Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 25 noiembrie, 2012

Adrian Maniu și ravagiile întomnării [4]

Poeme precum Făt-Frumos și Din basm urmăresc dezideratul programatic gândirist al întoarcerii la folclor. Însă Maniu este inspirat să nu solicite narativul, ci să transforme elementele de basm într-un pretext pentru o poezie a naturii sau convertindu-le într-o paradigmă vizionară a omului modern.

Astfel, tradiția se mută în modernitate…

Legenda sau basmul se încarcă de sensibilitatea modernă, angoasată, prăpăstioasă, iar modernitatea își lărgește orizontul temporal într-un trecut și în epoci asupra cărora proiectează propria înfrigurare, lărgindu-și…solitudinea:

Balaurul răcnește sub pod, da’ Făt-Frumos
Retează trei grumazuri din câte-o rotitură,
Când paloșul avântă, prin sânge lipicios
Pe urmă munți, prăpăstii și apele tăcură.
/…/
Îndoaie-un bucium noaptea, și-o spintecă la zori
Zâmbind copila doarme pe pajiștea de flori,
Cât ghiarele mai mișcă răpusul blestemat.

Dar ochii verzi, sub creastă în frunțile solzate,
Se zbat când bucătarul ia capetele toate
Și, cu satâru-n mână, dă buzna la palat.
(Făt-Frumos)

Detaliile naturaliste, atenția pentru peisaje și pentru conexiunea dintre eveniment și natură, ca și evidențierea complicațiilor existențiale, sugerând în fundal sentimente neexprimate, de insatisfacție, indignare…nu țin de basm.

Suferința morală a modernilor este asociată unei etici străvechi, eroice, gest prin care modernistul infiltrează în sedimentele timpului propriul său sentiment al tragicului, dramatismul neliniștii sale.

Cooptarea trecutului ca reprezentant al noii neliniști e mai insinuantă decât la Gyr.

Se caută în trecut un aliat

Celălalt poem n-are, practic, nimic de-a face cu basmul, decât aluziv, dar mizează pe o idee semnificativă: aceea de a asocia natura cu muzealizarea/ prezervarea trecutului.

Pădurea/ codrul devine la propriu un muzeu al memoriei, o vitrină enormă în care sunt păstrate relicvele/ comorile tradiției, pentru cine știe să le admire astfel.

E o idee care se poate deduce la mai mulți tradiționaliști, dar parcă nimeni n-a exprimat-o așa de clar:

În bolți întunecate stejarul se răsfrânge.
Sunt codri de aramă…Arar o rază plânge,
Stropi galbeni de lumină, sau vioriu de lună.
Șopârle verzi ca bronzul străvechi, prin frunze sună,
Țâșnind nehotărâte, în teamă și mirare,
Zvâcnindu-și gușa albă sub brunele lăstare.

Alți codri…Albi mesteceni, în zale de argint,
De-a pururi se frământă, în freamăte desprind,
Luciri de trupuri, ce tremur scânteiază,
Parcă ar curge-n ramuri o apă, și-nviază,
Blând murmurând, ca-n șipot, al undei cântec van.

Ferige desfășoară minuni în filigran.
Și se târesc jivine tăcute sub verdeață,
Cu ochii roși de sânge, cu sângele de gheață.

Tot în a toamnei zile, apar păduri de aur,
Pe fiecare creangă atârnă un tezaur,
Sub tei, cu fruntea lată, încoronați de soare,
Cu toată-mpodobirea de poleieli fugare,
A morții izbind veacuri cu muchea de topor…

Dar cântece se-ngână…Alunecând ușor,
Cu galbeni ce deprinși sunt, și flutură, un graur,
Își cată cuib obraznic în coarne de balaur.
(Din basm)

Multe sonuri din Eminescu, intertextualizat pentru a se arăta direcția pe care a urmat-o tradiția veche, cine a fost cel care a tezaurizat-o primul cu adevărat.

Apa care curge pe ramuri, pe lângă faptul că denotă o acustică impresionantă, presupune și o viziune poetică și totodată spirituală aparte, pentru că este ea reproduce sunetul timpilor trecând, fluiditatea lui, de mult și în multe feluri evocată în literatura antică dar și în literatura românească veche.

Doar că râul lui Heraclit„al undei cântec van”, își transferă acum scânteierile cromatice și acustice în foșnetul riveran al pădurii bătrâne.

În undele frunzelor ei, pădurea conservă memoria istoriei și a timpului. Păstrând metafora lui Heraclit, putem spune că este aceeași pădure și de fiecare dată te scalzi în foșnetul altor frunze.

Tezaurele se regăsesc în tonurile cromatice felurite („codri de aram㔄păduri de aur”, „șopârle verzi ca bronzul”, albi mesteceni, în zale de argint”, împodobirea de „poleieli fugare”, un graur cu galbeni”), ca și în bijuteria vegetală a unor ferigi, „minuni în filigran”.

Dacă Ion Pillat descoperea comori în cămara de fructe, Maniu face să se reveleze tezaurele pădurii nebănuite.

E o simfonie de culori: arămiu, galben, vioriu, verde, alb, brun, argintiu, roșu, auriu…și care fac aluzie simetrică la ideea de bogăție vitală, de cosmos bogat, adânc și tainic.

Mestecenii „desprind/ Luciri de trupuri”, iar teii sunt îmbodobiți cu „poleieli fugare”…presupunând exerciții fabuloase ale luminii…

Însă Eminescu nu este evocat degeaba (codrii de aramă, pădurea de argint, teii cu fruntea latămurmurul blând al undelor, etc.) – aici și cu alte ocazii. Pentru romantici, redescoperirea naturii echivalase cu reîntoarcerea la Dumnezeu, la revelația naturală (a lui Dumnezeu în natură/ universul cosmic), la rațiunile inimii pascaliene:

„Solemnitățile creștinismului sunt admirabil coordonate cu scenele naturii” [Chateaubriand, Le Génie du Christianisme]. Și unele, și celelalte au în comun tocmai o dimensiune sublimă, precum catedrala și pădurea. […] Voința divină poate fi descifrată în natură, convingere [a lui Chateaubriand] pe care o vor împărtăși Hugo și Baudelaire. Natura este ca o dovadă a existenței lui Dumnezeu. […] Romantic a însemnat mai întâi nostalgic după țara și religia sa, după valorile tradiționale, după rustic și în contrast cu urbanul, după natură în contrast cu civilizația. Memoria și imaginația făceau din Vechiul Regim [la noi, din epocile voievodale] o vârstă de aur a armoniei pierdute și reabilitau Evul Mediu” (Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin și Adina Dinițoiu, prefață de Mircea Martin, Ed. Art, București, 2008, p. 148-149, 151).

Conform aceluiași autor, pentru a înțelege reacția antimodernă, „firul care trebuie urmat [este] acela al renașterii romantice a creștinismului”, prin care îi putem descoperi pe „clasicii antimodernului” (Idem, p. 184-185). Clasicii romantici

Corespondența între catedrală/ biserică și pădure o făcea și Ion Pillat…pe același traseu indicat de romantici al recuperării tradiției și al rezistenței împotriva modernismului (ca realitate socială, nu literară).

Urmărind caracteristicile nostalgiei indicate mai sus de Compagnon, tradiționaliștii noștri calcă pe urmele preromanticilor antimoderniști (cred că îi putem defini astfel și enumera pe Russo, Bălcescu, Gr. Alexandrescu, etc; de fapt, în opinia aceluiași autor, „pentru generația anilor 1830, creștinismul și Revoluția se identifică, iar democrația va fi prelungirea lui” [Idem, p. 188] – iar preromanticii noștri, în frunte cu Heliade, care publica traduceri din poemele lui Lamartine, erau bine informați) și ale lui Eminescu (în același sens antimodernist).

Altfel spus, tradiționaliștii erau la fel de bine…sincronizați cu Apusul, ca și moderniștii care încercau să imite gidismul sau proustianismul.

Nostalgiile  vârstei de aur se pot desprinde și din poemul Vânătoarea, unde o scenă (scenografie) cinegetic-funebră, medievală, este înfățișată cu detalii expresioniste (și câteva simboliste):

În procesiuni,
Copile sub arini,
Trec, veșmântate-n valuri lungi și albe,
În mâini cu crini.

Prin iarba ca-n icoane primitive,
Ornată-n părăluțe, bănuței, bujori și rouă,
Surorile trec, două câte două.
Călcâie goale și priviri naive,
Albastre cum sunt ochii pe aripi de fluturi.

Lucește soarele strivit pe scuturi.
Voievodul a plecat la vânătoare,
A luat copoi, fălcoi și oameni.
Copoi și oameni…

Din arc, săgețile înveninate
Zvâcnesc nenumărate,
Înspre fazanii care zbor buchete roșii,
Spre ciutele cu ochi frumoși pentru când mor,
Spre cântecul de lebezi care par rupturi de nor,
Spre țepile de brad, din care au țipat cocoșii.

Și iară cornul vânătorilor răsună…
În noapte, sus pe cer, un corn de lună.
„Prin frunze argintii,
De ce nu vrei, de ce nu poți să vii?
(Răsună codrul.) Plânge lung o goarnă,
Să vie Voievodul, să se-ntoarnă”.

Smerite, slugile s-au strâns în ceată.
A jale armăsarul Domnului nechează.
Se-ngână sunetele, ‘nceată, re-nviază
Și valea sună, codrii sună, seara sună.

Sus, peste piscuri stă același corn de lună.
Stele au plâns, e prea târziu.
Întregul cer e vioriu.
Stăpânul a murit, l-a rupt vrăjmașul
Sau, mai sălbatic, lupul cenușiu

Copilele cu galbene făclii
Bocesc pe Voievodul adormit,
Și-n drumul unde robi îl duc pe suliți – nesfârșit,
Bruni muguri, rănile mai lăcrimează,
Iar câinii mârâind noroiul ling

Pe când nebunul curții joacă nebunit,
În bezna-n care numai huhurezii pot să-l vază.

„Voievodul adormit” e o personificare a unei nostalgii cu volute ample, care vizează trecutul, tradiția, Evul Mediu, credința

„Nebunul curții care „joacă nebunit” pentru „huhurezi” este însuși poetul.

Evocarea/ invocarea lui Eminescu este din nou indubitabilă, pentru că este poetul care a exprimat în cel mai înalt grad atașamentul pentru vestigiile medievale.

Aceeași nostalgie este reprodusă și în poemele Într-o grădină veche și Fata morgana.

Dacă ai carte…înseamnă că nu ești struț

  • Flashmob al USLului la Timișoara.
  • asemenea manipulări reușesc aproape fără excepție, deoarece consumatorul final – cititorul, privitorul – nu-și mai pune o întrebare simplă, dar atât de actuală: quid prodest? Să ne amintim ce spunea scriitorul american Mark Twain: “Dacă nu citești ziarele, ești neinformat, dacă le citești, ești dezinformat”.
  • Pacientul care a stat cel mai mult timp în comă, o femeie din Miami, supranumită „Alba ca Zăpada”, a fost inconştientă timp de, atenţie, 42 de ani şi a murit la vârsta de 59 de ani”.
  • Pe termen lung, soluţia nu este politizarea clerului şi nici „îmbisericirea” actului politic, ci întărirea conştiinţei democratice a laicatului, indiferent de opţiunea partinică”.
  • Societatea nu-L mai are pe Domnul nostru Iisus Hristos în centru atunci când serbează Crăciunul, ci pe Moş Crăciun văzut precum un bunic care dăruieşte tuturor dintr-odată toate doar din necesitatea consumului, însă în spatele lui sunt părinţi, bunici, instituţii care încearcă să înlocuiască iubirea şi prezenţa lor din viaţa copiilor cu lucruri materiale. Astfel, darul material al societăţii de consum încearcă să substituie [în mod] eronat prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu”.
  • Cortul, în formă de balon, din copac.
  • Emiratele Arabe Unite vor să construiască la Dubai cel mai mare Mall din lume care se va întinde pe o suprafață mai mare decât parcul Hyde din Londra. Cel mai mare mall din lume urmează să fie ridicat în cadrul unui complex de shopping şi grădini ce se va întinde pe o suprafață de 5 kilometri. Mohammed Bin Rashid City va avea o suprafaţă totală de 5,1 kilometri pătraţi şi va cuprinde cel mai mare complex de galerii de artă din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Aşa-numitul “Mall of the World” va deservi în fiecare an 80 milioane de clienţi”.
  • Aproximativ 33,3 milioane de oameni din întreaga lume au HIV, virus care poate cauza SIDA. Totuși, comunitatea globală a sănătății a început să încetinească și chiar să întoarcă epidemia, potrivit aceluiași raport al Națiunilor Unite”.

Racla cu Sfinte Moaște de la Mănăstirea Viforâta

După cum se observă…avem de-a face cu fragmente de Sfinte Moaște de la 3 Sfinți trăitori în secolele III-IV d. Hr.: Sfântul Mucenic Gheorghe († cca. 306 d. Hr.), Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie († cca. 240 d. Hr.) și Sfântul Sfințit Mucenic Vlasie († 310 d. Hr.).

A doua raclă de la Catedrala arhiepiscopală din Târgoviște

Dacă Sfintele Moaște ale Sfântului Patriarh Nifon al Constantinopolului erau pe dreapta, aproape de intrare…această a doua raclă cu Sfinte Moaște e aproape de altar, pe stânga.

Și e vorba despre fragmente de Sfinte Moaște ale Sfinților Mucenici Prov, Tarah și Andronic și din Sfintele Moaște ale Sfântului Cuvios Sava cel Sfințit.

Predică la Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr

Iubiții mei,

Evanghelia pomenită astăzi de Biserică este de o extremă importanţă teologică şi spirituală, căci Domnul ne dă învăţătură de mare limpezime cu privire la soarta sufletului după moarte, la adevărata natură a Iadului şi la pocăinţă. Această pildă este relatată numai de către Sfântul Luca [Luca 16, 19‑31].

Ne aflăm către sfârşitul misiunii pământeşti a Domnului şi este cu putinţă ca El să fie deja în drum către Ierusalim1* (dar această „urcare” va dura mai mult timp, vreme de câteva luni). Mulţime mare Îl urmează, iar El o învaţă, mai cu seamă în pilde.

În această mulţime se află vameşi şi păcătoşi…care se apropiau să‑L asculte (Lc. 15, 1). Aceasta atrage furia fariseilor şi a cărturarilor care cârtesc împotriva Lui. El spune atunci pildele Oii şi a Drahmei pierdute, cea a Fiului risipitor, apoi cea a Iconomului necredincios, pentru a arăta mila lui Dumnezeu, Tatăl Său ceresc. Toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau iubitori de argint, şi‑L luau în bătaie de joc (Lc 16, 14). Domnul, atunci, le vorbeşte şi spune această pildă care îi priveşte direct.

Ea pune în scenă două personaje: un bogat care duce o viaţă de huzur, şi un sărac cerşetor, bolnav, care moare de foame dinaintea uşii bogatului. Bogatului nu‑i pasă nicidecum de acest sărac, de care se îngrijesc doar câinii vagabonzi: îi ling bubele.

Trebuie să amintim că saliva animalelor – şi mai ales cea a câinilor – este un antiseptic cunoscut.

Aceste lucruri au un înţeles duhovnicesc: când omul se poartă ca un animal, prin împietrirea inimii şi egoismul său, se întâmplă ca animalele să se poarte mai bine decât el.

Aşa este şi aici, deoarece au milă pentru un sărman, care fusese pus de către bogat în rând cu câinii.

Trebuie să remarcăm că bogatul nu are nume, în timp ce săracul are: Lazăr.

Bogatul, neasemănându‑se cu Dumnezeu, nu poate ajunge la viaţa ipostatică, pe când cel sărac este asemănător lui Dumnezeu.

Lazăr înseamnă în ebraică: Dumnezeu ajută (sau a ajutat)2*. Omul care îşi recunoaşte sărăcia poate deveni bogat în Dumnezeu3.

Cum săracul nu are nimic de mâncare, nici măcar firimituri, resturi de la mesele bogatului (care sunt aruncate), moare. După puţin timp, bogatul moare şi el. Diferenţa dintre soarta celor doi este cutremurătoare: Lazăr este purtat de îngeri în sânul lui Avraam4*, imagine biblică însemnând „împărăţia lui Dumnezeu”, raiul, în timp ce bogatul este îngropat, pus în pământ. Unul este înălţat, celălalt coborât.

Urmarea povestirii ne arată că este vorba de sufletele lor, deoarece amândoi au cunoscut moartea, moartea fizică, despărţirea sufletului de trup. Evanghelia nu spune „sufletul lui Lazăr”, nici „sufletul bogatului”, căci persoana rămâne legată de sufletul cel viu.

După moarte, persoana trăieşte în continuare în sufletul său.

Urmarea acestei povestiri este uimitoare: are loc o lungă convorbire între bogat şi Avraam, care închide o comoară teologică, o adevărată iniţiere în cele de pe urmă.

Trebuie mai întâi să remarcăm că, deşi îi desparte o prăpastie adâncă, iar bogatul este „departe” de Avraam şi de Lazăr, ei se pot vedea, se recunosc şi îşi vorbesc. Aceasta înseamnă că, dacă trupurile celor răposaţi sunt în aşteptarea Învierii de obşte, sufletele lor continuă să trăiască, dar într‑un context diferit.

Sufletul omului nu este nemuritor5*, dar este incoruptibil.

Şi se pot recunoaşte pentru că au păstrat aceeaşi formă, aceeaşi aparenţă exterioară [Care este sursa patristică a acestei afirmații? Se pare că e o înțelegere literală a verbului a vedea n.n.].

Într‑adevăr, sufletul omului are facultatea de a păstra amprenta trupului, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa: este memoria trupului6*.

La fel cum are facultatea de a regăsi în univers atomii trupului său, în ziua Învierii, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin şi alţi Părinţi.

Acest fapt mai înseamnă şi că prăpastia care îi desparte nu este de ordin geografic, nici material.

Raiul şi iadul nu sunt „locuri”, ci stări duhovniceşti, a căror experienţă o putem face de altfel din timpul vieţii pământeşti (numeroşi sfinţi au fost transfiguraţi din timpul vieţii lor pământeşti, ca Sfântul Serafim al Sarovului, iar alţii au făcut experienţa Iadului veşnic, ca Sfântul Siluan Athonitul).

Apoi, trebuie să constatăm că bogatul continuă să se gândească doar la el însuşi.

Sufletul unui răposat rămâne ce a fost pe pământ, în bine ca şi în rău: omul păstrează aceleaşi „stări sufleteşti”. De aici importanţa luptei duhovniceşti şi a ascezei din timpul vieţii.

El suferă mult şi cere să i se vină în ajutor.

Mai rău, îl consideră pe Lazăr ca pe o slugă, pe când în timpul vieţii nici nu se sinchisise de existenţa lui: Părinte Avraame…trimite pe Lazăr să‑şi înmoaie vârful degetului în apă şi să‑mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.

Şi‑a păstrat mentalitatea de bogat.

Nici măcar nu se miră să vadă pe sărac, care trăgea să moară la uşa lui, strălucind de slava lui Dumnezeu, plin de lumina necreată, într‑atâta soarta acestui om îi este indiferentă.

Nu are nicio pocăinţă pentru răul pe care l‑a făcut, adică pentru binele pe care nu i l‑a făcut (şi care nu l‑ar fi costat nimic! Însă ar fi trebuit să se intereseze de acest sărman şi să‑l vadă).

Nici nu‑i cere iertare lui Lazăr.

Lazăr cel schimbat la faţă nu spune nimic, nu‑i face morală şi nu‑l copleşeşte, nu se arată triumfător: a rămas smerit, sărac cu duhul. Este mângâiat de toate suferinţele pe care le‑a îndurat pe pământ. Îl lasă pe părintele său Avraam să vorbească şi să înveţe, pentru că aceasta este voia Tatălui ceresc.

Cum Avraam dă bogatului răspuns după cuviinţă şi desăvârşit, bogatul face o nouă cerere, care poate părea milostivă: trimite pe Lazăr (iarăşi socotit ca rob!) să înştiinţeze pe cei cinci fraţi ai mei ca să nu vină şi ei în acest loc de chin

De fapt, este vorba tot despre el însuşi: sănătatea mea, bunăstarea mea, familia mea, fraţii mei…

Este mereu centrat asupra lui însuşi.

Răspunsul lui Avraam cade ca un trăsnet. De fapt, Hristos răspunde cărturarilor şi fariseilor, prin gura „părintelui lor Avraam” la care se referă mereu pentru a se împotrivi lui Hristos, şi răspunde şi tuturor creştinilor şi tuturor fiinţelor omeneşti până la sfârşitul timpurilor. V‑am vorbit de Moise (Lege) şi de Proroci, apoi v‑am vorbit Eu Însumi, cu gura Mea, Eu, Cuvântul Tatălui. Dacă nu Mă ascultaţi, dacă nu vă schimbaţi inimile, chiar dacă aş plini toate minunile dinaintea voastră, nimic nu va fi cu putinţă pentru voi: nu veţi putea intra în Împărăţia Tatălui Meu. Este clar şi limpede şi fără drept de apel.

Ajungem aici la un element esenţial al acestei pilde, care este crucial pentru orice fiinţă omenească. După ce bogatul a cerut lui Avraam puţină apă pe limba care îl ardea7*, Avraam dă un răspuns înfricoşător care în cea de‑a doua parte este cu adevărat teologic: între voi şi noi este o prăpastie adâncă şi nu se poate trece de la unul la altul, nici într‑o parte, nici în cealaltă; este de netrecut.

Ce este această prăpastie? Episcopul Ioan de Saint‑Denis a spus într‑o predică admirabilă8* că prăpastia de netrecut este refuzul pocăinţei. Nu este vorba de un canon, de o regulă juridică pe care ar fi impus‑o Dumnezeu în mod arbitrar. Este vorba numai de refuzul pocăinţei care taie pe om de Dumnezeu pentru totdeauna, cel puţin atâta vreme cât nu vrea să se schimbe. Dumnezeu ne dă toate. Singurul lucru pe care nu‑l poate face este să se pocăiască în locul nostru, pentru că atunci voia noastră liberă ar fi nesocotită.

Trebuie să înţelegem bine că, până şi în Iad, omul rămâne liber: bogatul cel rău refuză să se schimbe.

Acest lucru este întărit de experienţa duhovnicească excepţională a Sfântului Siluan Athonitul în secolul XX9*. Domnul a îngăduit să fie coborât în Iadul cel veşnic ani în şir, şi acolo, în inima acestei prăpastii, i‑a arătat acest adevăr uimitor: „Ţine‑ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Deznădejdea împiedică pe om să iasă din acest cuptor şi să intre în comuniune cu Dumnezeu.

Însă antidotul deznădejdii este pocăinţa: este poarta strâmtă, şi singura, a Împărăţiei.

Sfântul Siluan a trăit ceea ce spunea Sfântul Efrem Sirul în secolul al IV‑lea: chiar şi în Iad cineva se poate pocăi, şi deci se poate ieşi din Iad.

O altă pildă a Domnului stă mărturie despre aceasta a contrariului, pilda Ospăţului ceresc, în versiunea relatată de Sfântul Evanghelist Matei10*. După ce Împăratul a spus îngerilor Săi: siliţi‑i să intre, căci vreau să fie plină cămara Mea de nuntă, intră El Însuşi în cămară pentru a vedea pe oaspeţi. Şi aici, vede un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, adică nu îmbrăcase veşmântul alb al botezului, pe Hristos, şi se miră (prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?).

Omul rămâne mut, fără glas, adică nu are nici un cuvânt de scuză sau de pocăinţă. Iar Stăpânul atunci îi spune: daţi‑l afară, aruncaţi‑l în întunericul cel dinafară…Iadul. Putem să beneficiem de o indulgenţă extraordinară sau de un concurs de împrejurări excepţional – care este o taină dumnezeiască –, dar apoi trebuie să ne schimbăm: trebuie să ne îmbrăcăm cu Hristos.

Lucrul stigmatizat de Hristos în această pildă nu este bogăţia exterioară ca atare, ci reaua folosire a acestei bogăţii. Primul scop al oricărei bogăţii este asemănarea cu Dumnezeu: îndreptăţirea bogăţiilor acestei lumi este generozitatea.

Şi nu trebuie niciodată să uităm că pe toate le avem de la Dumnezeu: trebuie să „dăm” slavă lui Dumnezeu.

Dar cel mai important lucru este că Domnul ne dezvăluie aici soarta sufletului după moarte şi ne iniţiază în purtarea duhovnicească cea mai înaltă: pocăinţa, care este poarta spre Cer.

Autor: Pr. Noël TANAZACQ, Paris

*
Note:
1. Cf. Luca 14, 25: Mulţime multă urma pe Iisus: El se întoarse şi le spuse…
2. Lazăr: „el azar”, care s‑a transformat în „Eleazar”. Lazăr a dat termenul „lazaret”, care în mai multe limbi, dintre care italiana (şi româna), înseamnă „spital”, adică un loc unde sunt îngrijiţi bolnavii.
3. Cf . „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia Cerurilor” (Mt 5, 3). Sărăcia exterioară este aici simbolul sărăciei interioare, în duh. Faptul că Lazăr cerşeşte este o acceptare implicită a sărăciei sale.
4. Avraam este părintele credincioşilor, primul om după cădere care a ascultat pe Dumnezeu, a renunţat la idoli, şi cel care a acceptat să jertfească lui Dumnezeu pe propriul său fiu, Isaac, adică să dea ascultare lui Dumnezeu fără să înţeleagă, din dragoste pentru El. El răscumpără neascultarea Evei şi a lui Adam. „A fi în sân” înseamnă a fi zămislit: creştinii sunt fii ai lui Avraam. Hristos este urmaş al lui Avraam.
5. Numai Dumnezeu este nemuritor din fire. „Sfinte fără de moarte” este unul dintre numele Duhului Sfânt, Cel care înviază morţii. Dar omul poate primi de la Dumnezeu darul nemuririi, împărtăşirea cu viaţa dumnezeiască.
6. De aceea există duhuri, care sunt pomenite de două ori de Hristos în Evanghelie: cu prilejul îmblânzirii furtunii şi atunci când Se arată ucenicilor Săi după Înviere. În cele două cazuri, El vrea să arate ucenicilor că nu este „un duh”, adică un suflet care a păstrat înfăţişarea trupului său. Aceste duhuri se manifestă atunci când un suflet nu reuşeşte să se desprindă de cele pământeşti (?!), adesea datorită tragediilor trăite de către acea persoană pe pământ (şi în general acolo unde a suferit sau a făcut pe alţii să sufere). Aceste suflete nu pot fi eliberate de legătura lor faţă de un loc şi nu se pot înălţa, decât prin rugăciunea şi prin slujbele săvârşite de cei vii (?!). [Se pare că predicatorul nostru crede în faptul că unele suflete rămân „pe pământ”…adică „în stafii”…lucru pe care Tradiția ortodoxă nu îl acceptă n.n.].
7. Trebuie să amintim, urmând pe toţi Sfinţii Părinţi, că focul necreat de la Schimbarea la Faţă – cel al Împărăţiei lui Dumnezeu – şi focul Iadului sunt unul şi acelaşi foc, cel al iubirii dumnezeieşti pentru om (şi pentru toată zidirea), dar în primul caz această iubire este primită (prin pocăinţă), iar în al doilea caz este refuzată (prin refuzul pocăinţei). De aceea mulţi dintre Părinţii duhovniceşti numesc focul Iadului „foc îngheţat” (cel care îl suferă în acelaşi timp arde şi scrâşneşte din dinţi, ca de frig).
8. Eugraf Kovalevsky (1905‑1970), uns [hirotonit n.n.] episcop de către Sfântul Ioan de Shanghai şi San Francisco în 1964. Această predică, pe care am auzit‑o cu urechile mele acum aproape 45 de ani, a lăsat urme adânci în inima mea.
9. Sfântul Siluan Athonitul (1866‑1938): călugăr rus de la Muntele Athos între 1892 şi 1938. El a trăit Iadul veşnic timp de aproape 15 ani. Către anul 1906 Hristos i‑a dat un răspuns.
10. Mt 22, 1‑14. Domnul relatase această pildă cu puţin timp înainte, în timpul unei cine, chiar în casa unui Fariseu (Lc 14, 1).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén