Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 18 noiembrie, 2012

Predică despre predicator

Iubiții mei,

cei mai „vorbitori” dintre toți sunt predicatorii…pe care nu i-a chemat nimeni.

Sunt cei care s-au instalat, de la bun început, în oratorie șleampătă, în gargară de la un cap la altul, care vorbesc din amintiri…și care nu au niciodată noutăți de sus.

Nici ei nu-L cunosc pe Dumnezeu…nici Dumnezeu nu vorbește prin ei…

Ei sunt ca poeții care mimează rima, mimează pe nu știu care la modă, mimează pe clasici…dar nu mimează ce nu s-a mai zis. Pentru că ei nu pot fi poeți…ci doar imitatori de poezie.

Poeții, ca și predicatorii reali, reinventează…poezia, predica, arta, relația…pentru că vorbesc cu autoritate, cu noutate personală, cu minune…cu lucruri care nu s-au mai petrecut în acest fel…

Reinstaurează un climat de încredere și de duhovnicie…pe care un însăilător de cuvinte…nu îl poate face.

De aceea un predicator real nu se teme că va fi plagiat…pentru că predica nu constă în enunțuri…ci în starea duhovnicească ce intră în oameni.

Și vorbitorul ortodox care introduce în oameni harul lui Dumnezeu, adevărurile Lui pline de har…le introduce împreună cu Dumnezeu…și nu prin inginerii oratorice, prin micșorări de ton sau țipete patetice.

Adevărurile reale sunt pline de har și ele sunt spuse nou, de la început, de către predicatorul care predică…împreună cu Dumnezeu.

Marius Cruceru, baptist…și Vladimir Pustan, penticostal…ambii pastori…își încep predicile „cu rugăciuni”. Cer „ajutorul”, „iluminarea” lui Dumnezeu…

Însă uită să Îi ceară lui Dumnezeu să îi scoată din ereziile lor…

Nu știu cum fac ei…și alții mulți ca ei…că în orele de predici literalist-simbolice…Dumnezeu nu e deloc prezent…ci numai ideile furate de la Sfinții Părinți. De la cei pe care aproape că nu îi pomenesc deloc…

 – Și de ce nu e Dumnezeu prezent?

 – Pentru că Dumnezeu vorbește cu noutăți, de fiecare dată…și nu cu lucruri învățate de-acasă!

Iar dacă Dumnezeu te luminează asupra unui lucru…atunci te luminează ceva…pe care nu ai de unde să-l citești…pentru că acum înțelegi acel lucru.

Mai concret…

Dacă-l iei pe Sfântul Maxim Mărturisitorul și-i citești Ambigua…vei găsi, aproape la fiecare pagină, niște iluminări mistice la texte grele din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul.

El a avut textele…a stat în fața lor…a cugetat la ele în rugăciune…și Dumnezeu i-a luminat mintea cu înțelegeri tainice, mistice despre anumite înțelesuri ale lor. Ale acelor texte…

Nu vom găsi nicăieri altundeva, decât la Maxim, acele iluminări.

Alt om duhovnicesc va avea altele de la Dumnezeu și le va scrie în modul lui propriu, potrivit cunoașterii lui teologice, a experienței lui, a secolului în care scrie, a cine este…

Iar dacă Cruceru sau Pustan se roagă pentru „iluminare”…dar, toată predica, „nu curge nimic” de la Dumnezeu, decât apa stătută învățată acasă…atunci totul e fanfaronadă.

Adică ei se roagă unui Dumnezeu…Care nu le răspunde

Preotul ortodox bagă mâna în apă…și sfințește apa. O face Agheasmă prin harul lui Dumnezeu…

Dacă bagă alt ortodox nehirotonit…sau un eretic…nu iese nicio Agheasmă.

Asta înseamnă că Dumnezeu lucrează prin preoția mea primită de la El…și că, la fel cum sfințește prin mine apa…dacă sunt trimis de Dumnezeu să predic…sau dacă El predică prin mine…atunci va spune noutăți și dezlegări la lucruri…și la texte…înțelesuri diverse prin mine…pentru diverși oameni.

Însă, dacă Dumnezeu nu are prin cine vorbi…nu există predicatori!

Există doar compilatori de texte.

Există doar versificatori…dar nu poeți.

Și cei care amestecă adevărurile cu ceea ce li se pare lor că e adevăr…nu zidesc pe nimeni duhovnicește…ci îi ideologizează într-un anume fel…

Îi fac filosofi pe cei care vin la Biserică…dar nu credincioși.

Însă atât în seminar cât și în facultate…viitorul preot e învățat „să fure” de la Sfinți adevăruri…în ideea că dacă le preia…și le expune…asta înseamnă zidire.

Să îi zidească…duhovnicește pe ascultătorii lor.

Însă a prelua adevărurile altora…care nu au nimic de-a face cu tine…e ca și cum ai vrea să pictezi cu culorile lui Picasso fără să fii Picasso.

Vă dați seama ce o să pictați, cu culorile lui Picasso, fără să fiți Picasso?

Sau ce puteți face cu un bisturiu…pe un pacient…nefiind dumneavoastră profesorul doctor în medicină…care scoală oameni de pe patul morții?

Adică ceea ce vreau să spun e aceasta: predicatorul e în primul rând un harismat/ un om duhovnicesc/ un om pe care Dumnezeu îl iluminează cu privire la ce trebuie să spună și îi descoperă nuanțe/ lucruri noi…și predica nu e ceva inclus „în fișa postului”.

Nu e „ceva deja știut”.

Nu e „o plictiseală perenă” ci…o noutate perenă.

Pentru că adevăratul predicator nici măcar nu știe ce-o să predice peste 2 minute…

Dacă predica ar fi un căscat prelung sau o lectură anostă de pe foaia pe care ți-ai notat tu trei citate…atunci înseamnă că nu există Dumnezeu!

Păi cum să existe Dumnezeu, dacă predica despre El…îți omoară nervii?!

Predica trebuie să fie o intrare într-o altă stare, pe care o cunoști…dar pe care, în același timp, o explorezi și mai mult…Adică, în care se îmbină…deja știutul…cu abia aflatul.

Și când îi citesc pe Sfinții Părinți acesta este sentimentul meu: că mă simt, deopotrivă, acasă, printre adevărurile în care cred și care îmi sunt dragi…dar, în același timp, că nuanțele lor personale sunt atât de noi și de neapărate pentru mine…ca și nuanțele poeților, scriitorilor, pictorilor, sculptorilor…încât nu pot trăi fără ele.

Pentru că asta e predica: adevărurile din totdeauna spuse acum, spuse personal, spuse la contactul dintre mine…și alții.

Și când vreau să îi văd pe alții bucuroși și plini de adevăruri…îmi vărs inima în inima lor…pe măsura la ce dorește Dumnezeu să spun.

Simt să spun ceva…și spun.

Și știu când Dumnezeu vrea să spun ceva…pentru că nu pot să nu spun acel ceva…

Pentru că, dacă nu l-aș spune, predica mea s-ar transforma în vorbărie, în hoție…pentru că eu aș ști că Dumnezeu mi-a sugerat să spun una…iar eu m-am făcut „mai deștept” decât El.

La fel e peste tot în artă, în știință, în creație: există momente în care nu poți să faci decât un singur lucru și anume: cel pe care simți să îl faci.

Dar a simți de aici înseamnă tot omul, asta e starea în care te afli…și nu doar porniri sentimentaloide.

Da, predicatorii și scriitorii duhovnicești reali sunt cei care au…iluminări dumnezeiești.

Mai pe scurt: care spun noutăți…necitite în cărți.

Și când i-am spus unui teolog romano-catolic…că nu îmi poate scrie nici măcar o pagină de iluminări ca ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, ca acele iluminări pe care el spunea că „nu dă doi bani”…s-a înfuriat și a terminat dialogul cu mine.

Oare l-a terminat…pentru că poate…sau pentru că nu poate?

Răspunsul e: nu poate!

Pentru că trebuie să te știe Dumnezeu…și tu să Îl știi pe El.

Să te știe din lăuntrul tău…din dăruirea ta cu totul Lui…pentru că acolo începe, în tine însuți, pagina de iluminări dumnezeiești

Predicile sunt neașteptări.

La fel și predicatorii Bisericii.

Dacă vrem să producem genii, într-un laborator, ajungem să producem monștri.

Dacă vrem să facem un program electronic care să ne dea un „frate”, contemporan nouă, al lui Eminescu, vom avea de-a face cu un fiasco splendid.

Pentru că Sfântul Profet David și Sfânta Maria Egipteanca sunt irepetabili.

Și dacă nu ne minunăm de acești irepetabili…suntem niște nesimțiți, niște aroganți, în fața minunilor lui Dumnezeu cu oamenii.

Și Sfinții, geniile, inventatorii, eroii, exemplaritățile, cei care schimbă lumea, nu se nasc pe-o listă…din ăia selectați de noi…ci se nasc din ăia în care Dumnezeu pune har…iar ei pun osul la treabă.

Fapt pentru care unii…mulți…se prefac că predică…alții se prefac că scriu…alții se prefac că muncesc…alții se prefac că iubesc…alții se prefac că sunt interesanți…dar ei nu sunt decât lamentabili.

Și sunt lamentabili nu pentru că nu sunt extraordinari…ci pentru că nu sunt ei înșiși.

Pentru că, știind că nu sunt extraordinari, știind că nu sunt soarele de pe cer…ei dându-se de rotunzi…nu sunt nici măcar hexagonali…nici măcar rombi.

Adică suntem de plâns…când pozăm în altcineva…decât suntem

 – Ce-i de făcut?

 – Să ne cunoaștem, fiecare dintre noi, pe noi înșine!

Să ne retușăm predicile la cât suntem și facem. Nimic mai mult…nimic mai puțin!

Să nu mai presupunem că suntem „Sfinți”, că „zburăm”, că suntem „diafani”, că „Raiul ne așteaptă cu înfrigurare”…ci să vedem ce Iad „frumos” avem înainte.

Adică să fim concret de lucizi.

Fără niciun pic de apă de ploaie băută!…

Și, în atare situație, chiar dacă nu ai tu multe cărți citite la bord…ca preot…vei spune acolo niște lucruri simțite cât inima ta…și e ceva bucurie pentru ascultătorii tăi…chiar dacă nu îi înviază din morți.

Trebuie să ne asumăm condiția…și că predica ne seamănă…Amin!

Cu ochii pe iarnă

  • Adrian Năstase: „De curând, însă, Traian Băsescu ne-a arătat ce poate în materie de diplomație. La întâlnire cu reprezentanții FMI, UE și ai Băncii Mondiale el și-a început prezentarea spunând “știu că aveți nemulțumiri și eu am nemulțumiri” (evident, nu la adresa FMI, ci la adresa guvernului). De partea cui era Băsescu la acea întâlnire? Pe cine reprezenta?”.
  • Guvernul spaniol consideră inacceptabilă propunerea pentru bugetul Uniunii Europene pentru perioada 2014-2020 făcută de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy”.
  • Varujan Vosganian: „Aşadar, de câte ori cineva – sau, mai corect, altcineva – doreşte mărirea salariilor şi a pensiilor, preşedintele [Traian Băsescu] îl acuză de iresponsabilitate şi incompetenţă. Când vin alegerile, însă, preşedintele nostru redevine melancolic şi se întoarce către popor. În 2008, în timpul campaniei pentru alegerile parlamentare, a promulgat legea privind dublarea salariilor profesorilor şi a cerut măsuri similare pentru celelalte categorii bugetare. În 2009, în timpul campaniei pentru prezidenţiale, se lăuda sus şi tare cu creşterile de salarii şi pensii din vremea guvernării liberale (!?). Iar acum, la alegerile parlamentare din 2012 cere indexarea pensiilor. În schimb,  între campanii, cum v-am arătat deja, vai şi amar”.
  • Peste 100.000 de persoane au manifestat sâmbătă [17.11.2012] în mai multe oraşe ale Franţei contra proiectului de lege al Guvernului socialist care deschide calea către căsătorii între homosexuali, dar şi posibilitatea pentru cuplurile de homosexuali de a adopta copii, potrivit AFP. Cu tricouri roz, baloane şi slogane care apărau „familia tradiţională”, cei care se opun căsătoriilor gay au manifestat pentru prima dată masiv în Franţa, urmând ca duminică să aibă loc noi proteste, la chemarea Institutului Civitas, apropiat Bisericii Catolice”.
  • Victor Ponta: „În situaţia „ruşinoasă” a dreptului de veto se mai află Franţa, Marea Britanie, Danemarca”.
  • Radu Tudor: „O alta chestiune devine esentiala pentru supravietuirea Romaniei in al doilea val de criza: motorul economiei romanesti, agricultura, este puternic afectata de seceta si viitoarea taiere a fondurilor europene. O alta veste importanta e legata de faptul ca de la 1 Ianuarie, cetatenii straini vor avea voie sa cumpere terenuri in Romania. Ce impact va avea acest lucru? Scaderea productiei agricole a contribuit masiv la reintrarea in recesiune. Ce sanse exista pentru fostul granar al Europei sa treaca mai usor prin marile dificultati economice cu ajutorul agriculturii? De ce taie greii de la Buruxelles citeva miliarde fonduri europene pentru coeziune si agricultura romaneasca?”.

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [3]

Vechiul refren vanitas vanitatum/ deșertăciunea deșertăciunilor se face auzit și în versurile lui Maniu:

Aleea cu pomi negri, și casa aplecată
Pe care cade seara, și ciorile din crâng…
Aici copilăria am petrecut odată,
Azi m-am întors; de vânturi, copacii grei se frâng.

E frig, pustietate. Rea, noaptea-naintează;
Scobor în amintire ca într-un vechi mormânt.
Vremelnicia-n toate pieirea-și întrupează,
Nu mai găsesc nici viața, nici morții nu mai sunt.
/…/
Mai trebuiește clopot jeluitor să geamă,
Când s-a făcut străină și vreme și poveste?
Fără durere norii în lacrimi se destramă,
Iar ochii seci stau țintă, spre tot ce nu mai este.
(Rătăcire)

O funestă stare de nefericire generală veștejește adesea, în versurile sale, și lucruri și oameni și natură.

În poemul Dragoste și aici, intrigă colajul între culorile tari, bacoviene („toamna a bătut la sânge / Pomii, din care a lăsat numai bice /…/ Norii mari ca o turmă văpsită / Roșu pe frunte, pentru măcelărie”) și notația facilă: „Vântul a ajutat frunzele să pice… / Pe urmă îi pară rău, și plânge”.

Se comportă totodată ca un romantic întârziat („Atunci m-a cuprins dorul să văd iarba veștejită, / Apa curgând grăbită, pustie”), iar neliniștea filosofică și interogațiile sunt exprimate liminar: „Câmpul larg îmi strângea mai tare pieptul, / Câmpul nu mai avea nicio floare. / Mă întrebam: unde e dreptul / meu la viață, într-o lume care moare?.

Deși nu neapărat sentimentele sale sunt facile…

Orașul e resimțit și de el ca strivitor, are sentimentul disoluției într-o masă umană amorfă, al anonimării în masa urbană („Am pornit sub casele din cetate, / Până la catedrala înfrigurată. / Duminica jelea din clopotele toate, / Singură, ca un suflet într-o gloată”), are tentații suicidale („Stăruitoare, ispita unui grabnic sfârșit / Bate tâmplele, asemeni păsării ce în noapte, /  Fâlfâie deasupra cuibului prăbușit”) și senzația dezacordării cu epoca: „Noi, cari rămânem, suntem drumeții, noi / Dacă rămânem, când timpul a plecat”.

Poemul Iarna cu zăpezi de argint e o pastișă sentimentală după Eminescu, în care femeia, „ea e bună și curată”.

Numai contextul narativ e autentic: „În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie. / Ei mi-au luat hainele, pentru că nu mai am de trăit. // Ieri îți făcusem încă poezii, / Cu versuri dulci, triste, cum îți plac ție, / Și cum ai multe, dacă le mai ții… /…/ Lumea ar zice: ‘E tot nebun…’ , / Neștiind ce aproape sunt de tăcere. / Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun. / (Și nimeni bunătatea nu mi-o cere.)”.

Între Minulescu și Geo Dumitrescu, între Topârceanu și Bacovia…contrastele sunt destul de multe și de izbitoare în versurile lui Maniu.

 Nu-și găsește un ton și o vibrație lirică proprii și, până la urmă, ineditul constă tocmai în acest hibrid expresiv.

Mai mult, stângăcii prozodice sau experimente poetice de domeniul repertoriului vechi pașoptist (Bolintineanu și Heliade), revolut, sunt prefăcute în refren simbolist cu succes îndoielnic:

Au trecut pe câmpuri lupii, haite,
Sub luna argint viu, ce stă să moară.
Vântul începe mai trist să se vaite,
Și câinii pădurii urlă la moară.

În negurile pline de cruci,
Din răspântii, au plecat năluci.
Oase ciocănite,
Straie putrezite…
Un’ te duci?

În lături, în lături!
Geme buhaiul…

Strâmbate-nfipte-n mături,
Zboară cu alaiul,
Domnițe fără cunună,
Nagode, ochi de jăratic,
Țigani sunând cobze fără strună

Și un țap negru, behăind nebun, sălbatic,
După babe care pe lebezi încălicate, ghemuite,
Înfig în puf alb călcâie ascuțite…

Toți, toate, înspre apus,
Unde și dragostea s-a dus.
(Vrajă de noapte)

Cele câteva balade nu sunt nici ele prea reușite

Așa încât pare un poet indecis, între stiluri…Unele poezii lasă chiar impresia confecționării facile.

Monoton cu adevărat sună versurile: „Orașul învins, m-a învins… / E pustiu, și târziu, târziu” (Departe, târziu).

De subtilitate a observației dă dovadă în poemul Turma, în care acorduri triste se înrudesc cu ale lui Fundoianu, în compătimirea cu cele al căror glas nu se aude:

Pe urmă [mieii] îngenunchiau ca și mama lor,
Când izvora, rece, pâlpâirea luceafărului ciobănesc,
În al cărui semn toate turmele odihnesc.

La marginea zidului scăldat de lună,
Turma albă, blândă, pentru care un clopot sună,
Trece abătută în chemările celor ce simt că o să moară,
Cu pași mărunți, șovăind în primăvară.
/…/
Numai un asin de bice jupuit,
Lasă în jos urechile să pice, și-i urmează neclintit.
Urechile-i sunt aplecate atât, atât de tare,
Încât pare bun cu nepăsare.

Motivele melancoliei încep să dezvăluie și rațiuni individuale: „Sufletul meu, nufăr pe ape, / Gândul de-acum, val moleșit /…/ Dragostea mea, apă înceată și verde, / Între nămoalele moi / Sufletul meu albele foi își pierde, / Albele foi. // Vreau înserări triste ca boli nesfârșite, / Palide zări, soare rănit”… (Alt cântec).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén