mod excesiv şi neraţional pământul, fără să-i protejeze sănătatea sa naturală. Prin urmare, omul nu mai sfinţeşte pământul, ci îl otrăveşte, îl degradează şi-l îmbolnăveşte.

Ca atare, criza ecologică sau criza mediului înconjurător este o consecinţă a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat. Acesta nu mai ia în considerare legătura de viaţă care există între creaţie şi Creator, între dar şi Dăruitor.

Omul uită sau nu vrea să-şi mai amintească de faptul că Dumnezeu este dăruitorul existenţei create, natură şi om. Aşadar, libertatea omului, a fiecăruia şi a tuturor împreună, este cea care poate transforma o legătură sănătoasă şi sfântă a vieţii într-o legătură a degradării şi a morţii.

Pe de altă parte, raţiunea umană credincioasă şi rugătoare vede toată creaţia ca dar al lui Dumnezeu, un dar care trebuie cultivat şi împărtăşit. Deci, ea este o casă euharistică sau recunoscătoare în faţa Raţiunii divine care a creat lumea.

Mai mult, raţiunea rugătoare consideră pe fiecare om ca fiind o icoană sau un chip al lui Hristos.

În rugăciune, raţiunea umană contemplă întreaga creaţie în iubirea şi mila lui Dumnezeu, iar nu în singurătate şi suficienţă sau în incertitudine şi hazard. Hristos ne spune că trebuie să ne iubim aproapele aşa cum El îl iubeşte, aşa cum Dumnezeu îl iubeşte (cf. Ioan 15, 12). Adică noi trebuie să iubim pe aproapele în prezenţa lui Hristos şi cu iubirea pe care Hristos ne-o dăruieşte în Duhul Sfânt.

De aceea, Sfinţii Părinţi fac diferenţă între iubirea naturală egoistă, care e deseori marcată de păcat, şi iubirea ca dar al Duhului Sfânt, care este comunicat în rugăciune şi în toată viaţa sacramentală a Bisericii. Nu trebuie deci să ne iubim aproapele într-un mod posesiv şi utilitarist, ci în mod euharistic (recunoscător), ca prezenţă şi dar pentru o comuniune sfântă şi mântuitoare (cf. Matei 25, 31-46), ca întâlnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoiaş.

Raţiunea luminată de credinţă rugătoare confirmă adevărul că fiinţa umană este creată pentru viaţa veşnică, pentru Înviere, pentru a participa la bucuria şi iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru că cel ce iubeşte pe Hristos va fi menţinut veşnic de Hristos în această iubire divino-umană.

De asemenea, dogmele credinţei creştine sunt dogmele vieţii veşnice şi ale libertăţii infinite, întrucât conţinutul lor intim şi ultim este iubirea însăşi a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat, Care ne revelează şi ne comunică viaţa infinită şi veşnică a Sfintei Treimi.

Aşadar, Evanghelia de azi, rânduită de Biserică să fie citită la începutul Postului Naşterii Domnului, ca perioadă de urcuş interior al sufletului în comuniunea sfinţilor împlinitori ai voii lui Dumnezeu şi pregătire duhovnicească pentru întâmpinarea marii sărbători a Crăciunului, este un îndemn la schimbarea modului de a vieţui, căutând mai întâi de toate „îmbogăţirea în Dumnezeu” prin comuniunea cu El în rugăciune şi cu semenii în faptele iubirii milostive.

Perioada postului este un interval de timp în care omul trebuie să asculte mai mult cuvântul lui Dumnezeu din Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, să postească şi să se roage mai mult.

Postul pacifică patimile egoiste, luminează mintea, sfinţeşte simţirile, schimbă atitudinea şi comportamentul faţă de oameni şi faţă de natură, înţelegându-le pe toate în lumina prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu. Astfel învăţăm să „avem gândul (gândirea) lui Hristos” (1 Corinteni 2, 16), să vorbim duhovniceşte ca Hristos: „Dacă vorbeşte cineva, cuvintele lui să fie ca ale lui Dumnezeu” (1 Petru 4, 11) şi să trăim duhovniceşte: „umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi” (Efeseni 5, 1-2; cf. Coloseni 3, 1-4 şi 17).

Aşadar, postul sfinţeşte gândul, cuvântul şi fapta noastră. De la cuvântul demolator, degradant şi tulburător, care ia forma jignirii, a minciunii, a defăimării, a clevetirii, a judecării aproapelui nostru, postul şi rugăciunea ne ajută să trecem la cuvântul ziditor, care întăreşte comuniunea dintre oameni; care nu înjoseşte, ci înalţă; care nu dezbină, ci uneşte. De aceea, Sfinţii Părinţi spun că atunci postim cu adevărat când ne înfrânăm şi de la vorbirea de rău sau de la judecarea altora.

Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste (mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea), luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmării ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine.

Existenţa egoistă păcătoasă, numită simbolic „trup” sau „carne”, înţeleasă nu ca materie, ci ca despărţire sau înstrăinare a omului de Dumnezeu şi ca autosuficienţă sau autoafirmare egoistă, în afara comuniunii de iubire, poate fi vindecată numai prin refacerea comuniunii duhovniceşti a omului cu Dumnezeu: „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate. (…) Dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Romani 8, 9-10 şi 13).

Întrucât „faptele trupului”, ca manifestări ale existenţei umane egoiste şi căzute, împiedică pe om să intre în Împărăţia iubirii şi sfinţeniei veşnice a lui Dumnezeu, vremea postului, unit cu rugăciunea, Spovedania, Împărtăşania şi milostenia, este o perioadă de pregătire pentru a primi lumina Betleemului în sufletele noastre.

Astfel, simţim că Hristos Se naşte în sufletul nostru, aducând în el pacea şi bucuria cerească, pentru ca pe pământ să fie pace şi între oameni bunăvoire, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

1. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia românească, vol. III, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2008, p. 38.
2. Idem, p. 373.
3. Idem, p. 101.
4. Idem, p. 362.

Istoria începe de oriunde o privești [52]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a.

***

Pe foaia de titlu a cărții scrie:

Liturgica Bisericei Ortodoxe. Cursuri universitare, de Dr. Vasile Mitrofanovici, fost profesor p. o. teologia practică la facultatea teologică din Cernăuți, prelucrate, completate și editate de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi și acum din nou editate și completate de Dr. în Teologie și Filosofie Nectarie Nicolae Cotlarciuc, Arhiepiscop și Mitropolit al Bucovinei, fost profesor universitar pentru Teologia practică, Ed. Consiliului eparhial ort. rom. din Bucovina, Cernăuți, 1929”[1].

Cartea are 908 pagini, de la 909 la 926 găsim un Indice de nume numit Registru.

Tabla de materii, adică Cuprinsul, se află la p. XXI-XXXII, pus la începutul cărții.

Și după problemele introductive urmează Liturgica generală. Care are mai multe secțiuni: persoanele liturgice, timpurile liturgice, ajunări și posturi, zilele morților, locuri liturgice, lucruri liturgice.

Formele fundamentale încep odată cu p. 297. Și sunt acestea: rugăciunea liturgică, cântarea liturgică, citirea Sfintei Scripturi, predica.

Liturgica specială începe cu p. 454 și cuprinde: cele 7 Laude bisericești, Sfânta Liturghie, diverse Rânduieli bisericești, Sfintele Taine (Botez, Mir, Euharistie, Pocăință, Preoție, Cununie și Maslu), Euhologii sau Sacramentalii de la p. 854, cu care se termină cartea.

Despre autorul de drept al cărții, Dr. Vasile Mitrofanovici, avem doar aproape o jumătate de pagină de informații. Situată după Introducere.

De aici aflăm că s-a născut în 1831, în Budeniț, o localitate în Bucovina, a făcut liceul la Cernăuți și s-a specializat în Teologie practică la Viena.

În 1856 a fost hirotonit preot și a început suplinirea la catedra de Teologie practică a Institutului Teologic din Cernăuți.

În 1859 a devenit administrator parohial la Vicovul de Sus, în 1861 a devenit profesor agregat iar în 1864 profesor titular al Institutului.

Se înființează Universitatea de la Cernăuți în 1875 și autorul devine profesor universitar titular al Facultății de Teologie din Cernăuți.

În anii 1876-1877 și 1882-1883 a fost decanul facultății, în 1879 primește distincția DHC[2] iar în 1880 e hirotesit arhiprezbiter stavrofor.

A fost și deputat în Parlamentul din Viena și a murit în 1888 la Marienbad, din cauza unei boli de inimă.

Portretul său…prezent în carte înainte de datele biografice: (fotografie).

Instituirea Euharistiei [Mt. 26, 27; Mc. 14, 22; Lc. 22, 19; I Cor. 11, 23], a Botezului [Mt. 28, 19], a Pocăinței [Mt. 18, 18], a Preoției [Mt. 28, 19; Mc. 16, 15; In. 20, 21, 22; Efes. 4, 11; I Cor. 1, 17; F. Ap. 20, 28][3].

Punerea mâinilor la binecuvântare [Mt. 19, 15; Lc. 24, 50; Mt. 16, 18]; nopți petrecute în rugăciune [Lc. 6, 12; 22, 41]; ridicarea ochilor spre cer la rugăciune [In. 17, 1]; îngenuncherea la rugăciune [Lc. 22, 41]; căderea cu fața la pământ în timpul rugăciunii [Mt. 26, 39]; venirea la Biserică [In. 2, 13; Mc. 3, 1]; râvna pentru Biserică [In. 2, 13]; moduri de rugăciune [Mt. 6, 5; Lc. 11, 2], rugăciunea în comun [Mt. 18, 19]; îndemn spre rugăciune [Lc. 11, 9; 22, 40; Mt. 26, 41]; predica în Biserică [Mc. 6, 2; In. 7, 15]; ținerea sărbătorilor [Mt. 26, 18; Mc. 6, 2; In. 7, 14], post și fapte bune [Mt. 4, 2; 17, 21; Mc. 9, 29][4].

„Sinagogele” (p. 8), „Christos” (p. 8), „persecuțiune” (p. 9), „Cartago” (p. 10) pentru Cartagina, „Moisi” (p. 11).

Volumul pe care îl consult e subliniat cu roșu din belșug.

„Cultul cuprinde inima poporului și o stăpânește” (p. 18).

Folosește pe harismatic și sacramental în p. 19, pune cratimă între creștin și ortodox (p. 19), „sfințenia mistică” (p. 19), „punctul de culminațiune al serviciului dumneze[i]esc” (p. 19)…iar limba de lemn/ scolastică a cărții se regăsește și în Liturgica de mai târziu, editată de Părintele Profesor Ene Braniște[5].

Dacă nu aș ști despre ce e vorba în cultul Bisericii…mi-aș face o părere foarte contorsionată din manualele lui Mitrofanovici și Braniște.

„Nicolae Cavasilas” (p. 48), „Simeon Tesalonicheanul” (p. 48), citează, la subsol, titlurile cărților patristice în limba greacă, știa bibliografia liturgică până la vremea lui, citează și cărți în limba rusă la subsol…iar ultimul manual cu care era la curent era cel al lui Badea Cireșeanu, apărut la București.

Cartea prezintă o bibliografie impresionantă pentru Teologia liturgică.  Citează și cărți în limbile latină, germană, franceză, italiană, engleză.

Lectori = anagnoști = citeți (p. 87). Despre exarhi (p. 90), patriarhi și arhiprezbiteri (p. 91), sinceli (prezbiterii care își au chilia lângă cea a episcopului) (p. 92), protosinceli, igumeni și arhimandriți (p. 93), arhidiaconi (p. 94), acoluți (p. 95), exorciști (p. 96) și ostiari (p. 97).

Despre protopsalți, canonarhi și înmormântători[6]. Ecclesiarhul (p. 100), cantorii (p. 103), serbarea duminicii de la p. 111.

Apusenii au prăznuit, la început, Nașterea Domnului la 25 decembrie iar răsăritenii la 6 ianuarie[7].

„Legea mosaică” (p. 122), în p. 129 e citată omilia Sfântului Ioan Gură de Aur în care acesta vorbește despre nestricarea Sfintei Agheasme, Întâmpinarea Domnului a început să se prăznuiască în Răsărit începând cu secolul al V-lea d. Hr. (p. 132) iar despre Duminica stâlpărilor sau a floriilor avem date de la Sfântul Ambrozie, de la Sfântul Ioan Gură de Aur, de la Sfântul Epifanie al Salaminei[8].

Stabilirea datei pascale (p. 139), evreii, de Cincizecimea lor, își împodobeau sinagogile și casele cu ramuri, verdețuri și flori, pentru că Legea s-a dat când toate erau înflorite (p. 147), începând cu secolul al V-lea avem omilii patristice la Schimbarea la față (p. 148) iar catolicii au început să aibă praznicul de pe 6 august tocmai în secolul al 15-lea, datorită papei Calixt III, după ce creștinii i-au învins pe turci la Belgrad, în anul 1457[9].

Despre Adormirea Preacuratei începând cu p. 159 și folosește „ajunare” pentru post, de aceea, în p. 185, începe subsecvența care se referă la „Ajunarea patruzecimii”.

Autorul citează Sfinte canoane, Sfinți Părinți, teologi și manuale de tot felul ceea ce face din acest manual unul profund științific.

Despre locașul bisericesc de la p. 207. Despre amvon (p. 229), tetrapod = proschinitar (p. 230), „ținterime” (p. 235) pentru cimitire, despre lumânare (p. 238-240), despre tămâie (p. 241-242).

Lumânarea, spune autorul, simbolizează trupul lui Hristos[10] iar în p. 241 spune că Sfântul Ambrozie a vorbit în Comentariul său la Luca despre tămâierea în Biserică.

Însă în n. 3, a p. 241, și Mitrofanovici, din păcate, îl considera „pseudo” pe Sfântul Dionisie Areopagitul, citând PG 3, unde Sfântul Dionisie nu apare sub specia „pseudo”. Adică despre cum mistifică adevărul Sfinților cineva, când nu citează sursele în mod acurat, ci se ia după „moda” teologică a timpului său.


[1] O vom cita: Liturgica, ed. Mitrofanovici, p.

[2] Titlul de Doctor Honoris Cusa. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Doctor_honoris_causa.

[3] Liturgica, ed. Mitrofanovici, p. 6-7.

[4] Idem, p. 7.

[6] Liturgica, ed. Mitrofanovici, p. 98-99.

[7] Idem, p. 119.

[8] Idem, p. 134.

[9] Idem, p. 149.

[10] Idem, p. 239.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [2]

Maniu combină uneori simplitatea observației, care poate părea vlahuțiană, cu tensiunea modernistă a deznădejdii, cu stridența strigătului interior de groază:

Un înger a sunat din trâmbiți: Primăvara…
Și uite cum întreg pământul a-nverzit
și flori mai albe sau mai galbene ca ceara,
atât de simplu pretutindeni s-au ivit.

Aicea sunt și pasările călătoare…
Tot drumul înspre primăvară mână.
În cel mai fraged, sfânt și dulce soare,
un cuc pestriț în mărul alb se-ngână.

Departe-n munți e încă iarnă-adâncă,
Dar munții sunt atâta de departe…
Și-acolo îngerul o să învie pom și stâncă,
și numai sufletul o să rămâie-n moarte.
(Un înger a sunat)

Poezia e construită pe o schemă psihologică oximoronică, pe care o utiliza adesea și Bacovia, dar propunând o altă sensibilitate.

Contemplația peisagistică se situează undeva între Vlahuță și Minulescu, între observația simplă a naturii și unda lirică afectivă cu aer simbolist-maladiv – ceea ce prezintă o notă de inedit

S-ar putea ca poetul să fi ales intenționat să se păstreze într-un registru minor…ca o altă formă de protest, ca un tip de frondă literară, care încearcă să revitalizeze un tipar afectiv părut elementar și discreditabil.

Alții revitalizau balada…despre care am vorbit.

Reducția la elementar, la schemă, la câteva afecte dominante, așa-zis ancestrale, în poezie, era forma de protest împotriva decrepitudinii generale, pe care o acuzau moderniștii antimoderni (ca să folosesc terminologia lui Antoine Compagnon).

Adrian Maniu face parte însă dintre antimodernii/ tradiționaliștii moderniști, dar se individualizează printr-un discurs liric ambiguu, în care întoarcerea la elementaritatea rustică sau la observația nesofisticată a naturii e însoțită de expresia cea mai evidentă a scepticismului modernist…la adresa modernismului.

Acești poeți funcționează ca niște seismografe spirituale în epoca lor.

Sensibilitatea lui tinde spre a nota sau a construi peisaje, specific tradiționaliste, care să poarte amprenta dezabuzării, a sentimentului apocaliptic al suprimării, a finalului de experiență și de veac, proprii poeziei simboliste și poeților blestemați (începând de la Baudelaire):

Urmăresc linia pomilor pe cer,
Îmi leagăn privirea pe frunze plouate
Asta e toamna, cu apusuri cercănate,
Și zarea pădurilor de cer.

Ascult: Toate zgomotele, rărite,
Ca verdele de pe tulpini…
Dar au venit ciori răgușite,
În zbor închipuind o coroană de spini.

Pe albastrul mai blând, ca oricând,
Stolul negru leagă cercuri, și răsună,
În nesfârșită mlădiere urcând,
Spre răsărirea sfârșitului de lună.

Albă strălucire a zăpezilor viitoare,
Vis aburind deasupra humei,
Înalt, și tristă, Luna care moare,
Veghează la capătul lumei.
(Vedenie de toamnă)

E veacul final al apostaziei, sfârșit de lume…pe care poetul îl reproduce în viziuni poetice agonice, în care albul (lunii apunânde și al zăpezilor viitoare”) și negrul (ciorilor croncănind geometric pedeapsa neliniștii sufletești, ca o neagră cunună de spini), blândețea și suferința torturantă, lumina și întunericul se înfruntă într-un orizont contemplat de conștiință.

Antagonismul agonic e lesne de sesizat.

Poetul transformă notația realistă într-un peisaj simbolic, interior, spiritualizat.

Luna este receptată dintr-o tradiție foarte veche, ca simbol al transcendenței, pe care l-a fructificat cu toate potențele Eminescu. Sfârșit de lună și capăt de lume simbolizează de aceea, în continuitatea romanticilor, sfârșit de epocă a spiritului, a creștinismului, instaurare a unei obscurități spirituale care produce panică, alertă, așteptare înfrigurată a unui viitor necunoscut.

Care poate fi întuneric…sau care poate fi lumină

Între moarte și renaștere a creștinismului se duce bătălia, începând cu romantismul…

Senzația dominantă este, de aceea, de clar-obscur psihologic și spiritual, de luptă interioară cu tenebrele născute de un complex istorico-social.

Anotimpurile au și ele prestație simbolică.

Însă…legat și de resurecția baladei…se poate observa la Adrian Maniu și o tendință spre un lirism exprimat prozaic.

Prozaismul acesta reprezintă opțiunea pentru renunțarea la finețuri poetice, la subtilități metaforice…o linie care, în mod paradoxal, venind dinspre tradiționalism, pregătește postmodernismul, care va tăia punțile cu alegorismul/ metaforismul debordant al unor Arghezi, Blaga, Barbu…

De aceea, am purtat discuția despre moderniști antimoderni și despre antimoderniști/ tradiționaliști moderni

Maniu este de altfel autorul unor poeme în proză (vezi Versuri în proză, EPL, 1965) care sunt mai mult…proză/ narațiune.

Un fel de sculptură a unor mâini, de Rodin, care este modernă pentru că se numește…Catedrala.

Unii citesc, alții înțeleg sintagmele…

  • Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti a împlinit ieri, 16 noiembrie 2012, 131 de ani de funcționare. A fost înființată pe data de 16 noiembrie 1881.
  • Donațiile primite de partide în actuala campanie electorală: USL : 3.007. 323 lei, UDMR: 195.200 lei, PD-L: 1. 386. 618 lei; PP-DD: 1. 379. 236 lei; PRM: 7. 800 lei.
  • Biblioteca Metropolitană Bucureşti organizează astăzi, 17 noiembrie 2012, între orele 17:00-23:00, o seară de evenimente culturale în cadrul programului naţional „Nocturna Bibliotecilor” (program iniţiat de ANBPR). Vă invităm într-o ambianţă plină de surprize, care îmbină culturalul cu ineditul şi din care nu vor lipsi clowni si tombole, mini-cenacluri literare şi concerte, proiecţii de film şi ateliere creative”. Locația: Sediul Central „Mihail Sadoveanu”, Str. Tache Ionescu nr. 4, sect. 1.
  • În Arad este de notorietate de pildă faptul că Flavius Luigi Măduţa, vicepreşedinte al PSD Arad şi candidat la un post de deputat în colegiul în care candidează şi Mihail Neamţu din partea ARD, este omul de casă al fostului şef al ANAF Sorin Blejnar, unul dintre stâlpii regimului Băsescu-PDL. La fel de cunoscută este şi prietenia strânsă dintre Măduţa, contracandidatul lui Neamţu, şi Dacian Tolea, unul dintre fondatorii Noii Republici, adică exact partidul lui Mihai Neamţu!”. Adică Mihail Neamțu câștigă…prin aranjamente…și devine „de notorietate” ca și fiul lui Conu’ Alecu.
  • Varujan Vosganian: „Ceea ce trebuie să facem noi, oamenii politici, este să  le dăm românilor puterea de a avea speranţe şi de a fi încrezători, în acelaşi timp. Şi să nu mai trebuiască să se mai reîntoarcă, melancolici, în timp, cu mintea cea de pe urmă”.
  • Dorin Tudoran: „Gargara electorală are și scopul de a induce ideea că atât năravurile cât și virtuțile au culoare politică. Dacă lucrurile ar sta cum le prezintă trupeții și feldmareșalii campaniilor electorale, toți cei de stânga ar fi niște cai de povară, săraci lipiți pământului, muncitori și copleșiți de bun simț social, în vreme ce toți cei de dreapta ar fi niște armăsari de lux, cu potcoave de aur, corupți și aroganți”.
  • Idem: „Nu știu dacă dl [Teodor] Baconsky a primit până acum vreun răspuns de la Cel de Sus, dar mă tem că un intelectual care nu pricepe că o critică adusă unui autor nu înseamnă, implicit, și diabolizarea principiilor unei ideologii sau că poți fi un om de stânga și fără să fii neapărat comunist are probleme de înțelegere pe care nici Dumnezeu nu i le poate rezolva; fie că sunt ele probleme de stânga, de dreapta ori de centru”.
  • Idem: „Pentru toată lumea: consider că și în cazul lui Nae Ionescu, și în cel al dlui Victor Ponta avem de-a face cu un plagiat”.
  • Mihaela Anghel: „Nu-mi place aglomerația. Nu-mi place să-mi pierd timpul. Nu-mi place să caut printre rafturi, asta în timp ce trebuie să-mi țin geanta, paltonul, fularul și eventual alte pungi. Nu-mi place să mă încălzesc și să transpir căutând haine. Din toate aceste motive, de cele mai multe ori prefer să cumpăr haine online”.
  • Roxana Iordache: „Partea proastă e că unii îl bagă în seamă [pe T. Băsescu]. În primul rând televiziunile. Care dacă l-ar ignora, l-ar îngropa”. De acord! Fără ieșitul la televizor…nimeni nu mai știe ce președinte avem…
  • Yigru Zeltil: „festinul intelectului s-a terminat cu un sughiț”.
  • Traim intr-o societate care creaza un cerc viciosnu cre[ă]m conditii pentru cei cu nevoi mai speciale, ei nu [se] pot deplasa, ceea ce ii face invizibili, ceea ce duce la ignorarea/uitarea crearii conditiilor speciale, care ii lasa pe oameni imobilizati”.
  • Dan Mihalache: „Noua ideologie băsistă, propagată de scribi mai mult sau mai puțin înzestrați intelectual, precum Cristian Câmpeanu, are tupeul să afirme că nu contează cine și cum votează, că Băsescu va schimba rezultatul alegerilor. Se construiește astăzi practic justificarea pentru un regim autoritar care ar trebui instalat după decembrie. Alo, domnul Barosso, doamna Reding, domnilor ambasadori, se aude? Place?”.
  • Adrian Năstase: „Eu îmi permit, în schimb, să întreb dacă în urma împrumutului de 20 de miliarde de dolari, luat, în numele „românilor”, de Traian Băsescu de la FMI în 2009 (înainte de alegerile prezidenţiale), a câştigat vreun „român” vreun leu? Am impresia că, din contră – fiecare „român” din cei 20 de milioane de locuitori (considerându-i şi pe maghiari tot „români”) a rămas cu o datorie la FMI de 1000 de dolari”.
  • Harta politicii românești.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén