Poeme precum Făt-Frumos și Din basm urmăresc dezideratul programatic gândirist al întoarcerii la folclor. Însă Maniu este inspirat să nu solicite narativul, ci să transforme elementele de basm într-un pretext pentru o poezie a naturii sau convertindu-le într-o paradigmă vizionară a omului modern.

Astfel, tradiția se mută în modernitate…

Legenda sau basmul se încarcă de sensibilitatea modernă, angoasată, prăpăstioasă, iar modernitatea își lărgește orizontul temporal într-un trecut și în epoci asupra cărora proiectează propria înfrigurare, lărgindu-și…solitudinea:

Balaurul răcnește sub pod, da’ Făt-Frumos
Retează trei grumazuri din câte-o rotitură,
Când paloșul avântă, prin sânge lipicios
Pe urmă munți, prăpăstii și apele tăcură.
/…/
Îndoaie-un bucium noaptea, și-o spintecă la zori
Zâmbind copila doarme pe pajiștea de flori,
Cât ghiarele mai mișcă răpusul blestemat.

Dar ochii verzi, sub creastă în frunțile solzate,
Se zbat când bucătarul ia capetele toate
Și, cu satâru-n mână, dă buzna la palat.
(Făt-Frumos)

Detaliile naturaliste, atenția pentru peisaje și pentru conexiunea dintre eveniment și natură, ca și evidențierea complicațiilor existențiale, sugerând în fundal sentimente neexprimate, de insatisfacție, indignare…nu țin de basm.

Suferința morală a modernilor este asociată unei etici străvechi, eroice, gest prin care modernistul infiltrează în sedimentele timpului propriul său sentiment al tragicului, dramatismul neliniștii sale.

Cooptarea trecutului ca reprezentant al noii neliniști e mai insinuantă decât la Gyr.

Se caută în trecut un aliat

Celălalt poem n-are, practic, nimic de-a face cu basmul, decât aluziv, dar mizează pe o idee semnificativă: aceea de a asocia natura cu muzealizarea/ prezervarea trecutului.

Pădurea/ codrul devine la propriu un muzeu al memoriei, o vitrină enormă în care sunt păstrate relicvele/ comorile tradiției, pentru cine știe să le admire astfel.

E o idee care se poate deduce la mai mulți tradiționaliști, dar parcă nimeni n-a exprimat-o așa de clar:

În bolți întunecate stejarul se răsfrânge.
Sunt codri de aramă…Arar o rază plânge,
Stropi galbeni de lumină, sau vioriu de lună.
Șopârle verzi ca bronzul străvechi, prin frunze sună,
Țâșnind nehotărâte, în teamă și mirare,
Zvâcnindu-și gușa albă sub brunele lăstare.

Alți codri…Albi mesteceni, în zale de argint,
De-a pururi se frământă, în freamăte desprind,
Luciri de trupuri, ce tremur scânteiază,
Parcă ar curge-n ramuri o apă, și-nviază,
Blând murmurând, ca-n șipot, al undei cântec van.

Ferige desfășoară minuni în filigran.
Și se târesc jivine tăcute sub verdeață,
Cu ochii roși de sânge, cu sângele de gheață.

Tot în a toamnei zile, apar păduri de aur,
Pe fiecare creangă atârnă un tezaur,
Sub tei, cu fruntea lată, încoronați de soare,
Cu toată-mpodobirea de poleieli fugare,
A morții izbind veacuri cu muchea de topor…

Dar cântece se-ngână…Alunecând ușor,
Cu galbeni ce deprinși sunt, și flutură, un graur,
Își cată cuib obraznic în coarne de balaur.
(Din basm)

Multe sonuri din Eminescu, intertextualizat pentru a se arăta direcția pe care a urmat-o tradiția veche, cine a fost cel care a tezaurizat-o primul cu adevărat.

Apa care curge pe ramuri, pe lângă faptul că denotă o acustică impresionantă, presupune și o viziune poetică și totodată spirituală aparte, pentru că este ea reproduce sunetul timpilor trecând, fluiditatea lui, de mult și în multe feluri evocată în literatura antică dar și în literatura românească veche.

Doar că râul lui Heraclit„al undei cântec van”, își transferă acum scânteierile cromatice și acustice în foșnetul riveran al pădurii bătrâne.

În undele frunzelor ei, pădurea conservă memoria istoriei și a timpului. Păstrând metafora lui Heraclit, putem spune că este aceeași pădure și de fiecare dată te scalzi în foșnetul altor frunze.

Tezaurele se regăsesc în tonurile cromatice felurite („codri de aram㔄păduri de aur”, „șopârle verzi ca bronzul”, albi mesteceni, în zale de argint”, împodobirea de „poleieli fugare”, un graur cu galbeni”), ca și în bijuteria vegetală a unor ferigi, „minuni în filigran”.

Dacă Ion Pillat descoperea comori în cămara de fructe, Maniu face să se reveleze tezaurele pădurii nebănuite.

E o simfonie de culori: arămiu, galben, vioriu, verde, alb, brun, argintiu, roșu, auriu…și care fac aluzie simetrică la ideea de bogăție vitală, de cosmos bogat, adânc și tainic.

Mestecenii „desprind/ Luciri de trupuri”, iar teii sunt îmbodobiți cu „poleieli fugare”…presupunând exerciții fabuloase ale luminii…

Însă Eminescu nu este evocat degeaba (codrii de aramă, pădurea de argint, teii cu fruntea latămurmurul blând al undelor, etc.) – aici și cu alte ocazii. Pentru romantici, redescoperirea naturii echivalase cu reîntoarcerea la Dumnezeu, la revelația naturală (a lui Dumnezeu în natură/ universul cosmic), la rațiunile inimii pascaliene:

„Solemnitățile creștinismului sunt admirabil coordonate cu scenele naturii” [Chateaubriand, Le Génie du Christianisme]. Și unele, și celelalte au în comun tocmai o dimensiune sublimă, precum catedrala și pădurea. […] Voința divină poate fi descifrată în natură, convingere [a lui Chateaubriand] pe care o vor împărtăși Hugo și Baudelaire. Natura este ca o dovadă a existenței lui Dumnezeu. […] Romantic a însemnat mai întâi nostalgic după țara și religia sa, după valorile tradiționale, după rustic și în contrast cu urbanul, după natură în contrast cu civilizația. Memoria și imaginația făceau din Vechiul Regim [la noi, din epocile voievodale] o vârstă de aur a armoniei pierdute și reabilitau Evul Mediu” (Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin și Adina Dinițoiu, prefață de Mircea Martin, Ed. Art, București, 2008, p. 148-149, 151).

Conform aceluiași autor, pentru a înțelege reacția antimodernă, „firul care trebuie urmat [este] acela al renașterii romantice a creștinismului”, prin care îi putem descoperi pe „clasicii antimodernului” (Idem, p. 184-185). Clasicii romantici

Corespondența între catedrală/ biserică și pădure o făcea și Ion Pillat…pe același traseu indicat de romantici al recuperării tradiției și al rezistenței împotriva modernismului (ca realitate socială, nu literară).

Urmărind caracteristicile nostalgiei indicate mai sus de Compagnon, tradiționaliștii noștri calcă pe urmele preromanticilor antimoderniști (cred că îi putem defini astfel și enumera pe Russo, Bălcescu, Gr. Alexandrescu, etc; de fapt, în opinia aceluiași autor, „pentru generația anilor 1830, creștinismul și Revoluția se identifică, iar democrația va fi prelungirea lui” [Idem, p. 188] – iar preromanticii noștri, în frunte cu Heliade, care publica traduceri din poemele lui Lamartine, erau bine informați) și ale lui Eminescu (în același sens antimodernist).

Altfel spus, tradiționaliștii erau la fel de bine…sincronizați cu Apusul, ca și moderniștii care încercau să imite gidismul sau proustianismul.

Nostalgiile  vârstei de aur se pot desprinde și din poemul Vânătoarea, unde o scenă (scenografie) cinegetic-funebră, medievală, este înfățișată cu detalii expresioniste (și câteva simboliste):

În procesiuni,
Copile sub arini,
Trec, veșmântate-n valuri lungi și albe,
În mâini cu crini.

Prin iarba ca-n icoane primitive,
Ornată-n părăluțe, bănuței, bujori și rouă,
Surorile trec, două câte două.
Călcâie goale și priviri naive,
Albastre cum sunt ochii pe aripi de fluturi.

Lucește soarele strivit pe scuturi.
Voievodul a plecat la vânătoare,
A luat copoi, fălcoi și oameni.
Copoi și oameni…

Din arc, săgețile înveninate
Zvâcnesc nenumărate,
Înspre fazanii care zbor buchete roșii,
Spre ciutele cu ochi frumoși pentru când mor,
Spre cântecul de lebezi care par rupturi de nor,
Spre țepile de brad, din care au țipat cocoșii.

Și iară cornul vânătorilor răsună…
În noapte, sus pe cer, un corn de lună.
„Prin frunze argintii,
De ce nu vrei, de ce nu poți să vii?
(Răsună codrul.) Plânge lung o goarnă,
Să vie Voievodul, să se-ntoarnă”.

Smerite, slugile s-au strâns în ceată.
A jale armăsarul Domnului nechează.
Se-ngână sunetele, ‘nceată, re-nviază
Și valea sună, codrii sună, seara sună.

Sus, peste piscuri stă același corn de lună.
Stele au plâns, e prea târziu.
Întregul cer e vioriu.
Stăpânul a murit, l-a rupt vrăjmașul
Sau, mai sălbatic, lupul cenușiu

Copilele cu galbene făclii
Bocesc pe Voievodul adormit,
Și-n drumul unde robi îl duc pe suliți – nesfârșit,
Bruni muguri, rănile mai lăcrimează,
Iar câinii mârâind noroiul ling

Pe când nebunul curții joacă nebunit,
În bezna-n care numai huhurezii pot să-l vază.

„Voievodul adormit” e o personificare a unei nostalgii cu volute ample, care vizează trecutul, tradiția, Evul Mediu, credința

„Nebunul curții care „joacă nebunit” pentru „huhurezi” este însuși poetul.

Evocarea/ invocarea lui Eminescu este din nou indubitabilă, pentru că este poetul care a exprimat în cel mai înalt grad atașamentul pentru vestigiile medievale.

Aceeași nostalgie este reprodusă și în poemele Într-o grădină veche și Fata morgana.

Did you like this? Share it: