Adrian Maniu și ravagiile întomnării [2]

Maniu combină uneori simplitatea observației, care poate părea vlahuțiană, cu tensiunea modernistă a deznădejdii, cu stridența strigătului interior de groază:

Un înger a sunat din trâmbiți: Primăvara…
Și uite cum întreg pământul a-nverzit
și flori mai albe sau mai galbene ca ceara,
atât de simplu pretutindeni s-au ivit.

Aicea sunt și pasările călătoare…
Tot drumul înspre primăvară mână.
În cel mai fraged, sfânt și dulce soare,
un cuc pestriț în mărul alb se-ngână.

Departe-n munți e încă iarnă-adâncă,
Dar munții sunt atâta de departe…
Și-acolo îngerul o să învie pom și stâncă,
și numai sufletul o să rămâie-n moarte.
(Un înger a sunat)

Poezia e construită pe o schemă psihologică oximoronică, pe care o utiliza adesea și Bacovia, dar propunând o altă sensibilitate.

Contemplația peisagistică se situează undeva între Vlahuță și Minulescu, între observația simplă a naturii și unda lirică afectivă cu aer simbolist-maladiv – ceea ce prezintă o notă de inedit

S-ar putea ca poetul să fi ales intenționat să se păstreze într-un registru minor…ca o altă formă de protest, ca un tip de frondă literară, care încearcă să revitalizeze un tipar afectiv părut elementar și discreditabil.

Alții revitalizau balada…despre care am vorbit.

Reducția la elementar, la schemă, la câteva afecte dominante, așa-zis ancestrale, în poezie, era forma de protest împotriva decrepitudinii generale, pe care o acuzau moderniștii antimoderni (ca să folosesc terminologia lui Antoine Compagnon).

Adrian Maniu face parte însă dintre antimodernii/ tradiționaliștii moderniști, dar se individualizează printr-un discurs liric ambiguu, în care întoarcerea la elementaritatea rustică sau la observația nesofisticată a naturii e însoțită de expresia cea mai evidentă a scepticismului modernist…la adresa modernismului.

Acești poeți funcționează ca niște seismografe spirituale în epoca lor.

Sensibilitatea lui tinde spre a nota sau a construi peisaje, specific tradiționaliste, care să poarte amprenta dezabuzării, a sentimentului apocaliptic al suprimării, a finalului de experiență și de veac, proprii poeziei simboliste și poeților blestemați (începând de la Baudelaire):

Urmăresc linia pomilor pe cer,
Îmi leagăn privirea pe frunze plouate
Asta e toamna, cu apusuri cercănate,
Și zarea pădurilor de cer.

Ascult: Toate zgomotele, rărite,
Ca verdele de pe tulpini…
Dar au venit ciori răgușite,
În zbor închipuind o coroană de spini.

Pe albastrul mai blând, ca oricând,
Stolul negru leagă cercuri, și răsună,
În nesfârșită mlădiere urcând,
Spre răsărirea sfârșitului de lună.

Albă strălucire a zăpezilor viitoare,
Vis aburind deasupra humei,
Înalt, și tristă, Luna care moare,
Veghează la capătul lumei.
(Vedenie de toamnă)

E veacul final al apostaziei, sfârșit de lume…pe care poetul îl reproduce în viziuni poetice agonice, în care albul (lunii apunânde și al zăpezilor viitoare”) și negrul (ciorilor croncănind geometric pedeapsa neliniștii sufletești, ca o neagră cunună de spini), blândețea și suferința torturantă, lumina și întunericul se înfruntă într-un orizont contemplat de conștiință.

Antagonismul agonic e lesne de sesizat.

Poetul transformă notația realistă într-un peisaj simbolic, interior, spiritualizat.

Luna este receptată dintr-o tradiție foarte veche, ca simbol al transcendenței, pe care l-a fructificat cu toate potențele Eminescu. Sfârșit de lună și capăt de lume simbolizează de aceea, în continuitatea romanticilor, sfârșit de epocă a spiritului, a creștinismului, instaurare a unei obscurități spirituale care produce panică, alertă, așteptare înfrigurată a unui viitor necunoscut.

Care poate fi întuneric…sau care poate fi lumină

Între moarte și renaștere a creștinismului se duce bătălia, începând cu romantismul…

Senzația dominantă este, de aceea, de clar-obscur psihologic și spiritual, de luptă interioară cu tenebrele născute de un complex istorico-social.

Anotimpurile au și ele prestație simbolică.

Însă…legat și de resurecția baladei…se poate observa la Adrian Maniu și o tendință spre un lirism exprimat prozaic.

Prozaismul acesta reprezintă opțiunea pentru renunțarea la finețuri poetice, la subtilități metaforice…o linie care, în mod paradoxal, venind dinspre tradiționalism, pregătește postmodernismul, care va tăia punțile cu alegorismul/ metaforismul debordant al unor Arghezi, Blaga, Barbu…

De aceea, am purtat discuția despre moderniști antimoderni și despre antimoderniști/ tradiționaliști moderni

Maniu este de altfel autorul unor poeme în proză (vezi Versuri în proză, EPL, 1965) care sunt mai mult…proză/ narațiune.

Un fel de sculptură a unor mâini, de Rodin, care este modernă pentru că se numește…Catedrala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *