Iubiții mei,

pe scurt, praznicul de față se rezumă la următorul eveniment: la 3 ani Maica lui Dumnezeu a fost dusă la Templu, potrivit făgăduinței părinților ei și a locuit în Sfânta Sfintelor!

Lucru care, din perspectiva rigorismului evreiesc…era „o blasfemie”…pentru că în Sfânta Sfintelor intra, odată pe an, numai arhiereul [Evr. 9, 7].

Însă Sfântul arhiereu Zaharia (pe care evreii îl vor omorî între templu și altar [Mt. 23, 35/ Lc. 11, 51]), din iluminare dumnezeiască…a dus-o pe Maica lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor, pentru ca să arate că ea este Biserica Stăpânului.

 – Ce s-ar fi întâmplat însă fără…iluminare dumnezeiască?

 – Nimic paradoxal! Niciodată nu ar fi fost dusă în…Sfânta Sfintelor…pentru că era un tabu pentru oameni.

Pentru că observăm ce au făcut evreii, care primiseră Legea…și care nu au văzut-o deloc duhovnicește …atunci când S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.

Au fost obtuzi, răi, cârtitori, blasfemiatori, ucigași…

L-au confundat pe Domnul și Stăpânul lor…cu „un fanatic religios”…

Dar nu numai ei au căzut în noaptea unei asemenea orbiri…ci și noi, creștinii ortodocși, adesea, timp de 2.000 de ani.

Pentru că ereziile, păcatele smintitoare, fărădelegile, atrocitățile…pe care le-am făcut noi, creștinii, nu ne arată drept plini de har

Așa că intrarea Maicii Domnului în Biserică/ în Templu înseamnă pentru noi…închiderea gurii!

Pentru că Maica lui Dumnezeu a vrut sfințenia lui Dumnezeu și a trăit în slava lui Dumnezeu toată viața…slavă de care și noi ne-am umplut la Botez.

Numai că noi, după Botez, nu am mai rămas în sfințenie ca ea, ca Maica Stăpânului, ci am căzut în tot felul de păcate și de patimi de rușine…

De aceea, intrarea ei în Biserică…înseamnă rămânere ei în sfințenie.

Lucru pe care și noi putem să-l facem, dacă ni-l dorim, atâta timp cât Botezul a fost împuternicire/ întărire a noastră cu putere de sus/ cu har împotriva tuturor patimilor și a poftelor josnice.

Iar când vrem să înțelegem intrarea ei în Biserică, a Prea Curatei Stăpâne…trebuie să ne umplem de iertarea Lui, de bucuria Lui, de unirea cu El, cu Domnul slavei…pentru că și ea s-a unit cu El.

Unirea ei cu Domnul a fost și duhovnicească și ființială.

Pentru că S-a unit cu El în sufletul ei cel preasfânt…dar, apoi, s-a unit cu Fiul ei și cu Dumnezeul ei și la nivel ființial, pentru că El Și-a luat din ea trup, devenind coființial, după umanitatea Sa, cu întreaga umanitate.

Și numai pentru că El Și-a luat trup din Pururea Fecioară Maria și l-a îndumnezeit prin întreaga Sa viață pentru noi, fiecare dintre noi se poate umple de slava Lui.

Dar pentru ca El să Se întrupeze…a trebuit ca o Fecioară să-L dorească cu totul pe Dumnezeu și să fie fără de păcat în viața ei.

Pentru că Maica lui Dumnezeu nu este „o făptură căzută din cer”, ci o Fecioară care a dorit cu totul pe Dumnezeul cerurilor și a devenit mai încăpătoare/ mai desfătată decât cerurile.

Adică truda/ asceza/ iubirea Maicii lui Dumnezeu a fost totală…și de aceea întru ea s-au împlinit profețiile.

Nimic aranjat!

Ci pentru că ea a vrut…Dumnezeu a umplut-o de toate darurile Sale.

Pentru că ea a vrut

De aceea, azi, sărbătorim ce a vrut ea…și nu vrem noi

E a vrut curăția, sfințenia, iubirea, delicatețea Lui și le-a avut din plin. Noi ne codim/ezităm, o lăsăm mai moale cu viața evlavioasă.

Nu vrem să părem prea iubitori, prea jertfelnici, prea milostivi…ci preferăm „ce zice lumea”.

Adică așa: nici prea-prea…nici foarte-foarte

Numai că lui Dumnezeu îi plac oamenii totali, dintr-o bucată…și nu 10% ortodocși…restul: liber cugetători

Și pentru că nu toate sunt ortodoxe în noi…tocmai de aceea avem mari probleme să împăcăm ce gândim, cu ce simțim…și cu ceea ce facem…cu ce trăim, de fapt, în fiecare secundă…

Adică am vrea să fim…să părem „sfinți”…dar să nu fim „prea sfinți” tot timpul.

Motiv pentru care „excesul de sfințenie” e adesea înțeles…ca „ceva ce nu ne trebuie”.

Și ce credem că „ne trebuie” nouă e un melanj/ un amestec de Ortodoxie, urechism, orgoliu, ce am moștenit de la părinți, ce mai inventăm și noi…și nu vrem „să fim deranjați” în bricolajul/ mărunțișul nostru religios.

Iar dacă îi asculți pe ortodocșii…de la țară sau de la oraș…în materie de teologie, politică, cultură…te iei cu mâinile de păr…

Pentru că, cel mai adesea, când vine vorba de teologie și credință…pentru că nu au surse teologice la îndemână sau nu i-a învățat nimeni…își închipuie/ presupun tot felul de aiureli vizavi de închinăciune, rugăciune, post, Sfintele Taine…încât e deplorabil ce poți să auzi că înseamnă una sau alta…

Superstițiile/ obiceiurile pseudo-religioase de tot felul…se nasc din multă incultură teologică dar și din multă îndrăzneală păcătoasă.

Pentru că omul care nu știe ceva și are bun simț, are măsură…nu se pronunță în acel caz.

Dar cel infatuat, care nu știe ce să spună…dar nici nu vrea să admitănu știe…inventează pe loc răspunsuri aiuritoare.

Așa a apărut Dumnezeul care merge pe pământ cu Sfântul Petre și face minuni „curioase”…Dumnezeul care e confundabil cu o zeitate căreia îi sare repede țandăra…și nu e Dumnezeul paradoxal al Tradiției Bisericii.

Adică Dumnezeul băbist…înțeles după ureche…dă cu fulgere, omoară, te trăsnește, îți pune ceva în frunte pentru toată viața, adică te predestinează, și nu poți să mai faci nimic altcumva…îți aduce noroc în casă și te scapă de farmece…un fel de bodyguard…dar nu e niciodată un Stăpân, un Domn, un Atotțiitor, un Prieten, un Paradoxal…

Căci pentru a fi ortodox…nu înseamnă numai să vii la Biserică și să aprinzi lumânări…ci să înveți teologie și să te naști duhovnicește, de sus, prin Tainele Bisericii.

Pentru că numai astfel Îl vom putea cunoaște pe Dumnezeu așa cum e El…și nu așa cum ne închipuim noi că este El

Fiindcă cei mai mulți dintre ortodocși au fantezii despre Dumnezeu…și nu o cunoaștere a Lui…

Căci cunoașterea Lui vine prin vederea și simțirea slavei Sale…prin ceea ce îți spune El despre Sine…din ce te învață El pe tine…și nu din ce înveți tu despre El…în indiferență față de El…

Și nu trebuie să ne mirăm că nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu…pentru că, la fel, nu îi cunoaștem nici pe oameni!

Ce înseamnă să înțelegi un om: 1. ce deduci tu despre el, 2. ce îți spune el ție sau 3. ce te iluminează Dumnezeu cu privire la el?

Care…din trei?

Pentru că, dacă e pe dedus…atunci stai la distanță de el. Îl privești, îl urmărești, presupui că simte și că face una sau alta…dar nu știi ce e în inima lui.

La distanță stai…la distanță ești de celălalt!

Dacă te apropii de el…și îl lași să îți spună una sau alta despre el…și crezi că el e numai ce îți spune el că e…iarăși stai la distanță de om…pentru că te raportezi numai la ce știi tu…și el despre sine…nu la ce nu știți niciunul dintre voi…despre el…

Ar fi numai vorbărie, confesiuni, psihologism, psihanalizare…

Pentru ca să afli despre un altul lucruri pe care nici el și nici tu nu le știți despre el…trebuie să îmbini ce știe el despre sine…cu ce îți descoperă Dumnezeu despre acela.

Și oamenii de aceea vin la oamenii duhovnicești: ca să afle ce nu știu despre ei…dar Dumnezeu le spune/ le luminează despre ei înșiși!

Pentru că trebuie să ieșim din noi…pentru a ne cunoaște pe noi.

Trebuie să ne vedem pe noi prin voia lui Dumnezeu, prin adevărurile Lui…ca să ne cunoaștem așa cum suntem

Altfel nu intrăm nicăieri…și nu ieșim de nicăieri

Și dacă ne-am întreba: când…de când nu am mai intrat în inima altuia…ca să îl aflăm…și să ne aflăm…ce ne-am răspunde?

Pentru că trebuie să ieșim din noi, din casa noastră, din părerile bune despre noi, din obiceiurile noastre…pentru a le cunoaște pe ale altora…și a observa cât de durabile/ serioase/ adevărate sunt ale noastre.

Și când ne întoarcem la noi…după o ciocnire cu realitățile interioare ale altora…înțelegem ce trebuie plâns…și pentru ce trebuie să fim doxologici/ mulțumitori în fața lui Dumnezeu.

Căci de aceea ne certăm când discutăm: pentru că nu vrem să ne admitem realitatea interioară.

Vrem întotdeauna să epatăm, să părem mai nobili, mai arătoși, mai sexy decât suntem…când alții ne spun că suntem vai de steaua noastră

Și când nu vrem să fim noi înșine…nu intrăm în nicio inimă!

Pentru că, pentru a intra în altul…ai nevoie de simplitate, de adevăr, de dăruire, de uitare de sine…pentru a-l îmbrățișa și a-l înțelege pe el.

Așa că Maica lui Dumnezeu a uitat casa sa…și a iubit Casa lui Dumnezeu.

A văzut mai presus de interesul de familie, de neam, de țară…și a ales interesul cosmic.

Adică a ales ce a fost bine…pentru întreaga creație: a fi cu Dumnezeu pentru totdeauna.

Și noi, cu toții, am putea să alegem acest interes cosmic, interesul soteriologic/ al mântuirii, prin care ne folosim pe noi, pe aproapele și întreaga creație.

Pentru că întreaga creație împreună tânjește/ geme/oftează/ suspină [sistenazi, Rom. 8, 22, cf. GNT] după revelarea lui Dumnezeu și transfigurarea ei.  Amin!

Did you like this? Share it: