Predică despre puterea exemplului rău

Iubiții mei,

ca să dovedim că avem cap…trebuie să arătăm că avem minte!

Și un exemplu concret și foarte la îndemână, în care arăți că ai minte, e acela în care te comporți potrivit anotimpului și locului în care ești.

Dacă e vară…mergi lejer…și îți pui pălărie de soare…dacă e iarnă, ca acum, mergi cu haine groase pe tine, cu mânuși în mâini și cu căciulă în cap.

Însă astă seară am mers pe jos trei kilometri, prin București, și am fost singurul îmbrăcat adecvat momentului…

Niciunul nu era cu ceva pe cap, nici în mâini…dar dârdâiau de frig precum câinele în zăpadă.

Deopotrivă tineri, maturi și bătrâni…se comportă ca și cum ar fi de plastic și nu de carne!…

Dar…dacă te crezi altceva decât ești…dacă nu ai nevoie de cap…dacă nu ai nevoie de sănătate…de ce să mai dăm bani la sănătate, la sănătate publică…sau de ce să mai ai calorifer în casă sau sobă…dacă ai capul…mai tare ca iarna?

Însă preferă să înghețe, să facă cele mai prostești boli…decât să râdă cineva de el/ ea…că nu au „rezistibilitate”.

Rezistibilitate la boală, la frig, la moarte…

Și după „exerciții îndelungi de rezistibilitate” tâmpită…mor din cauza unui virus…sau a unei boli minore.

Pentru că puterea exemplului rău…e dată de mulțimea celor care se comportă fără minte. Ca și când nu ar ști că ceea ce fac…nu e bine.

Și de aici se contaminează social o mulțime de oameni.

De la păcatul văzut ca modă, ca obicei al multora.

Așa s-a proliferat curvia, beția, drogurile, implanturile mamare, tatuajele, violența, bădărănia, egoismul, avariția, mersul aiurea pe stradă: prin faptul că tot mai mulți au început să se comporte anormal/ a-rațional.

Și în fața înmulțirii celor aiurea…ajungi să pari tu, cel normal, un anapoda…și nu ei.

Însă exemplul rău e numai o patimă pusă în evidență…și nu virtute!

Libertinajul, avortul, prostituția nu vor fi niciodată o dovadă de frumusețe sufletească ci de indiferență față de sănătatea ta trupească și sufletească și a altora.

A muri prostește din cauza mâncatului mult, a băutului mult sau a mergerii cu capul gol iarna e o dovadă de infantilism cronic.

A-ți tăia trupul, a-l mutila, a-l ciopârți…pentru ca „să arăți mai bine” înseamnă a te vinde ca iluzie și a-ți distruge viața prostește.

A considera că o să pleci de pe lumea asta cu mașinile, conturile, casele pe care le ai…și că dacă faci tot felul de drăcii te simți mai bine…împlinit…înseamnă a fi afon la nivel axiologic.

Pentru că valorile netrecătoare ale omului sunt cele pe care le scrie în sufletul său…și nu sunt cele pe care le depozitează…le apără cu pază…le lăcătuiește…

Așadar, în fața contra-exemplului trebuie să fim firești/ normali!

Nu ostentativitatea faptelor bune ne arată oameni normali…ci continuitatea în firesc/ în normalitate.

Căci a te comporta întotdeauna după rațiunea luminată de har…după porunca lui Dumnezeu înseamnă a face binele ca pe ceva normal.

Și găsesc din ce în ce mai puțini oameni normali/ firești…care vorbesc, mănâncă, se comportă ca atare…semn că au naufragiat, în masă, în contraexemplaritate.

Însă a fi normal…înseamnă a vorbi cu vocea ta, a mânca ceea ce mănânci de obicei…a te îmbrăca după cum simți că e bine pentru tine, că te reprezintă…și a nu face nimic că așa e moda…sau așa fac și alții.

Ci să judecăm totul prin prisma voii lui Dumnezeu, reflectând critic la una sau alta…și alegând în urma unei judecăți valorice…și nu după năzăreli.

E bine să cumpăr mâncarea asta sau nu? Am nevoie de ea? Pot să o mănânc acum? Când e făcută? Ce conține? Cât costă? Cât de multă trebuie să iau?

Sunt numai câteva întrebări pe care trebuie să ni le punem în sinea noastră…de fiecare dată când facem ceva anume…

Și am judeca lucrurile profund dacă am fi reflexivi…nu ne-am arunca sănătatea și banii pe geam, nu am merge și vorbi aiurea, am avea distincție în gesturi, nu am dori să ne comportăm „în spirit de turmă”/ non-reflexiv.

Așadar să avem capul pe umeri!

În vremuri de sărăcie financiară și morală nu ne putem permite nici să risipim și nici să ne îmbolnăvim prostește.

Să avem grijă de trupul nostru, de curăția hainelor noastre, de modul cum mâncăm, cum ne odihnim, cum muncim, cum ne creștem copiii, cum ne îngrijim familia și casa.

Toate acestea ne arată oameni responsabili sau iresponsabili, atenți sau indiferenți, bine crescuți sau prost crescuți.

Dar, în primul rând, ne arată cât de ortodocși suntem noi…și ce rol are credința în viața noastră.

Are unul decorativ…sau existențial?

Ne place să pozăm în „oameni bisericoși”  sau chiar suntem schimbați, de viața Bisericii, în fiecare zi?

Și aici, pentru a trăi și a gândi pentru Dumnezeu…e nevoie de cap.

De minte sănătoasă, înduhovnicită și de inimă simplă.

Să ne rugăm dar Domnului să ne dea minte bună, echilibrată, plină de har și inimă smerită și delicată în toate zilele vieții noastre. Amin!

Toaca de mână

De la Mănăstirea Viforâta…care se odihnea în pridvor…sub fresca Iadului…

Toaca de mana

Una dintre maici o poartă în mână într-un anume fel și înconjoară Biserica bătând ritmul liturgic pe ea.

La Bisericile de parohie…toaca e fixă…și e situată sub clopot.

Un colos cu membre de lut

Așa cum anunțam…voi vorbi despre teza doctorală a domnului Lect. Dr. Ion Marian Croitoru.

Editura Cetatea de Scaun, din Târgoviște, a fost prezentă la Gaudeamus și ieri, la reducere, de la 190 de lei…cartea de față, în două volume, se vindea cu 120 de lei.

*

Nota 10 la condiția grafică a cărților cât și la bibliografia de subsol. Sunt editate excepțional și notele de subsol sunt burdușite cu referințe istorico-teologice.

La fel, nota 10 la numărul de note de subsol și la acrivia documentară cu care sunt făcute. Câte o notă reprezintă aproape tot ce e important din literatura legată de un subiect anume.

Însă nota 5, cu indulgență 6 (și îmi pare enorm de rău)…pentru transformarea titlului în…carte.

Pentru că titlul (final) al tezei doctorale e următorul: Ortodoxia și Apusul în Tradiția spirituală a românilor. Unitatea Ortodoxiei și apărarea credinței ortodoxe în fața propagandei protestante din secolul al XVII-lea.

Adică e vorba despre cum au receptat ortodocșii români teologia catolică și protestantă…și, în mod special, cum au răspuns teologii români, în secolul al 17-lea, propagandei protestante.

Totul ar fi trebuit centrat pe secolul al 17-lea, așa cum spune titlul…și teza ar fi fost de 300 și ceva de pagini și nu de 793 de pagini text brut.

Însă autorul a început cu etnogeneza poporului român și a dus-o, cu generalități, până la sec. 17, ca un cronograf ortodox, a vorbit despre enorm de multe lucruri, cu foarte multă minuție, dar care nu aveau nicio legătură cu tema, s-a pierdut în detalii, a scris neatrăgător, fără personalitate…scriind despre tot și despre nimic concret.

Pentru că, de la prima pagină, ar fi trebuit să se vadă teza personală, pentru ce pledează și verva cu care pledează pentru ea.

O introducere enormă și fără telos, între p. 21-84, despre etnogeneza poporului român, condiția noastră europeană și rolul pe care l-am jucat în Evul Mediu.

Urmează 3 capitole enorme (p. 85-458), care ar fi trebuit să pledeze pentru unitatea Ortodoxiei românești în cele 3 Principate Române…dar în care nu se vede o idee directoare.

Pentru că autorul discută despre legăturile noastre cu alții, despre organizarea bisericească internă, despre instituții, despre o sumă de Sfinți români, despre ierarhi și intelectuali din spațiul românesc, dar pe care îi prezintă în sine…și nu în relație.

În loc să fie o teză doctorală (adică o sinteză proprie pe o anumită temă, în care tu trebuie să demonstrezi că o înțelegi și o poți dezbate), lucrarea de față e un manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române, un Păcurariu 2 pentru studenții la Teologie, cu note indexabile în Wikipedia, care te duce de la alfa la omega expozitiv și nu chintesențial.

M-au uns la inimă notele, enorm de multele note de subsol…și munca enormă din spatele lor…cât și tematica vastă…și ideea de operă de calibru

Da, avem nevoie de opusuri gigant în materie de cercetare!

Însă trebuie să dovedim că avem o idee, că avem un scop, că știm să ținem în mână discuția…și nu să ne pierdem în lucruri periferice.

Secolul al 17-lea începe în cap. 4…care începe la p. 467.

Dacă autorul nostru ar fi fost coordonat cum se cuvenea…adică de un profesor român, inițiat în istoria noastră…și nu de un profesor grec, care l-a lăsat să scrie ce-a vrut…primul volum, de 458 de pagini, se transforma în 150 de pagini, cel mult…în care autorul era pus să dovedească faptul că românii au „o tradiție spirituală” și „în ce a constat, de fapt, unitatea Ortodoxiei românești”.

Căci dacă nu facem altceva decât să enumerăm personalități și instituții ale trecutului nostru ne facem un mare deserviciu muncii noastre de cercetare, pentru că arătăm că nu putem sintetiza/ că nu putem merge pe deasupra evenimentelor și a persoanelor istorice.

În materie de istorie trecută…și nu recentă, unde apele sunt calme, putem să avem ochiul foarte focusat…pentru că datele istorice pot fi întinse pe masă.

Și cum autorul ne-a dovedit din plin că știe bibliografia tematicii sale…ar fi fost nevoie numai de faptul de a se reține la subiect…și nu de a cădea în patima atotpretutindenității la nivel scriitoricesc.

Volumul al 2-lea, care se ocupă de secolul al 17-lea și care ar fi trebuit să fie bazal/ fundamental…pentru că el e miza, alături de răspunsul românesc la propaganda protestantă…e mai mic decât primul: p. 465-793.

Iar dacă despre propaganda protestantă lucrurile se termină repede (p. 467-526), tot repede, ținând cont de proporții, se termină și discuția despre condamnarea sinodală a protestantismului în Țările Române: p. 527-664.

Între p. 665-704 despre Răspunsul împotriva Catehismului calvinesc, a Sfântului Varlaam al Moldovei…adică numai 50 de pagini…

Adică 150 de pagini despre propagandă și lupta românilor împotriva ei…și 500 de pagini despre orice altceva…dar mai puțin despre unitate și tradiție spirituală?

Tema e formulată imprecis…iar autorul a avut cărămizi în neștire…dar n-a putut să zidească turn durabil.

Pentru că acest colos stă pe fundamente șubrede, pe multe descrieri și tone de referințe…dar nu și pe înțelegeri.

Iar înțelegerile argumentate fac din mult un summum necesar…de care și tu…și alții aveți nevoie.

Îi mulțumesc încă o dată pentru cărți autorului, pentru amabilitatea sa frumoasă, respectuoasă…și îmi pare rău că bucuria mea, atunci când am văzut cărțile, s-a transformat într-o mare și nevindecată decepție.

Consecințele dogmei triadologice în viața duhovnicească. De la Sfântul Grigorie Palama la documentul teologic BEM [2]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Studii

de

Teologie Dogmatică

Ortodoxă

*

(vol. 2)

***

Partea întâi a cap. al 8-lea al cărții.

*

Însă documentul teologic BEM[1] nu vorbește explicit despre Dumnezeul predestinației ci aici ajungem după ce înțelegem lipsa de realism duhovnicesc a celor 3 Taine dezbătute și mistificările istorico-teologice pe care le operează documentul.

Astfel, Ministeriatul/ Preoția e înțeleasă ca o instituire cu funcții de reprezentare[2] și nu ca o instituire de drept divin.

De aceea oricine poate fi preot, pentru că preoția nu e o lucrare dumnezeiască ci un oficiu de reprezentare pentru membrii bisericii, din care poți fi oricând revocat.

Și pentru că nu au reverență prea mare față de Tradiția Bisericii, autorii BEM ajung la concluzia „admission of women to the ordained ministry” [admiterii femeilor la slujirea ordinată][3].

III. 19 vorbește despre preoția tripartită ca despre o realitate eclesială apărută în secolele II-III, adică „neconstitutivă” Bisericii[4]. Asta în ciuda faptului că Noul Testament vorbește, în mod detaliat, despre hirotoniile întru episcop, preot și diacon în secolul I al Bisericii.

III. 27 folosește două adverbe corelative pentru a sublinia „preoția ordinată/ hirotonită”:  constitutionally și canonically[5]. Însă din punct de vedere constitutiv sau canonic preoția tripartită a Bisericii exclude reprezentarea practicată de neoprotestantism cât și „hirotonia” femeilor.

III. 32 vorbește despre Biserică ca despre „the community which lives in the power of the Spirit” [comunitatea care trăiește în puterea Duhului”[6] și nu a Prea Sfintei Treimi. Pentru că BEM promovează o spiritualitate non-trinitară chiar dacă se amintesc toate cele trei persoane ale Treimii.

În III. 38, succesiunea episcopală este minimalizată până la desființare, pentru că ea „este un semn [a sign], dar nu o garanție [a guarantee], a continuității și unității Bisericii”[7].

Însă nu există continuitate și unitate a Bisericii dacă ieși din comuniunea cu ierarhia neîntreruptă a Bisericii.

Numai că documentul BEM susține contrariul: „bisericile episcopale” [the episcopal churches], acceptâd „unitatea” cu cele fără succesiune apostolică, „își regăsesc ele însele unitatea lor pierdută [their lost unity]”[8].

Pentru că „unitatea” bisericilor e văzută ca o consecință a renunțării la succesiunea apostolică și la Tradiția Bisericii. Căci, în fapt, se dorește „o reinventare” a Bisericii și nu o reîntoarcere, prin pocăință și dreaptă mărturisire, la Biserica Ortodoxă. Pentru că celelalte biserici nu recunosc Biserica Ortodoxă ca singura Biserică a lui Hristos.

Și am insistat pe Preoție pentru a sublinia faptul că ea nu slujește Taine, pentru că nici ea nu e o Taină în BEM.

Botezul ne afundă într-o apă simbolică [I. 18][9] și nu plină de har iar Euharistia ne oferă „semnele sacramentale” [the sacramental signs] [II. 15][10] ale Trupului și ale Sângelui lui Hristos și nu Trupul și Sângele lui Hristos.

Pentru că BEM nu vorbește despre Dumnezeul treimic al Ortodoxiei, Care Își revarsă slava Sa necreată în toată Biserica și creația, ci despre un Dumnezeu absent din Biserică și din creație.

De aceea i-am dat dreptate Părintelui Niculcea în ceea ce privește Dumnezeul care stă la baza documentului BEM.

*

Astfel, în comparație cu Sfântul Grigorie Palama, care vorbea despre un Dumnezeu viu și iradiant, copleșitor, Care coboară prin harul Său în Tainele și Slujbele Bisericii, în oameni și în întreaga creație, documentul BEM vorbește despre un Dumnezeu neimplicat în viața bisericii și a oamenilor, pentru că totul în viața bisericii e simbolism și nu realitate.

Fapt pentru care omul credincios nu are parte, potrivit BEM, de o viață duhovnicească transfiguratoare ci numai de o conduită religios-morală pur istorică.

Și aceasta este esența secularizării: o lume care trăiește acut lipsa harului dar care se complace în această absență a lui Dumnezeu din viața ei.


[1] Vom cita, la notele de subsol, Baptism, Eucharist and Ministry, Faith and Order, Paper No. 111, World Council of Churches, Geneva, 1982, p. 1-30 sub forma BEM en, p. și Anca Manolache, Botez, Euharistie, Slujire, în rev. Mitropolia Banatului, XXXIII (1983), nr. 1-2, p. 21-57 sub forma: BEM ro, p.

Supra ne vom referi la document numai sub abrevierea BEM.

[2] BEM en, p. 19, 23/ BEM ro, p. 42, 48.

[3] BEM en, p. 21.

[4] Ibidem/ BEM ro, p. 46.

[5] Idem, p. 24/ Idem, p. 49.

[6] Idem, p. 25/ Idem, p. 50.

[7] Idem, p. 26/ Idem, p. 52.

[8] Idem, p. 27/ Idem, p. 53.

[9] Idem, p. 6/ Idem, p. 27.

[10] Idem, p. 11/ Idem, p. 33.