Vechiul refren vanitas vanitatum/ deșertăciunea deșertăciunilor se face auzit și în versurile lui Maniu:

Aleea cu pomi negri, și casa aplecată
Pe care cade seara, și ciorile din crâng…
Aici copilăria am petrecut odată,
Azi m-am întors; de vânturi, copacii grei se frâng.

E frig, pustietate. Rea, noaptea-naintează;
Scobor în amintire ca într-un vechi mormânt.
Vremelnicia-n toate pieirea-și întrupează,
Nu mai găsesc nici viața, nici morții nu mai sunt.
/…/
Mai trebuiește clopot jeluitor să geamă,
Când s-a făcut străină și vreme și poveste?
Fără durere norii în lacrimi se destramă,
Iar ochii seci stau țintă, spre tot ce nu mai este.
(Rătăcire)

O funestă stare de nefericire generală veștejește adesea, în versurile sale, și lucruri și oameni și natură.

În poemul Dragoste și aici, intrigă colajul între culorile tari, bacoviene („toamna a bătut la sânge / Pomii, din care a lăsat numai bice /…/ Norii mari ca o turmă văpsită / Roșu pe frunte, pentru măcelărie”) și notația facilă: „Vântul a ajutat frunzele să pice… / Pe urmă îi pară rău, și plânge”.

Se comportă totodată ca un romantic întârziat („Atunci m-a cuprins dorul să văd iarba veștejită, / Apa curgând grăbită, pustie”), iar neliniștea filosofică și interogațiile sunt exprimate liminar: „Câmpul larg îmi strângea mai tare pieptul, / Câmpul nu mai avea nicio floare. / Mă întrebam: unde e dreptul / meu la viață, într-o lume care moare?.

Deși nu neapărat sentimentele sale sunt facile…

Orașul e resimțit și de el ca strivitor, are sentimentul disoluției într-o masă umană amorfă, al anonimării în masa urbană („Am pornit sub casele din cetate, / Până la catedrala înfrigurată. / Duminica jelea din clopotele toate, / Singură, ca un suflet într-o gloată”), are tentații suicidale („Stăruitoare, ispita unui grabnic sfârșit / Bate tâmplele, asemeni păsării ce în noapte, /  Fâlfâie deasupra cuibului prăbușit”) și senzația dezacordării cu epoca: „Noi, cari rămânem, suntem drumeții, noi / Dacă rămânem, când timpul a plecat”.

Poemul Iarna cu zăpezi de argint e o pastișă sentimentală după Eminescu, în care femeia, „ea e bună și curată”.

Numai contextul narativ e autentic: „În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie. / Ei mi-au luat hainele, pentru că nu mai am de trăit. // Ieri îți făcusem încă poezii, / Cu versuri dulci, triste, cum îți plac ție, / Și cum ai multe, dacă le mai ții… /…/ Lumea ar zice: ‘E tot nebun…’ , / Neștiind ce aproape sunt de tăcere. / Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun. / (Și nimeni bunătatea nu mi-o cere.)”.

Între Minulescu și Geo Dumitrescu, între Topârceanu și Bacovia…contrastele sunt destul de multe și de izbitoare în versurile lui Maniu.

 Nu-și găsește un ton și o vibrație lirică proprii și, până la urmă, ineditul constă tocmai în acest hibrid expresiv.

Mai mult, stângăcii prozodice sau experimente poetice de domeniul repertoriului vechi pașoptist (Bolintineanu și Heliade), revolut, sunt prefăcute în refren simbolist cu succes îndoielnic:

Au trecut pe câmpuri lupii, haite,
Sub luna argint viu, ce stă să moară.
Vântul începe mai trist să se vaite,
Și câinii pădurii urlă la moară.

În negurile pline de cruci,
Din răspântii, au plecat năluci.
Oase ciocănite,
Straie putrezite…
Un’ te duci?

În lături, în lături!
Geme buhaiul…

Strâmbate-nfipte-n mături,
Zboară cu alaiul,
Domnițe fără cunună,
Nagode, ochi de jăratic,
Țigani sunând cobze fără strună

Și un țap negru, behăind nebun, sălbatic,
După babe care pe lebezi încălicate, ghemuite,
Înfig în puf alb călcâie ascuțite…

Toți, toate, înspre apus,
Unde și dragostea s-a dus.
(Vrajă de noapte)

Cele câteva balade nu sunt nici ele prea reușite

Așa încât pare un poet indecis, între stiluri…Unele poezii lasă chiar impresia confecționării facile.

Monoton cu adevărat sună versurile: „Orașul învins, m-a învins… / E pustiu, și târziu, târziu” (Departe, târziu).

De subtilitate a observației dă dovadă în poemul Turma, în care acorduri triste se înrudesc cu ale lui Fundoianu, în compătimirea cu cele al căror glas nu se aude:

Pe urmă [mieii] îngenunchiau ca și mama lor,
Când izvora, rece, pâlpâirea luceafărului ciobănesc,
În al cărui semn toate turmele odihnesc.

La marginea zidului scăldat de lună,
Turma albă, blândă, pentru care un clopot sună,
Trece abătută în chemările celor ce simt că o să moară,
Cu pași mărunți, șovăind în primăvară.
/…/
Numai un asin de bice jupuit,
Lasă în jos urechile să pice, și-i urmează neclintit.
Urechile-i sunt aplecate atât, atât de tare,
Încât pare bun cu nepăsare.

Motivele melancoliei încep să dezvăluie și rațiuni individuale: „Sufletul meu, nufăr pe ape, / Gândul de-acum, val moleșit /…/ Dragostea mea, apă înceată și verde, / Între nămoalele moi / Sufletul meu albele foi își pierde, / Albele foi. // Vreau înserări triste ca boli nesfârșite, / Palide zări, soare rănit”… (Alt cântec).

Did you like this? Share it: