Iubiții mei,

cei mai „vorbitori” dintre toți sunt predicatorii…pe care nu i-a chemat nimeni.

Sunt cei care s-au instalat, de la bun început, în oratorie șleampătă, în gargară de la un cap la altul, care vorbesc din amintiri…și care nu au niciodată noutăți de sus.

Nici ei nu-L cunosc pe Dumnezeu…nici Dumnezeu nu vorbește prin ei…

Ei sunt ca poeții care mimează rima, mimează pe nu știu care la modă, mimează pe clasici…dar nu mimează ce nu s-a mai zis. Pentru că ei nu pot fi poeți…ci doar imitatori de poezie.

Poeții, ca și predicatorii reali, reinventează…poezia, predica, arta, relația…pentru că vorbesc cu autoritate, cu noutate personală, cu minune…cu lucruri care nu s-au mai petrecut în acest fel…

Reinstaurează un climat de încredere și de duhovnicie…pe care un însăilător de cuvinte…nu îl poate face.

De aceea un predicator real nu se teme că va fi plagiat…pentru că predica nu constă în enunțuri…ci în starea duhovnicească ce intră în oameni.

Și vorbitorul ortodox care introduce în oameni harul lui Dumnezeu, adevărurile Lui pline de har…le introduce împreună cu Dumnezeu…și nu prin inginerii oratorice, prin micșorări de ton sau țipete patetice.

Adevărurile reale sunt pline de har și ele sunt spuse nou, de la început, de către predicatorul care predică…împreună cu Dumnezeu.

Marius Cruceru, baptist…și Vladimir Pustan, penticostal…ambii pastori…își încep predicile „cu rugăciuni”. Cer „ajutorul”, „iluminarea” lui Dumnezeu…

Însă uită să Îi ceară lui Dumnezeu să îi scoată din ereziile lor…

Nu știu cum fac ei…și alții mulți ca ei…că în orele de predici literalist-simbolice…Dumnezeu nu e deloc prezent…ci numai ideile furate de la Sfinții Părinți. De la cei pe care aproape că nu îi pomenesc deloc…

 – Și de ce nu e Dumnezeu prezent?

 – Pentru că Dumnezeu vorbește cu noutăți, de fiecare dată…și nu cu lucruri învățate de-acasă!

Iar dacă Dumnezeu te luminează asupra unui lucru…atunci te luminează ceva…pe care nu ai de unde să-l citești…pentru că acum înțelegi acel lucru.

Mai concret…

Dacă-l iei pe Sfântul Maxim Mărturisitorul și-i citești Ambigua…vei găsi, aproape la fiecare pagină, niște iluminări mistice la texte grele din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul.

El a avut textele…a stat în fața lor…a cugetat la ele în rugăciune…și Dumnezeu i-a luminat mintea cu înțelegeri tainice, mistice despre anumite înțelesuri ale lor. Ale acelor texte…

Nu vom găsi nicăieri altundeva, decât la Maxim, acele iluminări.

Alt om duhovnicesc va avea altele de la Dumnezeu și le va scrie în modul lui propriu, potrivit cunoașterii lui teologice, a experienței lui, a secolului în care scrie, a cine este…

Iar dacă Cruceru sau Pustan se roagă pentru „iluminare”…dar, toată predica, „nu curge nimic” de la Dumnezeu, decât apa stătută învățată acasă…atunci totul e fanfaronadă.

Adică ei se roagă unui Dumnezeu…Care nu le răspunde

Preotul ortodox bagă mâna în apă…și sfințește apa. O face Agheasmă prin harul lui Dumnezeu…

Dacă bagă alt ortodox nehirotonit…sau un eretic…nu iese nicio Agheasmă.

Asta înseamnă că Dumnezeu lucrează prin preoția mea primită de la El…și că, la fel cum sfințește prin mine apa…dacă sunt trimis de Dumnezeu să predic…sau dacă El predică prin mine…atunci va spune noutăți și dezlegări la lucruri…și la texte…înțelesuri diverse prin mine…pentru diverși oameni.

Însă, dacă Dumnezeu nu are prin cine vorbi…nu există predicatori!

Există doar compilatori de texte.

Există doar versificatori…dar nu poeți.

Și cei care amestecă adevărurile cu ceea ce li se pare lor că e adevăr…nu zidesc pe nimeni duhovnicește…ci îi ideologizează într-un anume fel…

Îi fac filosofi pe cei care vin la Biserică…dar nu credincioși.

Însă atât în seminar cât și în facultate…viitorul preot e învățat „să fure” de la Sfinți adevăruri…în ideea că dacă le preia…și le expune…asta înseamnă zidire.

Să îi zidească…duhovnicește pe ascultătorii lor.

Însă a prelua adevărurile altora…care nu au nimic de-a face cu tine…e ca și cum ai vrea să pictezi cu culorile lui Picasso fără să fii Picasso.

Vă dați seama ce o să pictați, cu culorile lui Picasso, fără să fiți Picasso?

Sau ce puteți face cu un bisturiu…pe un pacient…nefiind dumneavoastră profesorul doctor în medicină…care scoală oameni de pe patul morții?

Adică ceea ce vreau să spun e aceasta: predicatorul e în primul rând un harismat/ un om duhovnicesc/ un om pe care Dumnezeu îl iluminează cu privire la ce trebuie să spună și îi descoperă nuanțe/ lucruri noi…și predica nu e ceva inclus „în fișa postului”.

Nu e „ceva deja știut”.

Nu e „o plictiseală perenă” ci…o noutate perenă.

Pentru că adevăratul predicator nici măcar nu știe ce-o să predice peste 2 minute…

Dacă predica ar fi un căscat prelung sau o lectură anostă de pe foaia pe care ți-ai notat tu trei citate…atunci înseamnă că nu există Dumnezeu!

Păi cum să existe Dumnezeu, dacă predica despre El…îți omoară nervii?!

Predica trebuie să fie o intrare într-o altă stare, pe care o cunoști…dar pe care, în același timp, o explorezi și mai mult…Adică, în care se îmbină…deja știutul…cu abia aflatul.

Și când îi citesc pe Sfinții Părinți acesta este sentimentul meu: că mă simt, deopotrivă, acasă, printre adevărurile în care cred și care îmi sunt dragi…dar, în același timp, că nuanțele lor personale sunt atât de noi și de neapărate pentru mine…ca și nuanțele poeților, scriitorilor, pictorilor, sculptorilor…încât nu pot trăi fără ele.

Pentru că asta e predica: adevărurile din totdeauna spuse acum, spuse personal, spuse la contactul dintre mine…și alții.

Și când vreau să îi văd pe alții bucuroși și plini de adevăruri…îmi vărs inima în inima lor…pe măsura la ce dorește Dumnezeu să spun.

Simt să spun ceva…și spun.

Și știu când Dumnezeu vrea să spun ceva…pentru că nu pot să nu spun acel ceva…

Pentru că, dacă nu l-aș spune, predica mea s-ar transforma în vorbărie, în hoție…pentru că eu aș ști că Dumnezeu mi-a sugerat să spun una…iar eu m-am făcut „mai deștept” decât El.

La fel e peste tot în artă, în știință, în creație: există momente în care nu poți să faci decât un singur lucru și anume: cel pe care simți să îl faci.

Dar a simți de aici înseamnă tot omul, asta e starea în care te afli…și nu doar porniri sentimentaloide.

Da, predicatorii și scriitorii duhovnicești reali sunt cei care au…iluminări dumnezeiești.

Mai pe scurt: care spun noutăți…necitite în cărți.

Și când i-am spus unui teolog romano-catolic…că nu îmi poate scrie nici măcar o pagină de iluminări ca ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, ca acele iluminări pe care el spunea că „nu dă doi bani”…s-a înfuriat și a terminat dialogul cu mine.

Oare l-a terminat…pentru că poate…sau pentru că nu poate?

Răspunsul e: nu poate!

Pentru că trebuie să te știe Dumnezeu…și tu să Îl știi pe El.

Să te știe din lăuntrul tău…din dăruirea ta cu totul Lui…pentru că acolo începe, în tine însuți, pagina de iluminări dumnezeiești

Predicile sunt neașteptări.

La fel și predicatorii Bisericii.

Dacă vrem să producem genii, într-un laborator, ajungem să producem monștri.

Dacă vrem să facem un program electronic care să ne dea un „frate”, contemporan nouă, al lui Eminescu, vom avea de-a face cu un fiasco splendid.

Pentru că Sfântul Profet David și Sfânta Maria Egipteanca sunt irepetabili.

Și dacă nu ne minunăm de acești irepetabili…suntem niște nesimțiți, niște aroganți, în fața minunilor lui Dumnezeu cu oamenii.

Și Sfinții, geniile, inventatorii, eroii, exemplaritățile, cei care schimbă lumea, nu se nasc pe-o listă…din ăia selectați de noi…ci se nasc din ăia în care Dumnezeu pune har…iar ei pun osul la treabă.

Fapt pentru care unii…mulți…se prefac că predică…alții se prefac că scriu…alții se prefac că muncesc…alții se prefac că iubesc…alții se prefac că sunt interesanți…dar ei nu sunt decât lamentabili.

Și sunt lamentabili nu pentru că nu sunt extraordinari…ci pentru că nu sunt ei înșiși.

Pentru că, știind că nu sunt extraordinari, știind că nu sunt soarele de pe cer…ei dându-se de rotunzi…nu sunt nici măcar hexagonali…nici măcar rombi.

Adică suntem de plâns…când pozăm în altcineva…decât suntem

 – Ce-i de făcut?

 – Să ne cunoaștem, fiecare dintre noi, pe noi înșine!

Să ne retușăm predicile la cât suntem și facem. Nimic mai mult…nimic mai puțin!

Să nu mai presupunem că suntem „Sfinți”, că „zburăm”, că suntem „diafani”, că „Raiul ne așteaptă cu înfrigurare”…ci să vedem ce Iad „frumos” avem înainte.

Adică să fim concret de lucizi.

Fără niciun pic de apă de ploaie băută!…

Și, în atare situație, chiar dacă nu ai tu multe cărți citite la bord…ca preot…vei spune acolo niște lucruri simțite cât inima ta…și e ceva bucurie pentru ascultătorii tăi…chiar dacă nu îi înviază din morți.

Trebuie să ne asumăm condiția…și că predica ne seamănă…Amin!

Did you like this? Share it: