Zi: 19 noiembrie 2012

Predică la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului [21 noiembrie 2012]

One comment

Iubiții mei,

pe scurt, praznicul de față se rezumă la următorul eveniment: la 3 ani Maica lui Dumnezeu a fost dusă la Templu, potrivit făgăduinței părinților ei și a locuit în Sfânta Sfintelor!

Lucru care, din perspectiva rigorismului evreiesc…era „o blasfemie”…pentru că în Sfânta Sfintelor intra, odată pe an, numai arhiereul [Evr. 9, 7].

Însă Sfântul arhiereu Zaharia (pe care evreii îl vor omorî între templu și altar [Mt. 23, 35/ Lc. 11, 51]), din iluminare dumnezeiască…a dus-o pe Maica lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor, pentru ca să arate că ea este Biserica Stăpânului.

 – Ce s-ar fi întâmplat însă fără…iluminare dumnezeiască?

 – Nimic paradoxal! Niciodată nu ar fi fost dusă în…Sfânta Sfintelor…pentru că era un tabu pentru oameni.

Pentru că observăm ce au făcut evreii, care primiseră Legea…și care nu au văzut-o deloc duhovnicește …atunci când S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.

Au fost obtuzi, răi, cârtitori, blasfemiatori, ucigași…

L-au confundat pe Domnul și Stăpânul lor…cu „un fanatic religios”…

Dar nu numai ei au căzut în noaptea unei asemenea orbiri…ci și noi, creștinii ortodocși, adesea, timp de 2.000 de ani.

Pentru că ereziile, păcatele smintitoare, fărădelegile, atrocitățile…pe care le-am făcut noi, creștinii, nu ne arată drept plini de har…

Așa că intrarea Maicii Domnului în Biserică/ în Templu înseamnă pentru noi…închiderea gurii!

Pentru că Maica lui Dumnezeu a vrut sfințenia lui Dumnezeu și a trăit în slava lui Dumnezeu toată viața…slavă de care și noi ne-am umplut la Botez.

Numai că noi, după Botez, nu am mai rămas în sfințenie ca ea, ca Maica Stăpânului, ci am căzut în tot felul de păcate și de patimi de rușine…

De aceea, intrarea ei în Biserică…înseamnă rămânere ei în sfințenie.

Lucru pe care și noi putem să-l facem, dacă ni-l dorim, atâta timp cât Botezul a fost împuternicire/ întărire a noastră cu putere de sus/ cu har împotriva tuturor patimilor și a poftelor josnice.

Iar când vrem să înțelegem intrarea ei în Biserică, a Prea Curatei Stăpâne…trebuie să ne umplem de iertarea Lui, de bucuria Lui, de unirea cu El, cu Domnul slavei…pentru că și ea s-a unit cu El.

Unirea ei cu Domnul a fost și duhovnicească și ființială.

Pentru că S-a unit cu El în sufletul ei cel preasfânt…dar, apoi, s-a unit cu Fiul ei și cu Dumnezeul ei și la nivel ființial, pentru că El Și-a luat din ea trup, devenind coființial, după umanitatea Sa, cu întreaga umanitate.

Și numai pentru că El Și-a luat trup din Pururea Fecioară Maria și l-a îndumnezeit prin întreaga Sa viață pentru noi, fiecare dintre noi se poate umple de slava Lui.

Dar pentru ca El să Se întrupeze…a trebuit ca o Fecioară să-L dorească cu totul pe Dumnezeu și să fie fără de păcat în viața ei.

Pentru că Maica lui Dumnezeu nu este „o făptură căzută din cer”, ci o Fecioară care a dorit cu totul pe Dumnezeul cerurilor și a devenit mai încăpătoare/ mai desfătată decât cerurile.

Adică truda/ asceza/ iubirea Maicii lui Dumnezeu a fost totală…și de aceea întru ea s-au împlinit profețiile.

Nimic aranjat!

Ci pentru că ea a vrut…Dumnezeu a umplut-o de toate darurile Sale.

Pentru că ea a vrut…

De aceea, azi, sărbătorim ce a vrut ea…și nu vrem noi…

E a vrut curăția, sfințenia, iubirea, delicatețea Lui și le-a avut din plin. Noi ne codim/ezităm, o lăsăm mai moale cu viața evlavioasă.

Nu vrem să părem prea iubitori, prea jertfelnici, prea milostivi…ci preferăm „ce zice lumea”.

Adică așa: nici prea-prea…nici foarte-foarte…

Numai că lui Dumnezeu îi plac oamenii totali, dintr-o bucată…și nu 10% ortodocși…restul: liber cugetători…

Și pentru că nu toate sunt ortodoxe în noi…tocmai de aceea avem mari probleme să împăcăm ce gândim, cu ce simțim…și cu ceea ce facem…cu ce trăim, de fapt, în fiecare secundă…

Adică am vrea să fim…să părem „sfinți”…dar să nu fim „prea sfinți” tot timpul.

Motiv pentru care „excesul de sfințenie” e adesea înțeles…ca „ceva ce nu ne trebuie”.

Și ce credem că „ne trebuie” nouă e un melanj/ un amestec de Ortodoxie, urechism, orgoliu, ce am moștenit de la părinți, ce mai inventăm și noi…și nu vrem „să fim deranjați” în bricolajul/ mărunțișul nostru religios.

Iar dacă îi asculți pe ortodocșii…de la țară sau de la oraș…în materie de teologie, politică, cultură…te iei cu mâinile de păr…

Pentru că, cel mai adesea, când vine vorba de teologie și credință…pentru că nu au surse teologice la îndemână sau nu i-a învățat nimeni…își închipuie/ presupun tot felul de aiureli vizavi de închinăciune, rugăciune, post, Sfintele Taine…încât e deplorabil ce poți să auzi că înseamnă una sau alta…

Superstițiile/ obiceiurile pseudo-religioase de tot felul…se nasc din multă incultură teologică dar și din multă îndrăzneală păcătoasă.

Pentru că omul care nu știe ceva și are bun simț, are măsură…nu se pronunță în acel caz.

Dar cel infatuat, care nu știe ce să spună…dar nici nu vrea să admită că nu știe…inventează pe loc răspunsuri aiuritoare.

Așa a apărut Dumnezeul care merge pe pământ cu Sfântul Petre și face minuni „curioase”…Dumnezeul care e confundabil cu o zeitate căreia îi sare repede țandăra…și nu e Dumnezeul paradoxal al Tradiției Bisericii.

Adică Dumnezeul băbist…înțeles după ureche…dă cu fulgere, omoară, te trăsnește, îți pune ceva în frunte pentru toată viața, adică te predestinează, și nu poți să mai faci nimic altcumva…îți aduce noroc în casă și te scapă de farmece…un fel de bodyguard…dar nu e niciodată un Stăpân, un Domn, un Atotțiitor, un Prieten, un Paradoxal…

Căci pentru a fi ortodox…nu înseamnă numai să vii la Biserică și să aprinzi lumânări…ci să înveți teologie și să te naști duhovnicește, de sus, prin Tainele Bisericii.

Pentru că numai astfel Îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu așa cum e El…și nu așa cum ne închipuim noi că este El…

Fiindcă cei mai mulți dintre ortodocși au fantezii despre Dumnezeu…și nu o cunoaștere a Lui…

Căci cunoașterea Lui vine prin vederea și simțirea slavei Sale…prin ceea ce îți spune El despre Sine…din ce te învață El pe tine…și nu din ce înveți tu despre El…în indiferență față de El…

Și nu trebuie să ne mirăm că nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu…pentru că, la fel, nu îi cunoaștem nici pe oameni!

Ce înseamnă să înțelegi un om: 1. ce deduci tu despre el, 2. ce îți spune el ție sau 3. ce te iluminează Dumnezeu cu privire la el?

Care…din trei?

Pentru că, dacă e pe dedus…atunci stai la distanță de el. Îl privești, îl urmărești, presupui că simte și că face una sau alta…dar nu știi ce e în inima lui.

La distanță stai…la distanță ești de celălalt!

Dacă te apropii de el…și îl lași să îți spună una sau alta despre el…și crezi că el e numai ce îți spune el că e…iarăși stai la distanță de om…pentru că te raportezi numai la ce știi tu…și el despre sine…nu la ce nu știți niciunul dintre voi…despre el…

Ar fi numai vorbărie, confesiuni, psihologism, psihanalizare…

Pentru ca să afli despre un altul lucruri pe care nici el și nici tu nu le știți despre el…trebuie să îmbini ce știe el despre sine…cu ce îți descoperă Dumnezeu despre acela.

Și oamenii de aceea vin la oamenii duhovnicești: ca să afle ce nu știu despre ei…dar Dumnezeu le spune/ le luminează despre ei înșiși!

Pentru că trebuie să ieșim din noi…pentru a ne cunoaște pe noi.

Trebuie să ne vedem pe noi prin voia lui Dumnezeu, prin adevărurile Lui…ca să ne cunoaștem așa cum suntem…

Altfel nu intrăm nicăieri…și nu ieșim de nicăieri…

Și dacă ne-am întreba: când…de când nu am mai intrat în inima altuia…ca să îl aflăm…și să ne aflăm…ce ne-am răspunde?

Pentru că trebuie să ieșim din noi, din casa noastră, din părerile bune despre noi, din obiceiurile noastre…pentru a le cunoaște pe ale altora…și a observa cât de durabile/ serioase/ adevărate sunt ale noastre.

Și când ne întoarcem la noi…după o ciocnire cu realitățile interioare ale altora…înțelegem ce trebuie plâns…și pentru ce trebuie să fim doxologici/ mulțumitori în fața lui Dumnezeu.

Căci de aceea ne certăm când discutăm: pentru că nu vrem să ne admitem realitatea interioară.

Vrem întotdeauna să epatăm, să părem mai nobili, mai arătoși, mai sexy decât suntem…când alții ne spun că suntem vai de steaua noastră…

Și când nu vrem să fim noi înșine…nu intrăm în nicio inimă!

Pentru că, pentru a intra în altul…ai nevoie de simplitate, de adevăr, de dăruire, de uitare de sine…pentru a-l îmbrățișa și a-l înțelege pe el.

Așa că Maica lui Dumnezeu a uitat casa sa…și a iubit Casa lui Dumnezeu.

A văzut mai presus de interesul de familie, de neam, de țară…și a ales interesul cosmic.

Adică a ales ce a fost bine…pentru întreaga creație: a fi cu Dumnezeu pentru totdeauna.

Și noi, cu toții, am putea să alegem acest interes cosmic, interesul soteriologic/ al mântuirii, prin care ne folosim pe noi, pe aproapele și întreaga creație.

Pentru că întreaga creație împreună tânjește/ geme/oftează/ suspină [sistenazi, Rom. 8, 22, cf. GNT] după revelarea lui Dumnezeu și transfigurarea ei.  Amin!

Istoria începe de oriunde o privești [53]

Leave a comment

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

(Vol. 1)

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a, a 16-a, a 17-a, a 18-a, a 19-a, a 20-a, a 21-a, a 22-a, a 23-a, a 24-a, a 25-a, a 26-a, a 27-a, a 28-a, a 29-a, a 30-a, a 31-a, a 32-a, a 33-a, a 34-a, a 35-a, a 36-a, a 37-a, a 38-a, a 39-a, a 40-a, a 41-a, a 42-a, a 43-a, a 44-a, a 45-a, a 46-a, a 47-a, a 48-a, a 49-a, a 50-a, a 51-a, a 52-a.

*

Cei care se împotrivesc lui Dumnezeu o sfârșesc rău. În Cronografia sa[1], Sfântul Teofan Mărturisitorul ne exemplifică acest lucru.

Împăratul persecutor Dioclețian (c. 22 decembrie 244-3 decembrie 311)[2] a înnebunit, „a renunțat împreună cu Heraclius la împărăție, începând să trăiască ca un om obișnuit. Și unul și-a sfârșit viața în spânzurătoare, iar Dioclețian s-a ofilit/ s-a consumat de o boală lungă. Ghelasie, episcopul aceleiași Cezarei, spune că, răzgândindu-se și vrând din nou să împărățească, au fost omorâți prin votul comun al senatului”[3].

Galerius Maximian (c. 250-5 mai 313)[4], fiind urmărit de Sfântul Constantin cel Mare, a fost pedepsit de „mânia divină”[5]. Pentru că „aprinzându-i-se o flacără din mijlocul măruntaielor și a măduvei sale, cu o durere de nesuportat a fost pus pe burtă la pământ, răsuflând greu, ieșindu-i amândoi ochii și lăsându-l orb pe cel lipsit de evlavie. Iar carnea lui, putrezită din cauza fierbințelii fără măsură, a căzut de pe oase și, astfel, putrezit de tot, și-a dat sufletul cel care lupta împotriva lui Dumnezeu”[6].

Despre moartea ereticului Arie (c. 250/ 256-336)[7], Sfântul Teofan spune: „dreptatea divină l-a mutat pe Arie în locuri vrednice de cele ce se scurgeau prin limba [sa], tăindu-l din viață în prezent și în viitor; i-au căzut pe jos măruntaiele în murdărie, în timpul în care voia să intre cu nevrednicie în lăcașurile sfinte”[8]. Moartea lui petrecându-se în „al treizeci și unulea an al [domniei] Marelui Constantin”[9].

Iulian Apostatul (331-26 iunie 363)[10], cel cu viață „spurcată”[11], „fiind dincolo de hotare [de hotarele imperiului], a fost omorât prin dreptatea divină”[12].

Eunucul, „care îl insultase și îl amenințase cu îndrăzneală pe [Sfântul] Afraate[13], coborând să pregătească baia împăratului [eretic Valens], afectat fiind la minte, a murit aruncându-se singur în apa fierbinte”[14].

Fiul lui Valens, Galates, a murit „suferind rău, iar soția [lui], Domnica, s-a îmbolnăvit grav”[15]. Iar împăratul Valens „a fugit cu câțiva [oameni] într-o casă mică [de pe câmpul de luptă]. Ajungându-l barbarii [goții] și dând foc casei, fără să știe [că Valens e acolo], i-au ars pe toți”[16].

*

Părintele Constantin Bobulescu (8 mai 1882-1 decembrie 1958)[17] publica în 1933, la Chișinău, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul[18].

Și acesta spune că mitropolitul Veniamin avea porecla Negel[19]. Aversiunea lui Neculce vizavi de neamul Costachi[20].

Dar „neamul Costachi făcea parte prin naștere și prin legăturile lui de rudenie, din familiile cele mai de seamă ale Moldovei, din protipendada chemată la conducerea țării”[21].

Despre genealogia sa mitropolitul spune că se trage din Consta[22]. Gavril, mare vornic[23], a transformat numele Consta în Costachi[24].

Tatăl mitropolitului Veniamin se numea Grigoraș. Era fiul lui Vasile Costachi[25].

Din p. 47 aflăm că Grigoraș e alintul și că tatăl mitropolitului se numea Grigorie Costachi.

Mama mitropolitului a fost Maria Cantacuzino[26] și ea moare înaintea soțului ei, Grigorie Costachi[27].

Copiii lui Grigorie și ai Mariei: monahul Chesarie Costachi, Matei, mitropolitul Veniamin, monahia Elisaveta și Șărban, cel mai mic dintre ei[28].

Tot în p. 50 se vorbește despre măsurarea viei în…pogoane[29].

În p. 60, autorul nostru prezintă un document, de după 1840, care vorbește despre „un blestem” asupra casei Costachi și a casei Brâncoveanu.

Și documentul spune că mitropolitul Veniamin ar fi „izgonit” monahii de la Agapia, pentru a face din Mănăstire o Mănăstire de maici pentru sora lui, pe care a făcut-o stareță[30].

Însă locașul era sub „blestem ctitoricesc”, pentru că nu trebuia să intre femeie în Mănăstirea Agapia[31].

În p. 62 începe o secțiune despre locul nașterii ÎPS Veniamin Costachi. Pentru că la Mănăstirea Adam[32], pe un Chiriacodromion editat la Neamț, pe data de 30 ianuarie 1818[33] s-a făcut o însemnare din care rezultă că mitropolitul Veniamin s-a născut în „satul Mălăiaștii din ținutul Fălciului”[34].

Asta ar schimba lucrurile fundamental, pentru că se consideră drept loc natal Roșieștii[35]. Pentru că, în Testamentul său, mitropolitul ne spune că s-a născut în satul Roșiești din Fălciu, pentru că acesta este „satul părințesc”/ părintesc[36].

Autorul a mers în satul Tupilați, care era „moștenire[a] părintească” a mitropolitului[37]. Și în Biserica satului a găsit un Triod de la 1798, editat la București și un Apostol din 1794, editat la Râmnic. Ambele dăruite de spătaru Negel, adică de fratele mitropolitului Veniamin.

Din mai multe însemnări redate în p. 65-66, de pe cărțile de slujbă găsite la Tupilați, autorul conchide că moșia Tupilați i-a fost dăruită de bună voie lui Șărban, fratelui mai mic, de către mitropolit, care locuia în Mălăiești, dar se îngrijea de Biserica din Tupilați. El, Șărban, a cumpărat cărțile liturgice ale Bisericii Tupilați și în 1806 clopotul[38].

După Tupilați, autorul a făcut muncă de cercetare la Mălăiești[39]. Și la Biserica din Mălăiești găsește un Chiriacodromion editat la București, în 1801, dăruit de mitropolitul Veniamin, pe 17 decembrie 1803, „spre a noastră vec[i]nică pomenire”[40]. Semnătura sa: „† Nevrednicul între arhierei Veniamin Costachi Mitr[opolit al] Moldaviei”[41].

Tot pe 17 decembrie 1803 mitropolitul dăruie Octoihul editat la București, în 1792, care se află la Biserica din Tupilați[42].

Mai multe însemnări ale lui Șerban, de pe cărțile liturgice, găsim în p. 67-68.

Însă Ștefan Petru Andronachi, un bărbat de 80 de ani, îi spune că mitropolitul e din Mălăiești[43].

Autorul ajunge și în satul Roșiești, într-o zi de praznic: 15 august[44]. Aici a găsit un Penticostar de la 1800, editat la București, dăruit de mitropolitul Veniamin Costachi la 21 iunie 1803[45].

Din pagina 76 aflăm că există două variante textuale pentru copilăria mitropolitului. Una scrisă în 1830, dictată de cineva din apropierea mitropolitului iar a doua fiind făcută după moartea sa, în Iași, la 1850[46].

Iar în p. 78 autorul spune că cea din 1830 e cea care trebuie luată în calcul fiindcă ea este confirmată de Testamentul său din 1844.

În p. 79: „Iacob Stamate, predecesorul Mitropolitului Veniamin, este hirotonit la 15 ani ca și urmașul său la scaunul mitropoliei Moldovii, Dositei Obradovici și Naum Rîmniceanu de asemenea”.

Există un tablou cu chipul mitropolitului la 60 de ani[47] și alături de el chipul său de când era tânăr ieromonah.

Adică acesta: (fotografie).

Mitropolitul Veniamin Costachi[48] se naște în 1768, în apropierea Nașterii Domnului și nașa sa a fost Elena Costachi[49].

Adică s-a născut pe 20 decembrie 1768 și a fost botezat pe 1 ianuarie 1769[50].

A fost hirotonit diacon, în martie 1784, de PS Iacob Stamati, pe când avea 15 ani și 3 luni[51].

A fost 3 ani și 3 luni diacon în episcopia Hușului, până în iunie 1787, când avea 18 ani și 7 luni[52].

E hirotonit ieromonah, pe data de 26 septembrie 1788, de către ÎPS Paisie, fost mitropolit, slujind la mitropolie[53].

Din martie 1789 până în 27 iunie 1792 este egumen la Sfântul Spiridon din Iași[54].

Episcop de Huși este între 27 iunie 1792-1 iunie 1796[55].

Episcop de Roman între 1 iunie 1796-19 martie 1803[56].  Autorul nu mai discută și perioada sa ca mitropolit.

[1] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, trad. din lb. gr., studiu introd. și note de Mihai Țipău, în col. PSB, serie nouă, vol. 7, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, 502 p.

[3] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 34.

[5] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 38.

[6] Ibidem.

[8] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 54.

[9] Ibidem.

[11] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 74.

[12] Ibidem.

[14] Sfântul Teofan Mărturisitorul, Cronografia, op. cit., p. 84.

[15] Idem, p. 85.

[16] Idem, p. 86.

[18] Referința completă: C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, Ed. Tipografia Uniunii clericilor ortodocși din Basarabia, Chișinău, 1933, 160 p.

[19] Idem, p. 4.

[20] Idem, p. 6.

[21] Idem, p. 7.

[22] Idem, p. 8.

[23] Supraveghetor al Curții domnești cu funcții judecătorești.

[24] C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, op. cit., p. 9.

[25] Idem, p. 46.

[26] Idem, p. 48.

[27] Idem, p. 50.

[28] Ibidem.

[29] A se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Unit%C4%83%C8%9Bi_de_m%C4%83sur%C4%83_rom%C3%A2ne%C8%99ti_vechi. În Moldova pogonul era de  6441 mp iar în Țara Românească de 5012,08 mp.

[30] C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, op. cit., p. 61.

[31] Ibidem.

[33] C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, op. cit., p. 63.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 64.

[38] Idem, p. 66.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 67.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 69.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 73.

[46] Idem, p. 76.

[47] Idem, p. 85.

[49] C.[onstantin] Bobulescu, Din viața Mitropolitului Veniamin Costachi. Neamul, copilăria, tinerețea și episcopatul, op. cit., p. 94.

[50] Idem, p. 95.

[51] Idem, p. 130-131.

[52] Idem, p. 131.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 143.

[55] Idem, p. 145.

[56] Idem, p. 151.

Curat ca tancul

Leave a comment
  • Nu veceul e cel mai bacterian din locuința noastră, a constatat un profesor universitar din Arizona, ci tocătorul de bucătărie, receptorul telefonului și ecranul monitorului. De ce? Pentru că nu avem grijă de ele…
  • „„Băsescu TREBUIE SĂ SCHIMBE rezultatul alegerilor” aşa sună titlul unui editorial din „România Liberă” publicat pe 16 noiembrie [2012] şi care se afla şi duminică 18 noiembrie [2012] pe siteul publicaţiei. Un astfel de titlu este fără precedent în media din România şi întrece cu mult titlurile din imunda publicaţie a anilor ’90, „Europa” precum şi excesele din revista „România Mare” din aceeaşi perioadă. Practic, cu acest titlul „România Liberă” revine la modul în care făcea presă în perioada 1945-1950”.
  • „Muzeul Pietrei din Sângeru-Prahova, donație publică a poetului Lucian Avramescu, a fost vandalizat în noaptea de sâmbătă spre duminică în timp ce poetul discuta la emisiunea Panorama de la Antena 3 despre ultimele isprăvi ale lui Traian Băsescu”.
  • Conținutul primelor 25 de volume din integrala Cantemir editate de Constantin Barbu.
  • „Întrebat cum vede faptul că Traian Băsescu vede de luat în calcul o indexare a pensiilor în 2013, Ponta a răspuns: “Şi n-a plâns? N-a zis că n-a dormit noaptea? Nu mă puneţi lângă un om care evident minte, că nu vreau să preiau din lipsa lui de credibilitate. E campanie electorală. O să anunţe că dă şi 50 de lei în plus la pensii. A mai anunţat cineva, în decembrie 1989″”.